Dana Budeanu: „Eu nu am cunoscut niciodată până azi un om mai puternic decât mine!”

Am intrat în casa Danei Budeanu acum câteva zile. Înainte de interviu, m-am hotârât să mă îmbrac cu atenţie, ştiind că intram în casa celei care atâţia ani a stârnit pasiuni prin comentariile şi criticile aduse ţinutelor doamnelor din lumea mondenă. Şi, cu toate că pentru mine nu e atât de important, iată-mă, totuşi, femeie – preocupată să nu greşesc. Când am realizat asta, am zâmbit, m-am relaxat şi am plecat spre interviu îmbrăcată aşa cum mă simţeam. Ok, adică.

În faţa uşii, pe jos, la intrare, se afla un prosop alb, imaculat, ud, menit să preia mizeria de pe tălpile pantofilor. Dana Budeanu mă aştepta zâmbind.

Acasă la Dana Budeanu

Mai întâi de toate curată. Impecabilă, sterilă, aş spune. Nu cred că vreun germen şi-a făcut speranţe că va trăi mai mult de o secundă pe podelele impecabile, curate până la exagerare. Tablourile, sculptura din hol, oglinzile şi cărţile de artă, liniştea, arcadele albe, griul pal de pe pereţi, locul de luat masa (în care m-am gândit că dacă scapi furculiţa pe jos comiţi o gravă infracţiune) te fac totuşi să te simţi… bine. E paradoxal, aşa cum paradoxală este însăşi personalitatea Danei Budeanu.

Mi-a oferit o cafea şi prăjituri de ciocolată. Ciocolată?! În casa celei mai slabe femei de 38 de ani pe care o cunosc? Ei bine, da. Îmi spune că mănâncă mult zahăr, că dulciurile sunt preferatele ei, eu tind să nu o cred, dar apare cu prăjiturile la care eu, fireşte, nu rezist, şi atunci o cred. Am întrebat-o dacă într-adevăr mănâncă rodie în fiecare dimineaţă şi mi-a răspuns că da, este fructul ei preferat, dar abia după un an sau doi de când a început să-l mănânce a aflat că are antioxidanţi, deci nu acesta a fost motivul pentru care îl consumă în fiecare dimineaţă (mai puţin în cele de weekend).

Am deschis reportofonul începând mai degrabă o discuţie decât un interviu.

Prezenţa ta în social media este uşor de remarcat, fiindcă tu acolo încalci nişte reguli. Nu ştiu dacă cu bună ştiinţă sau nu. De pildă, scrii postări cu litere mari. Ştiai că asta înseamnă că ţipi?

Nu! Nu ştiam. Nu scriu întâmplător cu litere mari, dar nu ştiam că înseamnă că ţip. Eu vreau să scriu cu litere mari fiindcă vreau ca postarea mea să iasă în evidenţă, să fie remarcată şi reţinută. Dar nu ţip. Eu nici în viaţa reală nu ţip. Nu am ridicat vocea niciodată, repet, niciodată în căsnicia mea, şi nici în casă nu ridic tonul. Nu suport asta! Atât de rar mi s-a întâmplat să ţip, încât îmi aduc aminte şi ocaziile cu care am făcut asta. O dată chiar aici, când casa era în şantier şi am adunat echipa de lucru care părea că e foarte distrată şi nu se concentra la ceea ce era de făcut. Eu sunt un om care munceşte mult şi sunt foarte atentă la detalii. Foarte.

Cine sunt „mafioţii” pe care îi cerţi în postările tale?

(Râde) Majoritatea bărbaţilor. Şi să ştii că există şi un fan club al postărilor cu mafioţi. De fapt, ce sunt aceste postări? Situaţii generale de viaţă în care bărbaţii se află şi eu îi numesc mafioţi, pentru că am plecat de la serialul Narcos. Bărbaţii se uită la Pablo (Escobar – n.n) şi se simt bine, vor să fie ca el, stăpâni pe situaţie, să aibă totul sub control, femeia să le fie supusă, în casă să fie cum spun ei, ceea ce… nu se întâmplă niciodată, de fapt… Şi aceste postări se vor amuzante, de altfel femeile care dau like se recunosc în aceste situaţii şi se distrează…

Mă aşteptam ca tu să postezi mai multe despre modă pe social media.

