fbpx

Căutare

Share this article

Pe Liudmila am cunoscut-o virtual. A citit o poveste inspirațională pe LIFE.ro și apoi mi-a scris. Din vorbă în vorbă am aflat că este și ea victimă a depresiei și anxietății și că trăiește sub amenințarea căderilor psihice de câțiva ani buni. Știe că povestea ei poate fi sursă de inspirație pentru mulți care nu-și pot explica anumite stări și mai știe că poate fi o voce, mai ales în România unde oamenilor le este rușine să recunoască atunci când au probleme.

Noi am fost obișnuiți de mici să ascundem problemele sub preș, sub pretextul că rufele murdare nu se spală în public, o atitudine care ne costă scump pe mulți dintre noi.

În nicio școală nu am fost învățați și avertizați asupra problemelor psihice cu care ne-am putea confrunta la un moment dat în viață, iar în familie, cel puțin în familia mea, ar fi fost rușinos să spui că ai nevoie de terapeut. „Doar nebunii merg la specialist”, nu?

În moștenirea genetică a Liudmilei se regăseau probleme de natură psihică. Tatăl ei a fost deseori internat în spitale de psihiatrie cu diagnostic de depresie și anxietate. Numai că, nimeni nu a vorbit în familie despre asta. Liudmila era deja aproape adult când a aflat prin ce a trecut tatăl ei, ca apoi să fie lovită de cea mai dură veste: părintele ei, într-un atac de panică și pe fondul unei supradoze de medicamente combinate cu alcool, și-a luat viața.

Ei bine, la 27 de ani Liudmila a avut primul atac de panică, urmat de o perioadă de coșmar. Într-un final a fost diagnosticată și trecută pe tratament. Ultima criză depresivă a avut-o în urmă cu vreo trei ani, când dintr-un impuls critic a decis că ea poate fi mai puternică decât această vrăjitoare numită depresie și a renunțat la medicamente.

Azi Liudmila și-a regăsit liniștea, este mamă, are un soț minunat care o sprijină indiferent de situație și încearcă să ducă o viață normală ca a oricăruia dintre noi.

Dar, mai presus de toate, trăiește în continuare cu depresie și anxietate și a învățat să le controleze pe fiecare dintre ele. Cum a reușit? Află-i povestea în rândurile de mai jos.

Liudmila
Liudmila împreună cu soțul și fiica lor

Câți ani ani, Liudmila?

Am 33 de ani.

Unde te-ai născut și unde ai crescut?

M-am născut în Craiova, acolo am copilărit, mai puțin verile, când mergeam la Tulcea la bunici. Acum locuiesc în București, de prin 2007, când am venit la facultate. Deja mă simt a locului acum 😀

După nume aș fi spus că vii de la Chișinău…

Mama e lipoveancă, din Tulcea. Am o soră geamănă și când ne-am născut au spus că una va purta nume rusesc și cealaltă nume românesc 😀

Și tu ai tras paiul scurt sau lung? 😀

😀. Nu știu cum a fost paiul, mi s-a spus doar că eu nu voiam să ies din burtica mamei. Oricum mama știa că o să aibă un copil mai mare, nu doi.

Ce profesie ai?

Momentan sunt contabil la o firmă, dar nu pentru asta m-am pregătit 😀. Nu are nici o legătură cu ce am făcut înainte, motiv pentru care, inițial am refuzat job-ul, spunând că nu mă voi descurca cu cifrele. Dar iată că deja lucrez cu cifrele de mai bine de patru ani.

Dar ce facultate ai terminat?

Am terminat geografia și nu aveam o idee clară ce vreau să fac. Nici acum nu am o idee atât de clară. Îmi doresc niște lucruri așa cum toată lumea își dorește, are vise sau pasiuni… Pasiunea mea e pictatul în acuarelă, dar nu mă simt pregătită să dau curs acestei pasiuni.

Citește și: „Nu vine un prinț pe un cal alb să te salveze”. Povestea unei fete simple care-a trecut prin abandon, abuz și depresie

Liudmila, ai copii?

Da, am o fetiță, în vârstă de doi ani și patru luni.

Hai să vedem când începe relația sau de când ai conștientizat tu începutul relației tale cu depresia și anxietatea?

