Life StoriesPsychology
Life StoriesPsychology
Daniela Nicoleta Dumitrescu, psiholog: ”Cred că suferinţa nu trebuie lăsată să ne sluţească”
Monica Tănase
|Reading time: 14 mins
Share this article

Daniela Nicoleta Dumitrescu este psiholog clinician şi terapeut acreditat în metoda ESPERE (create de Jacques Salome) după ce a depăşit unul câte unul toate obstacolele pe care diagnosticul de la 3 ani avea să i le ridice. A lucrat cu persoane din categorii vulnerabile: copii abandonaţi, delicvenţi, victime ale violenţei domestice, acum se află în echipa de psihologi a Căminului de Bătrâni Floarea Roşie, sector 6, iar de curând a lansat volumul ”Conjugă-mă la prezent”.

Cum te-a schimbat diagnosticul pe care l-ai primit în copilărie?

Diagnosticul este acondroplazie, iar asta înseamnă că există o lejeritate a ligamentelor şi o insuficientă creştere a oaselor, iar asta nu ar fi neapărat o problemă, dacă oasele nu ar avea o creştere oarecum dezorganizată. Eu am un picior mai scurt cu 5 cm şi o scolioză destul de accentuată, iar de aici se trag o grămadă de alte neajunsuri: nu pot să urc scările (mama aşa a descoperit boala, la 3 ani, când refuzam să urc scările şi ceream în braţe), am dureri de genunchi, de şold şi de spate atunci când merg.

Când eram foarte mică nu înţelegeam ce mi se întâmpla. Mi-am conştientizat destul de târziu dizabilitatea. Nu ştiam să alerg, nu ştiu nici acum, nu am alergat niciodată. Nu mă urcam în copaci, nu mă puteam juca în faţa blocului,”frunza”, ”şotron” sau mai ştiu eu ce, la fel ca toţi copiii. Culmea este că cei care m-au ajutat să îmi conştientizez dificultatea au fost tot copiii: ”noi nu ne jucăm cu tine, tu nu poţi să te joci!” Evident că mă simţeam respinsă, data la o parte şi nu înţelegeam de ce. Pentru că nimeni din familie, niciodată, din dorinţa de a mă proteja, nu mi-a explicat problema mea. Iar asta este prima greşeală pe care o fac părinţii atunci când au un copil cu o dificultate: se comportă ca şi cum ea nu ar exista şi nu încearcă să îi transmită copilului realitatea lui.

Lucrurile s-au complicat şi mai mult când au început intervenţiile chirurgicale. Se întâmpla în jurul vârstei  de patru ani. Şi tot cam atunci a apărut visul meu de a deveni balerină. Şi cumva, nu mă întreba de ce, am crezut că operaţia asta o să facă: când îmi voi reveni din anestezie voi fi balerină.  Nu ştiu dacă ideea asta mi-a fost sugerată de mama, dar eram foarte convinsă că, pentru a deveni balerină, trebuie să te operezi la picioare. După intervenţie a urmat o lungă perioadă  de recuperare, luni de zile de gimnastică medicală, pentru că pe vremea aceea orice intervenţie medicală de acel gen presupunea să stai în ghips o lună de zile sau mai mult, ceea ce atrofia muşchii. Iar eu interpretam toate acele eforturi ca pe sacrificiul firesc al oricărei  fetiţe ce visează să devină balerină. Mă visam pe scene. Şi a trebuit să ajung psiholog să înţeleg că cei mici îşi explică mai ales cu ajutorul imaginaţiei viaţa pe care o trăiesc.

Undeva pe la şapte ani m-am trezit şi am realizat că nu voi fi niciodată balerină. Şi a fost prima cădere din Rai. Am înţeles atunci că nu toţi copiii se operează în vacanţe. Şi nu toate fetiţele se jucau cu păpuşi operate şi bandajate. Au urmat, lesne de înţeles, momente de furie şi la adresa mamei, şi la adresa celorlalţi. Mama nu ştia nici ea prea multe. Eram primul ei copil, de mămică tânără, copil extrem de dorit, deci diagnosticul a fost un şoc uriaş pentru toţi. Eu, pe de altă parte, nu înţelegeam nimic, nu pricepeam dacă am fost un copil rău aşa încât să merit afecţiunea. În clasa întâi mă uitam la picioarele fetiţelor să văd dacă au cicatricile mele şi eram surprinsă că nu le aveau. Şi eram surprinsă pentru că îmi imaginasem că aceea era realitatea tuturor.

Ultima intervenţie, dintr-un şir de şapte operaţii, a fost la 14 ani. A fost un moment extrem de dificil, când mama mi-a donat o bucăţică de os şi am şi acum imaginea cu ea ieşind din sala de operaţie, când mi-a spus cu voce stinsă: ”să fii curajoasă!” Cred că am fost! Am intrat şi am văzut toată sala plină de sângele ei. Am aşteptat să se strângă cearşafurile pline de sânge şi să încep intervenţia mea. O lună mai târziu, corpul meu a respins transplantul, iar operaţia nu a avut efectul pe care îl scontau medicii.  

Atunci am decis să mă opresc şi am reuşit să îmi impun voinţa în faţa părinţilor mei. Recuperarea post-operatorie era dificilă şi îndelungată, prin urmare eram nevoită să lipsesc un trimestru de la şcoală. Ceea ce însemna să rămân repetentă. Şi m-am opus. Motiv pentru care părinţii m-au dus, zi de zi, pe braţe la şcoală. Mă aşezau în bancă, nu mâncam şi nu beam nimic, să nu fiu nevoită să merg la toaletă, şi mă luau după cinci ore.

Cum era sufletul tău în această poveste cinică? Cum au crescut emoţiile tale şi cum le gestionai?

Cea mai grea periodă a fost adolescenţa: prietenele mele purtau fustă scurtă, aveau iubiţi, ieşeau la film, în vreme ce eu făceam recuperare. Atunci a fost momentul meu de revoltă, când i-am strigat mamei că mai bine nu mă făcea. Mă izolasem pentru că nu mă simţeam primită în niciun fel. Era depresie: trăiam în negare, la şcoală eram băţoasă, dar când ajungeam acasă plângeam. Plângeam şi nu înţelegeam.

Ce te-a salvat?

Cred că salvarea mea a venit la şcoală. În doisprezece ani de şcoală nu cred că am lipsit de zece ori, în ciuda durerilor sau neputinţei. Am fost copilul care a tras să meargă la şcoală, chiar dacă ai mei m-ar fi ţinut acasă fără prea multe insistenţe din parte-mi. Am fost un elev relativ bun, iar în liceu unde majoritatea colegilor erau cei din generală, m-am simţi protejată şi integrată. Am avut mai degrabă probleme cu profesorii. Chiar o situaţie de bullying, despre care am şi scris în cartea care tocmai a apărut, ”Conjugă-mă la prezent”, cu profesorul de română, care mi-a dat nota 6 în teză şi mi-a spus să mă mulţumesc şi cu atât la felul în care sunt. Am fost răzbunată anul trecut când am aflat că acest profesor a fost primul cadru didactic din România acuzat de bullying.

De cine te-ai îndrăgostit la vârsta aceea?

A fost o poveste, dar cred că este mult spus o poveste. Întrebarea asta îmi aduce aminte de un moment dificil când bunicul meu, cred că eram în clasa a cincea, m-a luat pe genunchi şi mi-a zis că trebuie să discutăm serios: ”Tătăiţă, să ştii că tu nu te vei căsători niciodată, nu vei avea prieten pentru că băieţilor le plac fetele cu picioare lungi!” Nu am înţeles niciodată de ce a simţit să îmi spună acele lucruri. Am rămas şocată, ştiam că nu am picioare lungi, deci cumva îmi luasem gândul de la vreo iubire. Spun asta apropo de etichete şi de ce transmitem copiilor, pentru că trebuie spus că acea discuţie m-a îndepărtat foarte mult de băieţi. Aşa încât, atunci când a apărut acest coleg care se purta super-drăguţ cu mine, îmi aducea flori (eram în perioada ”Liceenii”), îmi scrisese şi o poezie, eu i-am răspuns agresiv.

