De ce am pune o limită de vârstă la ceva?

Britanica Caroline Labouchere (56), a venit în Dubai în 2010, cu cei doi copii și soțul, David, militar, detașat în zonă. S-a angajat ca recepționeră la o școală, o jumătate de normă, și ducea o viață bună, sportivă, lângă un bărbat pasionat de sport. Până când lucrurile au luat-o razna și au pierdut tot. Dar la 54 de ani a dat lovitura: a devenit supermodel internațional foarte căutat, cu contracte la Londra, New York și în Emirate.

„Totul a început când soțul meu și-a pierdut locul de muncă. Să trăiești în Dubai cu salariul meu de jumătate de normă era dur. În zilele acelea, David își petrecea timpul prin cafenele trimițând CV- uri de pe laptop sau antrenându-se pentru următorul triatlon. Între timp, rămăsesem fără casă. Stăteam pe unde puteam, aveam grijă de căței sau de case pentru prieteni sau dormeam pe jos pe saltele când trebuia. Nu-mi mai puteam permite nici antidepresivul pe care îl luam de ani de zile.

Fără vreo perspectivă imediată de lucru în Emirate, David s-a dus în Hawaii să participe la Campionatele Ironman World. Nu mă descurcam deloc, eram atât de furioasă și îl învinovățeam pentru tot.

Curând după aceea, ne-a fost donat un apartament cu un dormitor. Cei doi câini mari dormeau în cele două compartimente ale unei valize desfăcute, în timp ce fiica mea Mimi dormea pe un pat de plajă din ratan. N-aveam aer condiționat, dar reușisem să obținem un aragaz vechi, un frigider mic și o mașină de spălat. În următoarele șase luni am cheltuit toate economiile pe supraviețuire, plata ipotecilor și a liniilor de credit. Curând nu am mai avut nimic și o duceam foarte greu. Am continuat să joc rolul de victimă, am plâns, am evitat oamenii, i-am respins. Am pierdut mulți prieteni în acel timp. Câinii erau singurul motiv pentru care mă mai dădeam jos din pat și îmi plângeam frecvent de milă.

Într-o zi, când eram la pământ, mi-a apărut pe Facebook Ruth, un lider spiritual pe care îl mai frecventasem când am locuit în Anglia. I-am scris, ea mi-a propus o convorbire telefonică, și deși aveam încredere în ea, n-am avut mari speranțe că va funcționa. Dar eram disperată. Vorbind, un lucru îmi devenise clar: aveam nevoie să preiau controlul asupra vieții mele. Eu nu făceam decât să aștept ca David să găsească de lucru fără să-mi treacă prin cap să conduc eu însămi. După discuție m-am simțit mult mai bine. Plantase o sămânță care a rămas latentă pentru alți câțiva ani”

Citiți întregul interviu pe catchy.ro