Nu, nu am cu cine să vorbesc acest subiect în România. În România lumea modei nu există. Nu există designeri; singurul designer român, după părerea mea, este Maria Lucia Hohan. Nu există nici bloggeri de fashion, totul e o cacialma! Ca să mă înţelegi, nivelul acestor bloggeri este, dacă vrei aşa, o comparaţie, ca Filofteia de la etajul 3 care îi spune Elenei de la 2, cum să coboare îmbrăcată din blocul în care stau amândouă. Că acesta este nivelul. Ce background au aceşti bloggeri? Ce aduc ei societăţii, că mie, uneia, nu-mi aduc nimic.

Cât munceşti şi cât te odihneşti?

Muncesc enorm. De fapt, fac foarte, foarte, foarte multe lucruri într-un ritm care cred că e prea mult pentru cei de lângă mine, care nu înţeleg cum pot să fac atâtea într-un timp atât de scurt, cu o asemenea energie. Nici eu nu ştiu. Cred că aşa am fost făcută. Mă culc foarte târziu, mă trezesc foarte devreme şi nici când dorm, nu dorm. Mă gândesc, cred, şi în somn la ziua de mâiine.

„Ziua de mâine” aduce în primul rând un show. Participi la show-ul „Uite cine dansează” de la ProTv, o emisiune foarte importantă în care dansezi alături de atâtea vedete! Cum ai primit această propunere? E un show greu, o provocare. Ştii să dansezi?

Eu nu am dansat niciodată, nu la nivelul acesta, oricum. Îmi place dansul, chiar am vrut să învăţ acum vreo doi ani cu un coregraf, dar una e să faci dans recreativ, alta e să faci show! Coregraful a plecat din ţară, am apucat să studiez cu el doar de vreo două ori, seara după ce le culcam pe fete (fiindcă viaţa mea este numai atunci când ele dorm)… Revenind la emisiune, propunerea de a participa a fost pentru mine o imensă surpriză, pentru că, spre deosebire de ceilalţi dansatori, eu nu sunt o vedetă. După ce am primit propunerea, am plecat acasă şi m-am gândit. Şi am ajuns la concluzia că trebuie să accept, fiindcă, dacă eu mi-am dorit să fac dans, uite că mi s-a dat prilejul…

Şi la ce nivel!

Da, aşa mi se întâmplă de fiecare dată!

Ţi-e frică?

Nu, mie nu mi-e frică de nimic.

Nu ai anxietăţi, temeri?

Eu sunt un om foarte asumat, foarte relaxat. Nu am cunoscut niciodată până azi un om mai puternic decât mine.

Ce înseamnă puternic?

Să poţi să treci prin absolut orice încercare, fără să se observe, fără să afectezi pe nimeni, şi a alege să mergi exclusiv pozitiv mai departe. Din păcate, se întâmplă ca multă lume să iasă negativ din încercările vieţii, dar ştii de ce? Fiindcă oamenii nu înţeleg că toată puterea e în ei, numai în ei. Dacă aş avea o baghetă magică aş vrea să-i fac pe oameni să creadă că pot orice! Noi putem face orice! Orice! Oricine poate orice!

Numai să ai timp…

Din păcate, oamenii nu mai au timp cu vieţile lor. Vor să ajungă într-un singur punct: la fericire. Dar repede! Pentru că ei sunt ok, au o casă ok, o viaţă socială ok, un job ok, mi-am luat şi pantofii ăia, şi rujul ăla şi… acum? Unde e fericirea? Că am 30 de ani şi unde e fericirea? E ok, trebuie să stai un minut, să te gândeşti la viaţa ta şi să-ţi răspunzi la o singură întrebare: ce te face fericit, de fapt? Atât! Dacă mâine va fi sfârşitul lumii şi lumea ar afla, 99,9 % din populaţia acestui glob nu şi-ar petrece ultima zi cu persoana cu care sunt.

„Ceea ce primim de la alţii, este ceea ce oferim noi!”

Rubrica aceasta în care tu critici ţinutele a creat multe duşmănii…

Dar a şi schimbat multe lucruri. Ea a apărut acum 15 ani şi multă lume s-a schimbat datorită ei. Şi de ce a creat multe duşmănii? E o prostie!

Pentru că există nişte mize…

Nu trebuie să existe aşa ceva, e o prostie! Există nesiguranţă, asta da! Femeile au multă nesiguranţă şi uită că suntem ceea ce vrem să transmitem şi atât! Felul în care mergem, în care zâmbim, ne uităm la oameni, felul în care credem în noi, de fapt, se transmite! Ceea ce primim de la alţii este ceea ce oferim noi!

Ce îţi spun ţie hainele?

Poveşti. Eu nu cumpăr nimic dacă obiectul nu-mi spune o poveste. Şi chiar dacă pare că am o garderobă infinită şi deloc necesară, nu este aşa. Fiecare haină pe care o am spune o poveste, eu nu cumpăr nimic din ce se poartă sau e la modă, nu cred deloc în asta.

Cu stilul te naşti?

Nu te naşti, dar îl dobândeşti din momentul în care te-ai născut, până la maturitate când începi să faci alegeri care depind însă de educaţia pe care ai acumulat-o în tot acest timp. Tot ce ai văzut, simţit, citit – şi nu neapărat legat de domeniul vestimentar. Felul în care ai trăit este definitoriu. Dar, ca să fac răspunsul mai scurt, te îmbraci, sau aşa ar trebui, exact cum te simţi, exact cum eşti! Adolescentele ştiu cum se îmbracă, de fapt ele ştiu ce fel de femeie vor fi! De acolo porneşte totul. Că undeva ştii cine vei fi, ai în tine informaţia asta…

Ce ţi-ai dorit să fii când erai mică?

Pictoriţă. Am desenat de mică, mama mea era şi este foarte talentată la desen şi am moştenit-o. Mama a terminat arhitectura şi a studiat artele plastice. De altfel, ea a vrut să facă arte plastice, nu arhitectură, dar părinţii ei n-au simţit că e prea mult viitor în asta. Aşa cum se gândesc toţi părinţii pentru copiii lor… Şi în cazul meu a fost la fel. Tata şi-a dorit cu totul altceva de la mine, iar cum eu sunt întotdeauna ultima pe lista mea de priorităţi, şi cum mi-am iubit foarte mult părinţii, la 14 ani am acceptat că nu voi picta şi am decis să fac altceva şi să-l ascult pe tata. Dar voi picta într-o bună zi, ştiu asta. Ţin minte, copil fiind, că m-am pregătit ani de zile cu pictorul Mărginean pentru arte plastice, îmi fusese descoperit acest talent… Era superb!

Cu toate acestea Dana Budeanu nu a făcut pictură. Tatăl, un om pretenţios, destul de puţin sensibil la partea artistică a fiicei, i-a cerut acesteia să facă o … „facultate grea”, asta însemnând Drept, sau ASE. Dana a dat la Drept, a intrat, cu toate că fusese admisă la London School of Economics pe care „am terminat-o prima” – îmi spune.

Dar nu te-ai lansat în business.

Nu. Sigur, mi-am antrenat mintea, gândeşti altfel după o astfel de şcoală! După ce am terminat, mi-am dat masterul, apoi doctoratul. Şi asta pentru tata, fiindcă întotdeauna mi s-a părut că nu fac suficient pentru el şi că el vrea şi mai mult de la mine, pentru că pot! Eu învăţam foarte bine, am fost prima. După facultate mi-am dat doctoratul în Integrare Europeană. Am avut o lucrare foarte interesantă, care se baza pe o idee care azi este vehiculată peste tot. Eu am fost împotriva Uniunii Europene, a formării ei, a conceptului care a stat la baza ei şi aceasta a fost ideea lucrării cu care am fost acceptată la Original Thesis.