A fost simplu la mine, ca să spun așa. A debutat destul de brutal cu un atac de panică într-un avion, în urmă cu șase ani. Mâncasem și foarte mult înainte să mă urc în avion, fără să știu că nu e bine. Fusesem la Londra cu sora mea, știam că va fi o zi lungă, așa că am mâncat foarte mult. Mă aflam și într-o relație destul de toxică cu un tip, relație care m-a afectat pe tot parcursul vacanței mele, lucru care a dus la mult stres și la debutul anxietății. Mă temeam că nu o să-l mai văd când mă întorc… Așa că în avion m-a cuprins brusc un atac de panică, am vomitat foarte mult și însoțitoarele de bord nu au știut cum să mă ajute. Ele erau mai mult deranjate că le-am stricat zborul. M-am așezat în dreptul scaunelor lor, din fața avionului și până la urmă am reușit să-mi revin stabilind un contact vizual cu un bărbat. M-am așezat la picioarele lui și m-a ținut de vorbă tot zborul. Am aterizat cu bine. A doua zi m-am întâlnit cu acest bărbat care s-a dovedit a fi foarte ciudat, având tot felul de idei spirituale, precum universurile paralele sau ieșirile din propriul corp, lucruri care pe mine m-au speriat foarte tare.

În seara aceea am fost la restaurant, iar am mâncat foarte mult și seara, când m-am pus în pat, am simțit că mă sufoc în univers, efectiv aceasta a fost senzația mea. Nu am mai mâncat vreo lună și jumătate pentru că deja îmi era frică să mănânc ca să nu vomit din nou. Soră-mea era super speriată, eu și mai speriată și cumva ca să scap de sentimentele acestea m-am urcat într-un microbuz și m-am dus la Tulcea, unde se afla mama mea în acel moment. Acolo am fost la un spital și mi s-a recomandat să merg la psihiatrie.

Liudmila
Liudmila și sora ei geamănă, Cristina

Dar care erau celelalte simptome?

Eram terifiată, nu suportam să mă uit la cer. Dacă mă uitam în față și era foarte mult spațiu deschis, îmi era extrem de frică. Mai târziu am aflat la terapie că se numește agorafobie această teamă de spații deschise.

La psihiatrie, după ce am apucat să povestesc aceste simptome, am primit direct Xanax pentru anxietate și un somnifer deoarece nu reușeam să dorm. Nu spun că nu m-a ajutat, dar poate că a fost prea mult. Am început să mănânc încet, încet pentru că slăbisem îngrozitor de mult.

A trebuit să plec de la Tulcea pentru că nu puteam să stau la nesfârșit acolo, sora mea se mutase la Londra și astfel am ajuns să fiu singură în București.

Bănuiesc că au urmat terapiile și alte metode de tratament. Ți s-a spus vreodată de la ce ar fi putut debuta anxietatea și depresia în cazul tău?

Am tot stat și m-am gândit în anii trecuți și cred că principalul factor a fost anxietatea față de pierderea partenerului.

Acea relație toxică de care vorbeai?

Da. Nu neapărat toxică dar, pe de-o parte el încerca să mă vindece de dependența față de el, dându-și seama cum văd eu lucrurile. Nu mai avusesem de foarte mult timp pe cineva, m-am atașat destul de repede de el, el fiind o persoană cu idei neobișnuite, avea un fel foarte ciudat de a fi și de a se comporta. Asta m-a speriat foarte mult.

La această anxietate s-au adăugat probabil și traumele din copilărie. Am aflat destul de târziu că tata suferea de anxietate și depresie, nimeni nevorbind despre asta. Când eram mici l-am vizitat de foarte multe ori în spitalele de psihiatrie, însă atunci nu înțelegeam ce se întâmplă și nimeni nu a considerat de cuviință să ne spună. Ai mei au divorțat când aveam noi 11 ani și astfel problemele au persistat tacit. Tata avea și probleme cu alcoolul, acesta fiind motivul pentru care a avut mai multe tentative de sinucidere. Și până la urmă tot acesta i-a fost sfârșitul.

Mă întorc puțin. Spuneai că fostul tău partener avea un fel mai ciudat de a se comporta. Nu am înțeles despre ce e vorba.

El e fotograf, își câștiga banii din această meserie, aceasta fiind latura lui ancorată în realitate. Pe de altă parte avea și o parte foarte spirituală cu experiențe extracorporale, cu plimbări prin univers, lucruri despre care îmi vorbea destul de des. Bine, asta susținea el, eu nu am de unde să știu care erau cu adevărat experiențele lui. Cert e că pe mine toate acestea m-au speriat, eu fiind o fire extrem de ancorată în realitate. Subliniez că nu mi-a făcut absolut nimic mie, personal, doar el era ciudat.

Acestea ar fi legăturile: teama de pierderea partenerului respectiv, plus ce am moștenit din copilărie, toate anxietățile și stările negative adunate de-a lungul timpului.

Am aflat că la anxietate îți e teamă că o să te sinucizi. Și foarte mult timp am avut și eu teama asta. Nu puteam să pun mâna pe cuțit sau pe orice obiect din sticlă. O perioadă foarte lungă nu m-am atins de astfel de obiecte, având în minte tot timpul felul în care a sfârșit tata. El a luat o supradoză de medicamente pentru anxietate și depresie, combinate cu alcool și cu o tentativă de suicid cu cuțitul.

Tentativă pe care a dus-o la capăt?

Da. Probabil într-un atac de panică. Eu nu știu ce s-a întâmplat exact pentru că el locuia singur. Însă îmi amintesc că am fost la el acasă, în timp ce el era la capelă, să mai luăm din haine, să-i luăm ochelarii, să facem curat și am dat acolo peste întreaga scenă. Probabil că am ținut ascunsă în mine foarte mulți ani emoțiile acelea. De obicei așa e firea mea, mă interiorizez foarte mult, nu spun nimic, analizez îndelung situația și la un moment dat explodez.

Liudmila
Liudmila și cea pentru care simte că respiră în fiecare zi, micuța Sofia

Tu ai avut vreo tentativă de suicid?

Nu, tocmai asta era ideea, că îmi era îngrozitor de teamă că o să mă sinucid. Ulterior am aflat că îți este atât de rău încât vrei să-ți faci rău ca să scapi de stările acestea. Depresia a venit și la pachet cu anxietatea. Eu am fost diagnosticată cu anxietate severă și o depresie mai ușoară, dar în unele momente nu a fost deloc ușoară…

Păi când afli că ai anxietate severă, acum cât de ușoară să fie depresia? 😀

😀 Exact! E bună constatarea asta! 😀

Câți ani aveai când ai primit diagnosticul acesta?

Vreo 27 de ani. Aveam foarte multe stări de rău. Nu puteam nici să ies afară, nu puteam nici să stau în casă, nici singură, nici cu altcineva, nu puteam nici să dorm, nici să mănânc, nu mă concentram, nu făceam nimic.

Medicamentele au funcționat?

Eu spun că da și în continuare funcționează pentru că în continuare sunt pe tratament. Nu mai iau Xanax pentru că dă dependență. Cei de la Tulcea mi-au prescris o rețetă pe care am continuat-o la București cu medicul psihiatru care mă vede și azi. Am încercat de foarte multe ori să renunț la medicație, însă de fiecare dată am avut căderi și până la urmă m-am întors la pastile. Am încercat cu terapii, cu psiholog, cu psiho-terapeut, însă nu am găsit pe cineva cu care să rezonez și care să mă ghideze. Mie nu mi-a plăcut abordarea asta prin care mi se recomanda să-mi iau o plantă și să o ud în fiecare zi.

Adică îmi spui că salvarea ta a fost doar medicația pentru că terapia nu a avut rezultate. Nu ai găsit persoana cu care să vibrezi?

Medicul psihiatru care îmi dă tratamentul stă mereu de vorbă cu mine, fie la telefon, fie prin mesaje, fie în cabinet, a fost tot timpul alături de mine. Pe partea de psiho-terapie sau psihologie comportamentală nu am găsit pe nimeni. Nu am știut să fac față altfel fără pastile.

Dar dacă funcționează lucrurile cu pastile, de ce să cauți altceva?

De ce să caut altceva? Nu știu. Nu sunt împotriva pastilelor, însă la un moment dat mi-a fost tare ciudă că nu am reușit singură, prin motivație, că nu m-am pus pe picioare fără pastile. Frica de univers mi-am depășit-o pictând galaxii, iar metoda asta de terapie am descoperit-o singură și a funcționat. Acum pot să mă uit la cer și nu mai am frică de univers. Am reușit să înving și teama de spații deschise, în timp și alegând să ies cât mai mult afară.

Am avut și atacuri de panică în metrou pentru că sunt ușor claustrofobă.

Liudmila, când te-am cunoscut, mi-ai spus că ți-e rușine cu povestea ta. De ce?

Nu e cea mai bună exprimare. Nu e vorba de rușine. Ceea ce a făcut tatăl meu nu pot pune pe umerii mei pentru că nu a depins de mine. Ce îmi reproșez este că am continuat tratamentul și când eram însărcinată. Am luat niște medicamente slabe, sub îndrumarea medicului, doar ca să nu mă mai confrunt cu depresia.

Și asta îți reproșezi tu? Că ai luat pastile sub îndrumarea medicului?

Da. Sunt destul de introvertită și perfecționistă și sunt cel mai mare critic al meu. Dacă stau mult timp acasă, singură cu mine, îmi fac milioane de reproșuri.

Acum cred că am depășit anxietatea, mai iau un medicament foarte slab pentru asta, însă de depresie nu știu cum să scap.

Cum se manifestă depresia la tine? Când știi că ai o stare depresivă?

De cele mai multe ori se materializează prin lipsa poftei de viață, când nu vrei să te ridici din pat dimineața.

Citește și: 18 semne care arată că poţi suferi de depresie

Asta ți se întâmplă ție?

Acum sunt ok, pot spune că sunt echilibrată.

Când ai avut ultima stare depresivă?

Cred că la începutul relației cu soțul meu, acum vreo 3 ani. Îl respingeam, nu mai voiam să fim împreună… Am mai avut o cădere când am renunțat la tratament, punând presiune pe mine că pot și fără pastile.

E ceva de care ești mândră în viața ta?

Sunt destule. Sofia este copilul perfect și nu sunt subiectivă când spun asta 😀. Eram foarte speriată pentru că e o responsabilitate mare, însă mi-am asumat-o și mă bucur că am făcut-o.

E greu să fii mamă cu depresie și anxietate?

Au fost momente în care îmi era greu să mă motivez să fac lucruri. Nu am suferit de depresie post-natală, chiar primele luni a fost ca o explozie de bucurie. Nu mă mai puteam opri din uitat la ea.

Îmi amintesc că în trecut mă gândeam că dacă îmi voi găsi un partener cu care să formez o familie și să am un copil, o să fie cel mai fericit moment din viața mea. Și chiar a fost. În mintea mea mă îmi imaginam că o să scap de depresie, dar oricât de fericită am fost, nu am scăpat de ea.

Liudmila
Portret de familie fericită: Liudmila alături de cei mai dragi oameni din viața ei

Crezi că o să scapi vreodată de depresie?

În momentul acesta aș spune că nu.

Dar ai învățat să trăiești cu aceste două gemene: depresia și anxietate? Să le controlezi tu pe ele, nu ele pe tine.

Dacă iau tratament sunt ok, dacă iar fac vreo trăsnaie și renunț la medicamente, imediat intru în stările mele. Depresia cred că încă mă domină. Am învățat să trăiesc cu ea, dar cu tratament, doar așa o pot controla.

Înțeleg că ți s-a schimbat viața de când l-ai cunoscut pe soțul tău. El este cel care te susține?

Din start i-am spus cum stă treaba, nu m-am ascuns nici o secundă. Din fericire nu a fugit 😀. A spus că sunt o persoană prea bună la suflet ca să renunțe la mine. Și nu a renunțat nici când aveam crize, nici când aveam stări depresive, efectiv nu m-a lăsat nicio secundă.

L-am și întrebat: „Cum ai putut să mă suporți în momentele acelea?”. Și el a trecut prin mai multe despărțiri, a trecut prin tot felul de relații și practic, când ne-am întâlnit, pentru că amândoi căutam ceva stabil, ne-am conectat și ne-am relaxat așa de tare încât nu aveam cum să nu ne găsim liniștea. Eu sunt super liniștită pentru că știu că va fi mereu alături de mine și nu ne vom despărți niciodată.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO