Căutare

Share this article

Alina Dragne este bucătar specializat și stilist culinar, după ce a muncit ani de zile ca art director la Fashion Days, de unde a demisionat pentru a începe propria afacere în food styling, alături de soțul ei, Marius, dar și un blog culinar, delicii.com.

Decizia părea frivolă pentru mulți dintre cei din jurul ei, însă puțini știau că, după o adolescență de cercetaș, o viață alături de niște părinți non-conformiști și ani de zile de sport de performanță, care au învățat-o cum să-și pregătească minuțios succesul, cum să transforme greșelile în catalizatori spre reușită și cum să-și dea voie să exploreze, Alina știa cum să fie independentă.

De ce ai renunțat la jobul de la Fashion Days?

Alina Dragne: Atunci când am făcut blogul culinar nu aveam neapărat un plan, așa cum face cineva când vrea să facă din asta un job sau deschide un business.

Eu am pornit blogul din pasiune și mai mult pentru prietenii mei, pentru că știam cum se face o fotografie bună și ce poate ea provoca. Învățasem asta în ani de muncă la Fashion Days, așa că știam cum să obțin aceleași efect și când venea vorba despre mâncare. Mi-am spus că blogul trebuie să mă reprezinte pe mine, iar mâncărurile și fotografiile lor trebuie să fie la fel de bune.

Când am început noi blogul, nu se prea foloseau poze ale rețetelor de produse, ci fotografii din stocurile internaționale. Iar asta mi se părea un pic de păcăleală. Am simțit atunci că trebuie să arătăm lumii ce facem noi, nu doar ce fac alții.

Așa că am început să fac echipă cu soțul meu, Marius. El face fotografie, eu sunt bucătarul și stilistul, iar amândoi spunem împreună povestea.

La noi în țară nu există cursuri de food styling, mai ales că este o nișă destul de nouă, așa că am încercat să aplic aceleași tehnici de a construi o ținută și când făceam o fotografie unei farfurii de mâncare.

Alina Dragne, food stylist

Cum așa?

Alina Dragne: Când îmbrac modelul vreau să se potrivească materialele între ele, culorile; îmi place să am texturi diferite, iar toate aceste trucuri sunt demne de folosit și în alte zone de fotografie.

Ce înseamnă food porn?

Alina Dragne: Înseamnă să obții cu o fotografie o anumită reacție, un sentiment: îți place atât de tare ce vezi încât salivezi, ți-e poftă și înghiți în sec.

Rețete adevărate în prezentări excepționale

Cât e mâncare de-adevăratelea în acest joc și câtă butaforie pentru a obține această reacție?

Alina Dragne: În pozele de pe blogul meu toate mâncărurile sunt reale, este mâncarea pe care o mâncăm eu și Marius în fiecare zi. Dar arată așa pentru că întâi de toate este pusă într-o lumină bună. Dacă aș face o poză cu telefonul, într-o cameră întunecată și mie mi-ar ieși prost. În plus, sunt aranjate în așa fel încât felul de mâncare să îți facă poftă, să iasă în evidență.

Am și fost invitată într-o emisiune, unde am făcut o demonstrație despre cum ai putea aranja acasă o porție de sarmale sau o salată de boeuf încât să te simți la un restaurant fancy.

Pentru reclame sau filme folosesc multă butaforie.

De ce?

Alina Dragne: Pentru că altfel ar fi risipă alimentară.

Fiindcă primul gând e că ne manipulați, că berea nu o să facă niciodată o spumă ca aceea în care pui tu spumă de ras!

Alina Dragne: Uite exemplul tău cu berea. O ședință foto durează ore întregi până când curge picătura pe sticlă așa cum vrem noi. Spuma naturală a berii nu ar rezista atâtea ore și ar trebui să folosim și să aruncăm sute de beri până obținem fotografia perfectă.

La fel și spuma la cafea. Nu va sta mai mult de câteva minute, așa că punem spumă de ras. Înghețata se topește imediat, așa că o ajutăm. Eu folosesc piure de cartofi, alți fotografi au alte trucuri.

Puiul nu este niciodată gătit la o ședință foto, iar pentru a arăta așa cum îl vedem la final am folosit lac de lemn și l-am pârlit pe alocuri. Dacă l-aș fi gătit pe bune, aș fi folosit mult mai mulți pui, pentru că el gătit se oxidează repede și nu se mai vede cum trebuie. În plus, se strânge și se stafidește.

Despre asta este vorba în această „butaforie”, despre a evita risipa alimentară, nu despre a păcăli pe cineva..

Este adevărat că uneori se exagerează, dar tendința noastră, a mea și a lui Marius, este să folosim mâncarea cât mai apropiată de stilul restaurantului pentru care facem fotografiile, așa încât clientul să nu se simtă păcălit când primește în farfurie altceva decât ceea ce a văzut pe site.

Cum e să-ți faci treaba într-un context în care totul este extrem de tentant și de pofticios. Cum te stăpânești?

Alina Dragne: Știi cum e că cizmarul nu are cizme? Cam așa și noi. Suntem la treabă și nu mâncăm. E adevărat că la început ți se face poftă și vrei să guști din toate, dar când faci asta atât de mult timp nu te mai atrage. De fapt, a fost o perioadă în care am făcut poze pentru foarte multe cofetării. În fiecare zi vedeam cele mai sofisticate torturi și prăjituri. Am gustat în prima, am încercat și în a doua zi, dar a treia zi deja era prea mult, nu mai puteam să ne atingem de nicio linguriță de ciocolată sau de ceva dulce.

Când suntem acolo nu e ca în bucătrie, când gust din tot ce gătesc, ci mă concentrez pe ce fac, pe ce fotografiez.

De ce gătești?

Alina Dragne: Prima mea pasiune este gătitul. Îmi place să gătesc și să vorbesc despre mâncare. Iar asta vine din copilărie, oricât de clișeic ar suna.

Când eram mică nu înțelegeam ce înseamnă o rețetă, nu pricepeam că bunica urmează niște pași foarte clari pentru obține pandișpanul așa cum își dorea. Pentru mine, ce făcea ea în bucătărie era un experiment.

Mi se părea fascinant cum se topește zahărul în apă sau cum se schimbă culoarea ouălor când le freci cu un pic de ulei. Așa că numeam locul unde bunica făcea toate aceste minuni „bucătăria experimentelor”, iar norocul meu a fost că și părinții, și bunica m-au lăsat să-mi fac de cap.

Alina Dragne, food stylist și autor la delicii.com

Abia după ce am avut primul eșec în bucătărie mi-am dat seama că nu merge chiar așa după ureche și că am nevoie de o rețetă.

Făcea bunica un chec marmorat, iar eu mă plângeam tot timpul că nu punea suficientă cacao în partea de mijloc. Așa că mi l-am făcut singură.

Aveam 10 sau 11 ani și am zis că le fac o surpriză tuturor. Doar că am pus ce-mi aduceam aminte că pune bunica, ce văzusem la ea, dar fără nicio rețetă și fără a respecta cantități sau vreo regulă. Câteva ore mai târziu admiram un chec tare ca piatra, ce putea fi liniștit o fundație de casă. În graba mea uitasem să pun și zahăr, dar toată familia a mâncat câte o felie cu zahăr pudrat.

Am fost profund dezamăgită că primul meu experiment nu a fost vreo revelație culinară, dar atunci am aflat că este nevoie de puțină rigoare în bucătărie, așa că am început să fiu mai atentă când stăteam pe lângă ei, bunica, mama și tata, fiindcă la noi tata gătea cu multă bucurie.

Al doilea preparat au fost niște scovergi, de care am fost tare mândră. Dar nimeni din familie nu a uitat de checul meu cărămidă.

Cine făcea fascinantă această bucătărie a experimentelor? Mama, bunica sau tata?

Alina Dragne: Primele amintiri în acea bucătărie sunt legate de tata pentru că el gătea mai mult ce-mi plăcea mie. Altfel, și mama, și bunica, și tata au stat în bucătărie. Mereu.

La noi se gătea proaspăt și des, în fiecare zi, iar asta făcea ca în permanență să fie forfotă în această cameră.