Cât ai stat la Londra? Şi de ce te-ai întors?

Am stat 6 ani acolo. Eu când spun acasă mă gândesc doar la Londra şi mă mai simt acasă, doar aici, în această casă în care nu intră aproape nimeni, niciodată. Şi nu, nu m-aş fi întors niciodată, de fapt cred că undeva în mine sunt tot acolo, dar m-am întors pentru că… m-am căsătorit. M-am căsătorit la 22 de ani, eram nişte copii…

Ce subiecte de conversaţie ai cu prietenii tăi?

Eu sunt sunată de ei pentru că am capacitatea de a-i asculta şi de a le rezolva problemele. Aşa am fost mereu, îmi place să protejez pe cei pe care îi iubesc şi iubesc mult. De la problemele sentimentale, la cele legate de copii, rezolv orice… Aş vrea să am o forţă magică prin care să protejez pe toată lumea.

De unde vine această sensibilitate la suferinţă?

De când eram mică o am, de când – ţin minte – aveam 6 ani şi o protejam pe mama de bunica. Bunica suna la telefon şi o verifica pe mama, iar eu am simţit că ceva nu e în regulă, aşa că am decis să nu o mai dau pe mama la telefon. Eu am capacitatea de a proteja, care vine din toleranţa pe care o am, din răbdare şi din înţelegere…

Dar numai toleranţă nu transmiţi în social media! Transmiţi… corecţie!

Dar ceea ce eu corectez este tocmai ceea ce ar putea insufla curajul în toată lumea.

Există educaţie cu forţa?

Există, deşi eu nu sunt de acord. În definitv, există la scară largă şi majoritară, în fond toţi suntem educaţi cu forţa. Eu nu, pentru că am fost foarte iubită, dar educaţie cu forţa se face atunci când societatea sau părinţii se impun în faţa celui slab, împotriva voinţei acestuia.

Vorbeşti mult despre iubire, deşi pari că urăşti mult în numele ei.

Eu nu urăsc pe nimeni! Eu mă lupt. Foarte mult! Mă lupt pentru iubire, iar iubirea pentru mine este, de fapt, încrederea în ceilalţi. Mi-aş dori ca toată lumea să înţeleagă că sufletele pereche există, că Dumnezeu ne aduce în cale sufletele pereche, totul e să fim atenţi când le întâlnim!…

Tu ţi l-ai întâlnit?

Da.

Ajungem cu discuţia la copii şi aflu că educaţia celor două fete gemene ale Danei Budeanu este una criticată de toată lumea, dar la care ea ţine foarte mult. Este susţinută, spune, de o singură persoană, Anca Biriş, de aceea copilele sunt eleve la Şcoala Ioanid condusă de aceasta. „Copiii mei nu au telefon, nu au acces la internet”, spune Dana.

De ce?

De ce să aibă telefon? Îi sună cineva? E o persoană importantă care vrea să-i sune? Să sune la mama! A! Vor să vorbească cu un coleg, deşi au stat cu colegul până la 5? O sună pe mama colegului. Ce să facă un copil de 12 ani cu un telefon?

Nu cumva eşti de modă veche?

Nu. De ce?

Astăzi părinţii dau telefoane copiilor lor.

De ce?

Aceşti copii trăiesc prin acest aparat!

Exact. Trăiesc. Eu nu vreau să tăiască aşa. Vreau să le prelungesc copilăria. Şi te asigur că sunt mult mai pregătite pentru viaţă decât orice copil care are acces la altceva. Nu ştiu dacă cineva îşi dă seama de asta, dar eu cred că intelectualitatea adevărată şi educaţia adevărată se întorc, s-a ajuns la o saţietate.

Dana Budeanu, ce scrie pe cartea ta vizită? Vedetă nu eşti, critic de modă, nu, creator de modă, nu… Ce ar scrie pe cartea ta de vizită, dacă ai avea una?

Pe cartea de vizită scrie profesia, nu?

Da, sau o identitate profesională… Deci Dana Budeanu şi dedesubt am putea scrie…?
Pictor.