Cum ai decis să devii psiholog?

S-a întâmplat la 14 ani, atunci când am avut ultima operaţie la picior şi când, fără să ştiu nimic despre concept, am reuşit să fac psihologie cu nişte copii din salonul în care eram repartizată. Vorbesc acum în special despre o fetiţă, mult mai mică decât mine, care se născuse cu capul lipit de umăr, care trecuse prin mai multe intevenţii şi care fusese extrem de răsfăţată  de părinţii zdrobiţi de problema ei medicală. Îmi făcusem un obicei să le spun poveşti copiilor din salon şi încercam să le integrez dificultatea în acele întâmplări şi eroi inventaţi de mine, iar ei erau fascinaţi şi abia aşteptau să vină noaptea.

Într-una dintre seri este operată fetiţa. Iar o asistentă mă cheamă fără drept de apel la reanimare. Acolo era ea, toată băgată în ghips, ca un cosmonaut, conectată la aparate, cu faţa tumefiată, aproape că nu am recunoscut-o. M-am speriat. Mi-a luat mâinile într-ale ei, iar eu i-am spus toată noaptea poveşti. Când mă opream, mă strângea din nou de mână, iar eu o luam de la capăt.  

Cred că atunci am înţeles că oamenii pot fi ajutaţi şi fără să le produci durere, că poţi fi lângă cineva şi simpla ta prezenţă să îl salveze. Mama fetiţei mi-a mulţumit cu lacrimi în ochi, iar eu, copil de 14 ani, nu prea înţelegeam de ce pentru că nu mi se părea că făcusem mare lucru. Atunci a fost primul moment când am zis că aş vrea să ajut oamenii altfel, dar nu ştiam ce înseamnă altfel. Psihologi nu existau, facultatea fusese defiinţată, iar conceptul în sine era străin pentru mine.

Cumva am ştiut că voi face psihologia, iar toată lumea a zis că sunt nebună. Şi m-am dus cu o graţie nemaivăzută la facultate, fără să ştiu că va fi cu cântec.

De ce spui asta?

La Universitatea Bucureşti dosarul mi-a fost respins. Iniţial am crezut că era ceva în neregulă cu actele, câtă vreme tot se perindau nişte oameni în secretariat, care veneau, se uitau la mine curioşi şi plecau. În cele din urmă a venit un domn care mi-a spus că nu ar fi bine să dau la psihologie, că mai bine aş încerca sociologia.  Evident că am întrebat de ce. Şi mi-a răspuns că un psiholog are o anumită prestanţă. Iar eu nu mă încadram. I-am spus că nu vreau să profesez (nu îmi imaginam nicio clipă că voi munci ca psiholog vreodată), vreau să o fac pentru mine. Iar el m-a pus să mă mai gândesc. Această ezitare i-a dat înapoi pe ai mei, care nici până atunci nu fuseseră foarte convinşi că am luat decizia bună. Evident că au încercat să mă convingă că greşesc şi că trebuie să renunţ. După lungi dezbateri, plânsete şi ameniţări am ajuns la o facultate privată de unde nu am lipsit nicio zi în patru ani. Cu toate riscurile de a fost detestată de colegi. Dar făceam asta din mai multe motive: voiam să învăţ şi eram fascinată de tot ce aflam, apoi gândeşte-te, pentru mine era extrem de greu să ajung la şcoală: mă aducea mama, îmi căra geanta şi mă ajuta să urc două etaje, lucru care mie îmi lua două ore. Aşa stand lucrurile, nu îmi prea dădeam voie să lipsesc. Din anul II am reuşit să iau permisul, (chiar am fost primul om care a solicitat şi a obţinut de la RAR omologarea şi de la poliţie opţiunea de a conduce maşină adaptată) şi am devenit puţin mai independentă.

Care a fost lecţia pe care ţi-a adus-o facultatea?

Cred că acolo am realizat că eram îndreptăţită să simt ce simţeam eu, pentru că multă vreme m-am culpabilizat pentru ce simţeam: că eram nefericită, că plângeam, că mă certam cu mama sau cu toată lumea. Eram un copil trist, încruntat, revoltat, nesupus. Sigur că mi-a folosit această nesupunere, pentru că dacă aş fi ascultat docilă aş fi trăit o viaţă în casa alor mei, uitându-mă la seriale.

Desigur, şansa vieţii mele a fost Jacques Salomé, omul meu de destin, căruia îi sunt recunoscătoare pentru că mi-a spus: ”tu vei fi psiholog şi vei fi unul foarte bun!” De atunci viaţa mea s-a schimbat foarte mult.

Cum l-ai cunoscut?

Era mai, 2002, eu mă pregăteam pentru licenţă şi eram  convinsă cu nu voi profesa vreodată. Ai mei mă pregătau moral pentru a doua facultate, contabilitate la ASE. Iar eu acceptasem acest scenariu şi renunţasem la visul meu de la 14 ani.

Cu această stare de spirit ajung la lansarea cărţii ”Curajul de a fi tu însuţi”, a lui Jacques Salomé. Salomé este un socio-psiholog francez care a reuşit să creeze o metodă, ESPERE, adică Energie Specifică Pentru o Ecologie Relaţională Esenţială, cu alte cuvinte o metodă care schimbă accentul de pe individ pe relaţie. Altceva decât tot ce învăţasem eu la facultate. Jacques spune: ”nu faci nimic cu individul dacă el nu este capabil să intre într-o relaţie, să o dezvolte şi să o închidă”.

După lasare m-am dus la o conferinţă a lui şi acolo se petrece această scenă: Jacques coboară de pe scenă, într-o pauză de masă, intră pe rândul pe care eram eu, se aşează lângă mine şi se prezintă. Eu am paralizat. M-a întrebat cine sunt. I-am spus cine sunt, ce făceam şi, după o discuţie lunguţă, l-am întrebat dacă am vreo şansă să profesez. Mi-a prins capul între palme şi mi-a zis: ”tu vei fi psiholog şi vei fi unul foarte bun!” S-a ridicat şi a plecat. Iar eu am rămas fără cuvinte. M-am dus acasă şi i-am anunţat pe ai mei că vreau să profesez. Închipuie-ţi reacţie! Tot ce am putut obţine a fost un an de graţie în care să încerc să muncesc ca psiholog. Şi au acceptat. Tata chiar a zis: ”lasă nebuna că oricum nu o angajează nimeni!”

După câteva luni în care trimiteam zeci de cv-uri, iar la interviuri primeam nişte priviri şocate şi refuzuri care mai de care mai stânjenite: noi căutăm o persoană mai dinamică sau postul s-a ocupat deja şi aşa mai departe, începusem să mă văd contabilă. Însă am descoperit un post la D.G.A.S.P.C sector 6, la un cămin de copii. Am dat examen, am fost a 9-a pe loc, am luat ce mai mare notă la scris, dar asta nu era o garanţie a angajării pentru că mai trecusem cu brio printr-un examen dar picasem la interviu.

Aici nu a fost aşa: după vreo două săptămâni m-a sunat o doamnă şi mi-a spus că am luat examenul. Mi s-a părut o glumă.

Dar aveam să intru acolo şi să descopăr un centru fabulos, în care m-am certat cu toate infirmierele să pot schimba mentalităţi şi atitudini, cu sprijinul coordonatoarei centrului care mi l-a lăsat pe mână. Evident că asta a venit cu o mare responsabilitate pentru mine şi stăteam nopţile şi studiam pentru ca schimbările în copii să se vadă repede şi să fie trainice. Şi au apărut.

După un an de zile, cine vine în ţară? Jacques Salomé cu o nouă carte. M-am întâlnit cu el şi  m-a întrebat: eşti psiholog?

Aşa am început. Acum 10 ani am primit în grijă ca psiholog destinele vârstnicilor de la Centrul de Servicii Sociale Floarea Roşie, din sectorul 6, unde încerc, la fel ca şi colegii mei, să distrugem imaginea aceea de azil în care bătrânii ajung într-o stare de degradare de neimaginat, cu care toată lumea s-a obişnuit atunci când vine vorba despre astfel de centre.

Tu ai un frate mai mic. Cum a resimţit el toată povestea vulnerabilităţii tale?

În toate familiile în care există un copil cu dizabilităţi toţi ceilalţi sunt raportaţi la el: ea este mama copilului cu dizabilităţi, el este tatăl aceluiaşi copil, iar fraţii şi surorile sunt şi ei la fel etichetaţi. Aşa încât copilul respectiv devine centrul universului pentru familie, lucru care nu întotdeauna este agreabil. Fratele meu, cu care am o relaţie absolut fabuloasă şi căruia îi mulţumesc, este cel care mă asculta înainte de examene, pot să spun că a făcut psihologia cu mine. Ba cred că este pe jumătate psiholog.

Am avut la un moment dat o discuţie şi am reuşit să îi spun că îl eliberez de handicapul meu şi de responsabilitatea pe care simte că o are faţă de mine. Sigur că el este în continuare atent cu mine, deşi sunt sută la sută autonomă şi locuiesc singură într-un apartament. Şi mă descurc.

Când ţi-e frică, de ce ţi-e frică?

Multă vreme mi-a fost frică de ce o să fiu când nu vor mai fi ai mei şi cred că este spaima oricărui copil cu dizabilităţi. Acum, când tata nu mai este, mi-am dat seama că pot, chiar dacă este mai greu. Cred că am înţeles că există o soluţie, indiferent de ce se întâmplă, chiar dacă nu este soluţia care îţi convine sau una uşoară. Întotdeauna am fost centrată pe soluţii, oricât de neînsemnate ar fi situaţiile: când intru într-un spaţiu caut puncte de sprijin şi traseul cel mai uşor; evit mall-urile, unde distanţele sunt foarte mari, parcările sunt complicate. Mi-am creat propriile scheme de supravieţuire şi pot avea o viaţă normală.

Ai muncit cu copii abandonaţi, delicvenţi, victime ale violenţei domestice, adică tot atâtea persoane vulnerabile. De ce ai ales aşa?

Cred că suferinţa nu trebuie lăsată să ne sluţească. Am văzut de foarte multe ori cum suferinţa ne urâţeşte, ne schimonoseşte pentru că ne chinuie pe dinăuntru. Vreau să transimt această idee că suferinţa vine doar ca să ne şlefuiască şi să scoată din noi ce e mai bun. Şi, da, e greu, ştiu, am fost şi eu acolo. Şi la mine a existat riscul să mă urîţească. Însă este o şansă extraordinară să fii, să ai ce crezi că este al tău şi să îţi urmezi visul până la capăt. Iar eu sunt dovada vie, sunt în visul meu: mi-am dorit să ajut oamenii să treacă peste suferinţă frumoşi, nu doar să treacă peste ea.

Frumos spus, dar cum poţi să îţi asumi suferinţa şi să ieşi din ea câtă vreme instrumentul suferinţei nu dipare?   

Instumentul suferinţei suntem noi. Întotdeauna există soluţii. Chiar dacă tu nu le vezi, asta nu înseamnă că nu există. Întreabă pe altcineva, s-ar putea să îţi dea o idee mai bună. Dar întotdeauna exsită soluţii.

Am avut o perioadă în care sufeream când cineva îmi spunea: ”uite pitica aia!” Cine producea suferinţa? De ce? Mă durea ce spunea celălat pentru că eu nu aveam ceva rezolvat în mine. Suferinţa arată de fapt rana ta, este semnul că tu ai ai ceva de schimbat. În momentul în care ştiu exact cum sunt şi accept că da, sunt mică şi sunt clarificată cu mine însămi nu mă mai poate răni nimic. Şi ştii care e partea frumoasă? În momentul în care am acceptat acest lucru, am început să primesc complimente pe stradă.

 

Life StoriesPsychology
Share this article