Alina, împreună cu soțul ei, Marius, și părinții ei

Iar mie asta-mi plăcea, interacțiunea. În plus, acolo niciodată nu mă plictiseam, fiindcă acolo apăreau mereu lucruri noi. Dacă la grădiniță cântam mereu aceleași cântece, în bucutărie nu prea se repeta un lucru decât dacă îl ceream eu.

Mulți gătesc în fiecare zi, proaspăt, dar puțini o fac cu fascinația cu care vorbești tu. Cei mai mulți dintre noi gătesc pentru că trebuie. La tine de ce era așa? Și cine mai gătea așa?

Alina Dragne: Eu am fost prima din familia noastră care a început să gătească la acest mod profesionist și, de altfel, prima care și-a luat diploma de bucătar. Acum însă vrea și tata să dea examenul. (râde)

Și mama gătește foarte bine, dar o face, cum ai spus tu, din nevoie. Însă tata gătește de drag.

Ce anume face diferența? 

Alina Dragne: Gătitul cu pasiune este lucrul pe care îl poți face fără să simți oboseală, fără să te gândești că te-a apucat miezul nopții, e lucrul super drag, pe care îl faci fără să simți că trece timpul pe lângă tine.

Sunt oameni care pictează cu această plăcere despre care vorbescu eu. Pictez și eu, dar la un moment dat încep să mă uit la ceas și mă gândesc ce bine ar fi să intru în bucătărie, să fac un tort.

Când eram mică eram grăsuță și purtam ochelari, într-o vreme în care puțini purtau. Și am fost teribil de vulnerabilă din acest motiv. Erau zile când veneam de la școală supărată, iar mama îmi spunea că în copilăria ei își transpunea în pictură toate emoțiile. Și m-a invitat să fac și eu același lucru. Am încercat varianta ei, până mi-am dat seama că strategia asta nu mă liniștea, ci mai degrabă mă enerva. Dar îmi plăcea mult mai mult să amestec aluatul de clătite sau să ung pâinea cu unt și gem. Orice proces culinar mă liniștesa, dar am realizat asta abia când eram adult.

Alina și bunica ei, în salon

Cine era bunica ta?

Alina Dragne: Bunica mea, Rica, a fost frizeriță, iar asta o făcea să ne spună tot felul de povești de la slujba ei. Lucra într-un salon din Titan, în vremea comunismului, munca ei era printre bărbați, care trebuiau să aibă o încredere uriașă în ea, pentru că lucra cu briciul. Așa se rădeau atunci bărbații, iar ea stătea cu lama la gâtul lor.

Era foarte apreciată și căutată în acea vreme, iar bacșișurile pe care le primea erau cărți. Îi place și acum să citească; are 87 de ani și cel mai bun cadou pentru ea este o carte.

Cum te-a influențat ea pe tine?

Alina Dragne: În mod cert am primit multe lucruri de la ea, doar că am fost conștientă de ele când am crescut. Mică fiind, mi se părea că bunica maternă era mult mai bună cu mine fiindcă atunci când ajungeam la ea, mă lăsa să fac ce voiam. În vreme ce bunica cu care locuiam nu făcea așa.

Dincolo de asta însă, îmi dau seama acum că a fost cumva sora mea mai mare, cu care cotrobăiam prin dulapuri după toate dulciurile ascunse, fiindcă și ea era înnebunită după dulciuri. Și acum e la fel. Când pleacă ai mei în vacanță, o sun să o întreb de ce are nevoie și-mi zice: „adu-mi și tu o savarină, o ciocolată, niște bomboane!” (râde)

Tata ce muncea și de la el ce ai luat?

Alina Dragne: De la el cred că am împrumutat acest spirit liber. Tata a avut foarte multe joburi: de la șofer RATB, a făcut mobilă, până la a fi muncitor într-o fabrică de croisante.

Este foarte descurcăreț; nu e genul care să rămână într-un loc dacă nu îi place și care experimentează în permanență. Cred că exact asta am luat și eu de la el.

Alina, împreună cu părinții și bunica

Dar dacă îi plăcea atât de tare să gătească, de ce nu a făcut un job din asta?

Alina Dragne: Gătea cu mare plăcere, dar nu cred că a conștientizat vreun moment că este ceva ce ar vrea să facă drept job. Abia când am crescut și am început să îl întreb despre gătit, să îi cer sfaturi și trucuri, când m-a văzut că i-am luat exemplul și nu am rămas în locuri care nu m-au mai mulțumit, contrar nemulțumirilor mamei, cred că abia atunci și-a dat seama că se poate face o muncă din bucătărie.

Cred că fix în secunda în care i-am spus că m-am înscris la școala de bucătari a avut sclipirea gândului că și el ar putea face așa ceva și poate chiar i-ar plăcea.

Știi că se spune că părinții îți sunt modele. Cu ai mei cred că s-a întâmplat invers, eu le-am fost model, iar tata a înțeles că bucătăria poate însemna mai mult decât a găti pentru ce pui pe masă seara, iar mama, după ce mi-am dat demisia dintr-un job sigur, de corporație și am început ceva pe cont propriu și nu „am murit de foame”, a înțeles că se poate și altfel decât să rămâi „încarcerat” într-o slujbă doar de teama de a nu eșua.

Pe de altă parte, știu istoria mamei mele, știu cum a fost crescută și realizez că și eu, dacă aș fi fost crescută la fel, tot așa aș fi făcut, nu aș fi avut curajul să îmi asum vreun risc. Iar mama ar fi putut să îmi transmită în adolescență această frică, dar nu a făcut-o și am apreciat asta.

Ea ce a muncit?

Alina Dragne: Mama a lucrat ca asistentă medicală la Electroaparataj, după ce a terminat Liceul Sanitar. Dar când s-a închis fabrica s-a cam terminat lumea ei fiindcă nu a găsit calea pe care să o apuce mai departe. A făcut o școală de contabilitate și niște cursuri pentru OPC și-mi amintesc, dincolo de faptul că a costat foarte mult să fie inspector acolo, învăța foarte mult. Iar eu eram mică și mă uitam la ea cum își sublinia niște pasaje cu markerul. Nu știam ce înseamnă să înveți, dar atunci am aflat.

Și-a dat examenul, a luat o notă foarte mare, peste 9.00, dar când să meargă să se angajeze, i-a fost frică. Și-a spus că nu va prinde un post dacă nu are pile, așa că a renunțat. Și s-a angajat în Bucur Obor, să vândă pantofi. Trebuia să fie un job temporar, dar nu a plecat de acolo 20 de ani. Mama nu demisionează dacă nu o dă nimeni afară.

Alina și Marius, alături de părinții ei

Nu ai reușit niciodată să o faci să exploreze pasiunea ei pentru pictură?

Alina Dragne: Nu, niciodată.

Mama are o poveste așa de tulburătoare, fiindcă părinții ei nu o lăsau să picteze și credeau că asta este o îndeletnicire ușoară, o pierdere de vreme. O dată i-au luat toate acuarelele și hârtiile, așa că ea s-a închis în baie și a pictat o fântână arteziană doar cu pastă de dinți. Pasta era un Aquafresh în 3 culori, iar lucrarea arată senzațional. Sub pastă se vede schița din creion pe care a făcut-o, peste care apare fântâna cu alb și bleu, este extraordinară. A consumat un tub întreg pentru lucrarea care și acum miroase ușor a mentă.

Mama are un glosar cu foarte multe picturi din copilărie dar nu a făcut nimic cu ele.

De unde ți-ai luat tu curajul să îți urmezi visele cu toate prețurile posibile? A fost o confruntare cu părinții tăi ori i-ai pus în fața faptului împlinit?

Alina Dragne: O confruntare ca-n filme, cu certuri și urlete, nu am avut niciodată cu ai mei. Au fost discuții, în care mama, precaută, îmi arăta doar ce ar putea să meargă prost și în general m-au lăsat să greșesc. Dar curajul în sine, de a face, vine de la tata, pentru că și el a făcut alegeri și și-a asumat riscuri pe care și noi, ca familie, le simțeam.

Și soțul meu și-a dat demisia și a venit acasă cu mesajul că el nu se mai angajează, iar eu am zis „ok, hai că facem asta împreună!”. Chiar dacă în general poate că nu am încredere în mine, aici am simțit că e ceva ce pot să fac. Nu pot arăta ca un fotomodel, nu pot avea pătrățele pe abdomen, dar asta pot să fac.

Când mi-am dat demisia am avut colegi mai tineri care-mi spuneau: „tu ești visul nostru, și noi vrem să fim pe cont propriu, să ne trezim când vrem noi!” Și atunci le spuneam că nu așa merge treaba. Înainte să ajung să-mi dau demisia, am lucrat vreo 5 ani în paralel. Aveam practic două joburi, ambele creative, pentru care trebuia să fiu fresh tot timpul.

E un proces pentru care trebuie să muncești. Dacă îți dai acum demisia pentru că vrei pe cont propriu, dar tu nu ai lucrat nimic, probabil că în câteva luni îți vei căuta din nou job, frustrat că nu ți-a ieșit afacerea.

Alina Dragne, food stylist și autor la delicii.com

Deci mesajul care este, de fapt?

Alina Dragne: Cred că ceva de genul ăsta: „urmează-ți visul, dar muncește cât poți pentru el!”

Mie mi-a luat foarte mult timp să-mi dau seama că acesta este visul meu. Și ca mine sunt mulți.

Și cum ai reușit să te prinzi?

Alina Dragne: Cu greu și după multe încercări. Am intrat într-un liceu bun, la Liceul „Iulia Hașdeu”, am făcut matematică-informatică, dar nu-mi plăcea, așa cum nu-mi plăcea nici zona de „uman”. Apoi am dat la facultate la Relații Internaționale și Studii Europene, dar nu pentru că asta voiam, ci nu știam încotro să mă duc.

Eu am fost la toate opționalele posibile de la școală, de la public speaking, la actorie. Am făcut sport de performanță, am fost expusă la tot felul de activități, dar niciuna legată de bucătărie.

La ce ți-au folosti toate aceste activități din copilărie?

Alina Dragne: Mi-au folosit enorm. Sportul de performanță m-a învățat că lucrurile nu vin peste noapte, că trebuie să muncești, că nu câștigi tot timpul, dar nu înseamnă că ce ai muncit până atunci nu a fost bine și mai greșești.

Ce sport ai făcut?

Alina Dragne: Caiac. Un sport foarte dur.

Știam de acest sport de la tata, care, ca și mine, în copilărie a încercat tot felul de opțiuni. Dar nu știam cum arată o barcă, nu știam reguli, nu știam nimic. Au venit în școală niște antrenori și ne-au povestit despre acest sport, cu intenția de a face selecție. Când am auzit de caiac, m-am dus.

Alina Dragne, caiacistă de performanță

Caiacul nu este deloc un sport accesibil: ai nevoie de apă, de barcă, de forță și de bani. Unde ai fost, cum ai făcut?

Alina Dragne: Ne antrenam în Herăstrău, iar atunci când am mers la selecție, a fost prima dată când am plecat de acasă singură. Aveam 11 ani, iar tata mi-a zis: „noi suntem la lucru, nu are cine să te ducă până acolo! Te descurci!”  (râde) Trebuia să iau trei mijloace de transport, din Sălăjan, dar mi-era așa de frică pentru că nu știam unde să cobor.

Când te-ai rătăcit?

Alina Dragne: Prima oară. Dar am umblat până când am găsit, pentru că îmi era rușine să întreb oamenii.

Am întârziat la baza sportivă, iar când am ajuns se terminaseră deja toate demonstrațiile și antrenamentele pentru cei ca noi. Dar am insistat și am făcut primul antrenament cu seniorii.

Mi-au pus niște ariprioare la barcă, așa cum se pun la bicicletele copiilor. Rostul este să nu se răstoarne barca cu mine. Ei bine, eu am avut performanța de a mă răsturna cu tot cu aripioare.

Știai să înoți?

Nu. Nu am avut niciodată frică de apă, dar eu nu știam să înot, ci dădeam din mâini și din picioare până când ieșeam la suprafață. Am învățat din instinct prima oară, apoi am luat și cursuri pentru că m-am răsturnat de atât de multe ori cu barca în mijlocul lacului, încât trebuia să mă întorc cumva cu ea la mal.

Cât de departe a mers performanța cu caiacul?

Alina Dragne: Am făcut 6 ani de caiac de performanță și nu am urmat un liceu sportiv, cu toate că aș fi vrut. Iar aici mama a avut dreptate: „trebuie să ai un plan de rezervă!”, mi-a spus. Acum îi dau dreptate, dar atunci a fost greu să învăț la un liceu obișnuit: plecam de la antrenament cu hainele ude, înghesuite lângă cărți, direct la „Iulia Hașdeu”. Dar uite că am reușit!

De ce te-ai lăsat de sport?

Alina Dragne: Am avut o problemă medicală la piciorul drept, un soi de paralizie de la genunchi în jos.

Eu eram un copil ascultător, iar antrenorul a plusat cu antrenamentele, ridicam greutăți prea mari pentru mine și cred că asta a atins un centru nervos al coloanei. Asta m-a ținut destul de mult internată, după care, chiar dacă nu mi-a spus nimeni că nu mai pot face sport de performanță, am început să trag chiulul, să nu mai plusez atât de mult, să nu-mi mai dau interesul.

De ce aveai nevoie de astfel de antrenamente?

Alina Dragne: Făceam foarte multă forță, antrenamentele de iarnă cam așa erau. Caiacistele sunt foarte mari, de fapt. Eu aveam 75 de kilograme și o forță imensă, iar tata se mândrea cu mine și cu mușchii mei. (râde)

Mâncam foarte mult, pentru că vara aveam și trei antrenamente pe zi. Când ajungeam acasă eram flămândă, iar tata era foarte mândru că poate să mănânce cot la cot cu mine.

Cât de mult ai suferit după această ruptură?

Alina Dragne: Cred că acum sufăr mai mult decât atunci. A rămas acolo gândul: „ce s-ar fi întâmplat dacă…?”

Acum mă plimb din nou cu caiacul, îmi place foarte mult, deși o lungă perioadă nu m-am mai suit în el.

„Cana Fericire”, din colecția lor de ceramică

Și cu ce ai înlocuit sportul?

Alina Dragne: Cu voluntariat.

Am fost cercetaș și chiar dacă scout-ul nu are voie să se implice social, noi, cei din grupa în care activam, ne doream foarte mult să facem mai mult decât explorări în natură.

Lucram cu Asociația Sf. Stelian, care se ocupa de niște copii din medii vulnerabile din Rahova, cu care făceam tot ce știam: actorie, sport, jocuri. Am fost ani la rând în Valea Plopului, unde părintele Tănase face proiecte pentru copiii abandonați și mamele tinere însărcinate, iar acolo am construit o bibliotecă, am pus în scenă o piesă de teatru cu ei, pe care au jucat-o la Teatrul Nottara, iar toți banii strânși au fost folosiți pentru a cumpăra centrale termice pentru casele în care locuiau ei.

De ce cercetaș?

Alina Dragne: Pentru aventură. Era un lucru nou, pe care nu îl mai făcusem. Să merg undeva unde să fiu nevoită să supraviețuiesc cu lucruri mărunte era o încercare pentru mine. Țin minte că mă duceam la școală apoi și mă lăudam cum am stat eu 3 luni de zile la cort. Sau „știți că am rămas fără mâncare și am mâncat pâinea mucegăită?”.

Faptul că știu să mă descurc acum și nu mă panichez e foarte important pentru mine. Am plecat într-o tabără la un moment dat, iar una dintre colege era super panicată pentru că își uitase peria de păr acasă. Eu i-am zis „nu-i nicio problemă!” și i-am dat o furculiță. Ea s-a uitat la mine ca la o nălucă și m-a întrebat ce să facă cu ea. Atunci i-am spus că eu plecam cu cortul, cu un bagaj mic, așa încât eram nevoită să mă pieptăn cu furculița.

Întotdeauna găsesc o soluție, iar asta mă ajută și în jobul de acum. Oricât de mult aș pregăti ședințele, tot apar lucruri neprevăzute, la care nu mă panichez niciodată și știu să improvizez.

Alina și Marius, soțul ei

Cum s-a transferat această încredere și autonomie dinspre părinții tăi înspre tine, să-ți dea libertatea de a sta 3 luni cu cortul într-un colț de pădure?

Alina Dragne: Nu cred că au avut de ales.

Imaginează-ți că atunci când m-am apucat de caiac eram aproape de finalul anului școlar. Auzisem că după ce toată lumea își încheie mediile la școală pleacă într-un cantonament de 3 luni de zile la Snagov. Știam că pe mine nu mă vor lua pentru că eram cadet, dar speram foarte tare în sinea mea. Cred că pentru prima dată am gândit asta cu tăria despre care se zice că îndeplinește vise.

Nu am spus nimănui și a venit ziua în care colegele mele, cu bagajul făcut pentru cantonament, au ajuns la antrenamente. Eu nu aveam nimic cu mine. Iar antrenorul mă întreabă dacă nu vreau și eu să vin cu ei. Tot ce trebuia să fac era să mă întorc în timp util până ei sunt gata de plecare.

Nu știu cum am ajuns din Herăstrău în Sălăjan. Acasă era doar bunica, ea nu m-a putut opri. Mi-am făcut un bagaj sumar și le-am lăsat un bilet, fiindcă nu exista telefon mobil: „Am plecat în cantonament. Ne vedem în septembrie!”

Gândește-te cum a citit mama acel bilet de la fata ei de 11 ani. (râde)

Seara, când am ajuns la Snagov, i-am sunat, le-am spus că sunt în regulă, dar tot în septembrie aveam de gând să mă întorc.

La sfârșitul săptămânii au venit după mine, nu știu cu ce au ajuns, fiindcă baza sportivă este inaccesibilă, m-au văzut, au constatat că eram în regulă și m-au lăsat acolo. În septembrie, când ne-am văzut, m-au așteptat cu primul telefon mobil din viața mea, o cărămidă de care nu știu cum au făcut rost. Mesajul era că dacă mai voiam să plec, trebuia să îi sun.

Dar, ca să îți răspund la întrebare, începusem să folosesc un discurs foarte convingător cu mama: „Tu m-ai crescut! Nu ai încredere în mine?”. Iar asta o cam lăsa fără argumente.

Alina, la școală, împreună cu mama și bunica ei

De ce să faci voluntariat la 17 ani?

Alina Dragne: Aveam o colegă din școala genereală, cu care am păstrat legătura până acum, eram amândouă mai sărăcuțe, mâncam sandviș cu măsline, în vreme ce colegele noastre își cumpărau revista „Bravo!”, iar asta cred că a creat o conexiune puternică între mine și ea.

Despre voluntariat de la ea am aflat și cu ea am ajuns la asociație.

Și ce te-a învățat această experiență?

Alina Dragne: Cred că atunci am văzut că toți oamenii sunt la fel. Eu nu am văzut nicio diferență între copiii din asociație, care nu aveau multe lucruri, și copiii de aici.

Îmi era dificil să interacționez cu unii dintre ei fiindcă mi se păreau foarte răfățați, cu toate că ei, de fapt, reacționau așa pentru a primi mai multă atenție. Nu avea cine să îi iubească.

Într-o vară am stat mai mult, vreo două luni, locuiam în corturi, ne găteam singuri pentru că nu voiam să le deranjăm în vreun fel ritmul și stilul de viață, ci voiam să îi ajutăm, să le curățăm albia râului, să facem ateliere cu ei, iar când am plecat chiar unii dintre cei mai mari ne-au zis că au apreciat că am petrecut timp cu ei. Sunt mulți oameni care vin și donează, dar nu-și petrec timpul cu ei, să îi asculte, să îi înțeleagă, să le valideze emoțiile.

Eu am încercat de-a lungul timpului să mă integrez în diverse grupuri. Eram și grăsuță, aveam și ochelari, poate nici foarte mulți bani, așa încât făceam eforturi să mă integrez și cu cei populari și frumoși, și cu tocilarii. Iar în toate grupurile trebuia să fiu altfel, să fiu ca ei, să mă reinventez.

Atunci nu-mi dădeam seama că nu îmi place, dar nu mai luam pur și simplu legătura cu ei. Am avut norocul să mă detașez natural de grupul care nu-mi făcea bine și să ajung acolo unde îmi place.

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO