fbpx

Căutare

Share this article

Dan Vasilescu este alpinist din garda veche și a implementat în România alpinismul utilitar.

El este omul care vorbește cu luciditate și responsabilitatea pe care o are un pedagog față de un subiect atât de serios, precum escalada, cu toate pericolele sale.

Ce este atât de frumos în alpinism?

Dan Vasilescu: Este forma cea mai bună și mai puțin poluată de mișcare. Multă lume fuge de civilizație și evadează în natură, iar cea mai frumoasă natură, cel puțin în țara noastră, este muntele: instalezi cortul, printre flori de sângele voinicului, într-o curățenie aproape totală, în aer curat.

Asta se numește drumeție, nu alpinism, nu?

Dan Vasilescu: Prima formă de alpinism este drumeția. Trecking-ul, adică mersul pe poteci, cu asta începe. După aceea încerci potecile nemarcate, apoi urci pe pereți. Iată cum hoinăritul este tot o formă de alpinism.

Dan Vasilescu (stânga)

Cum ați început și cât de departe ați ajuns?

Dan Vasilescu: Am început în copilărie, în Ceahlău, apoi am mers în Bucegi, ca tot bucureșteanul.

Citeam într-un interviu că ați început la 12 ani. De ce așa devreme?

Dan Vasilescu: Nepotul meu are 5 ani și deja a ajuns până la Diham, Poiana Izvoarelor, deci până 1500, 1700 de metri mergi la 5 ani. Deci 12 ani nu este deloc o vârstă imposibilă pentru alpinism.

Dan Vasilescu, alpinist

Când ați început și mai târziu cum vedeați aceste ieșiri: ca pe o ocazie riscantă și plină de adrenalină sau ca pe o provocare de a ieși din București?

Dan Vasilescu: Eu am început alpinism după niște ani în care făcusem mult sport: gimnastică, orientare turistică, apoi alpinism. Deci, la mine totul a început ca un sport și așa a continuat.

Alții văd în alpinism frumusețea muntelui, eu însă am ales altă cale, cea competițională. Așa stăteau lucrurile în perioada anilor 70.

Cine v-a fost model, care era grupul în care vă integraserăți ori era mai degrabă un sport solitar?

Dan Vasilescu: N-aș zice că putea fi vorba de antrenor la vremea respectivă, fiindcă am început cu doi prieteni, cu care am făcut orientare turistică, un sport foarte frumos și foarte potrivit pentru acea perioadă, un sport cu care participam și la concursuri.

Același grup, cu Dorel, Doru, fratele meu geamăn, și cu mine am început alpinismul, observând, pur și simplu, ce fac alții, fără vreo pregătire deosebită. Ne uitam ce fac alții la munte, sportivii de la Metalul din București, am mers la refugiul Coștila, unde am întâlnit diverși alpiniști și am învățat cam ad-hoc, cu echipamente mai mult decât rudimentare, cu corzi de cânepă, cu carabiniere făcute de noi, deci în condiții grele. Dar așa era în acea vreme, toți alpiniștii mergeau cu echipamente foarte rudimentare.

Apropo de echipamente, în aceste vremuri uneori accidentele se pun pe seama faptului că echipamentul nu era adecvat. Cum vă descurcați și cum era numărul accidentelor?

Dan Vasilescu: Au fost destule accidente și atunci; sunt și acum, în pofida tuturor echipamentelor ultrasofisticate. Nici atunci, nici acum pericolul nu vine neapărat din echipament, ci din imprudență.

Trebuie să pleci cu multă prudență în acest sport, cu pași mărunți și foarte mult antrenament. Iar lucrul în echipă este extraordinar de important; iar mersul de unul singur este un mare pericol în acest sport.

Am mers tot timpul în echipă, cu prieteni foarte buni, foarte devotați și încet-încet am ajuns să facem trasee din ce în ce mai grele, să participăm la diverse competiții, de la nivel municipal, la nivel republican.

Am avut niște modele foarte bune: Nicolaie Baticu, unul dintre cei mai buni alpiniști de dinainte de război; am mers cu el la niște ture în Bucegi; apoi l-am avut model pe Emil Coliban, cu care am și mers pe câteva trasee; apoi am intrat la facultate și am întâlnit alpiniști cu experiență, într-un club foarte organizat și am început participarea la competiții naționale. Așa încât, în anul II de facultate am și ieșit vicecampioni naționali.

Care erau atuu-rile care vă recomandau pentru acest sport?

Dan Vasilescu: Trebuia să-ți placă și să vrei, să poți să te antrenezi. Nu poți face sport de performanță fără antrenament. Trebuie să fii dispus să renunți la multe lucruri, să accepți că uneori lipsești de la facultate fiindcă este un sport pe care nu îl poți face decât acolo, pe munte.

Plecam noi trei, Doru, Dorel și cu mine, de capul nostru, fără materiale și echipamente sofisticate, iar antrenament ori vreo documentație pentru asta nu găseai deloc. Apoi am mers la campionate, am și câștigat, iar asta ne dădea încredere că facem bine ce făceam.

Dan Vasilescu, alpinist

Ce au avut a spune părinții dvs.?

Dan Vasilescu: Ce să zică? Noi munceam, eram angajați la Uzina 23 august, imediat după ce am terminat școala profesională. Deci aveam banii noștri, ceea ce ne dădea independență.

Iar asta nu le dădea voie să se îngrijoreze pentru dvs.?

Dan Vasilescu: Tata avea rău de înălțime. Dar a acceptat să meargă cu noi la Piatra Mare și când a văzut Bușteniul la picioare s-a speriat.

Dan, Doru Vasilescu, împreună cu mama lor

V-a înțeles vreodată această pasiune?

Dan Vasilescu: Fără îndoială. Și ne-a susținut moral, chiar și financiar. Dar el știa cum suntem noi: învățam pe rupte, eu am intrat primul la școală și nu am încetat niciodată să învăț.

De ce învățați?

Dan Vasilescu: Să știți că nu ne puneam această problemă. Nu ne gândeam la vreo carieră fiindcă știam că noi nu aveam nicio șansă, fiindcă noi eram pe lista neagră. Tata a făcut războiul în Est, a fost dat afară din armată și noi nu puteam să ne gândim vreo clipă la vreo meserie importantă. Noi nu am fost primiți la liceu, deși eram primii întotdeauna.

Dar am făcut școala profesională, liceul la seral, iar după aceea facultatea la zi.

Care a fost cel mai complicat accident pe care l-ați avut pe munte?

Dan Vasilescu: O, am avut foarte multe. Dar din fericire nicio fractură. Iarna, din noiembrie, până în martie, se întâmplau foarte multe accidente: avalanșe, alunecări. Dar când ești în competiție, nu mai simți că bate vântul sau că sunt -30 de grade afară, ci mergi înainte.

Spuneați mai devreme de prudență în acest sport. Și pare un sfat bun câtă vreme vorbim de începători. Cu toate astea, de ce se întâmplă accidente celor mai experimentați alpiniști?

Dan Vasilescu: Cel mai bun exemplu la care mă pot gândi acum este cel cu Zsolt Török, poate cel mai titrat alpinist al nostru. El se antrena, fiindcă cu cât te antrenezi mai mult și mai intens, cu atât devii mai bun, iar riscurile de accident scad, adică aceeași dificultate o poți trece cu un risc mai mic. Dar riscurile nu se reduc niciodată la zero. Or, pentru a încerca escaladă pe Himalaya trebuie să te antrenezi în condiții cât mai apropiate de condițiile de acolo. Și asta făcea Zsolt, cu conștiența faptului că riscurile, oricât de mici ar fi, există.

Când vi s-a făcut frică de moarte sau de vreo accidentare foarte dură?

Dan Vasilescu: Cu moartea te obișnuiești, devine prietena ta. Când trec pietrele pe tine, îți sparg capul, oricât de bună ar fi casca, nu mai ai spaime.

Cauți să reduci cât mai mult riscurile, să le aduci la un nivel acceptabil. Dar atât.

De ce alpinism utilitar?

Dan Vasilescu: Cred că alpinism utilitar se face din vremea faraonilor.

După Revoluție, am început și noi să facem acest lucru în România, iar provocarea a fost să avem echipamente, corzi, norme de protecția muncii adaptate acestor vremuri și construcțiilor de acum.

Am și prins o conjunctură bună și am elaborat normele și am drumul la treabă.

 

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO