fbpx

Căutare

Share this article

Am înțeles că nu există o rețetă pentru succes, dar există determinare nemărginită mai ales când e vorba de aspirații. Am înțeles că nu trebuie să ai musai anumite ingrediente pe care să le presari peste un vis dacă porți la tine mereu încredere. Am înțeles că nu e nimic deplasat să crezi că poți și reușești, chiar dacă au fost și glasuri care, poate, nu te-au susținut întotdeauna. Am înțeles că nu ai garanție pe nimic, doar pe calibrul tău să ai. Am înțeles că nu trebuie să-ți ofere cineva siguranță, dacă te ai pe tine întreagă. Toate acestea le-am învățat de la regizoarea Victoria Baltag

Fără ocolișuri a vorbit despre întreg traseul său profesional care a fost anevoios, dar pe care l-ar repeta încă de zece ori numai să simtă aceeași mulțumire sufletească pe care o are după 11 ani de muncă cinstită dedicați în cinstea filmului istoric Experimentul Pitești. Spune despre ea că este o persoană cu o gândire matematică, un om vizionar,  care proiectează și plănuiește din timp, care merge la braț cu ambiția și care nu a văzut nimic altceva în fața ochilor decât filmul și finalizarea acestuia indiferent de numărul de provocări întâmpinate. Voința nu a abandonat-o nici măcar când a dat nas cu un sistem care nu investește prea mult în cultură și educație, dar s-a născut să fie victorioasă precum îi spune și numele.

Victoria Baltag a investit în acest proiect toate resursele. Ar fi investit și mai mult de atât, dar cele de ordin financiar au depășit-o. A creat un film cu un buget de doar 10 % din suma necesară realizării unui film de asemenea potențial. Nu pune încă capul liniștită pe pernă seara până nu-și onorează toate datoriile față de oamenii care au sprijinit-o, în special față de actorii care au lucrat și 17 ore pe zi fără să primească remunerație. 

Lansarea va fi efectuată de către Vertical Entertainment, distribuitorii naționali și internaționali. Însă, pe 9 martie a fost deja organizată o proiecție de gală în memoria maestrului Ion Caramitru, 9 martie fiind ziua dumnealui, acest film fiind și ultimul lui film în care și-a lăsat amprenta. 

Victoria Baltag:„ Ca regizor, am trecut prin multe. Aș putea scrie chiar o carte.”

  Hai să facem un exercițiu. Cum e Victoria-omul? Cum e Victoria-regizorul? 

Victoria-omul este un suflet cald, un zâmbet, o inimă mare, o persoană căreia îi place să dăruiască, să ajute, să facă lucrurile să se miște la nivel macro. Pentru mine viața face sens sau devine importantă prin ceea ce faci, prin ceea ce realizezi, prin contribuția pe care o aduci societății, oamenilor și planetei noastre în general. Cred în a dărui, în a împărtăși, cred în a voluntaria. Oamenii care dăruiesc sunt cu mult mai fericiți decât cei care primesc, este demonstrat științific. Sunt un om fericit. Toată viața am făcut cât de bine am putut ca să fiu de folos celor din jurul meu. Cred că viața are sens prin ceea ce faci și prin ceea ce lași în urma ta. Cred în nemurire. Cred că devenim veșnici prin ceea ce realizăm. Cred că iubirea necondiționată este cheia fericirii pe pământ. Cred în echilibru, cred în succes, cred în bine și rău. Avem nevoie sa le cunoaștem pe amândouă ca să putem discerne și să realizăm unde ne poziționăm pentru a locui frumos în această lume. Cred în valori adevărate precum seriozitatea, respectul, validarea, onestitatea, sinceritatea, bunătatea, încrederea, înțelepciunea. Mai presus de toate, cred în educație. Este singurul bun ce nu o să poată niciodată să ne fie furat, singurul bun pe care-l vom avea pururea la noi, singurul bun în care putem investi în fiecare zi, spre mai bine. Totul pornește de la educație. Cred în asumare, în sănătate mintală – unul dintre cei mai importanți factori în dezvoltarea umanității. Cred în libertate. Libertatea mea se oprește când începe libertatea ta. Libertate nu înseamnă că facem tot ceea ce ne taie capul. Libertate înseamnă cultură, educație, discernământ, respect față de ceilalți.

Victoria – regizorul este un om cu gândire matematică, un om care proiectează și plănuiește din timp, o persoană cu o ambiție de fier și cu o conștientizare a responsabilității pe care o are. Sunt înainte de toate un antreprenor social, ceea ce am realizat împreună cu iubiții mei colegi (este vorba despre 120 de actori și peste 600 de oameni care s-au implicat în spatele camerelor de filmare) a depășit interesul monetar (noi am lucrat fără bani fiindcă toate încercările mele de a obține finanțare au fost eșuate) și am realizat că ceea ce facem este pentru educație, pentru generațiile care vin după noi – generații care au nevoie să  cunoască adevărul istoric al trecutului, ca să se poată dezvolta sănătos.  

Victoria – regizorul este omul sincer care a mers până-n pânzele albe ca să ducă la capăt un proiect început dintr-o glumă, un proiect care lua proporții din ce în ce mai mari, pe măsură ce timpul trecea, o responsabilitate pe care mi-am asumat-o dincolo de orice alte priorități din viața mea. Am trăit în acești ultimi 11 ani (filmul a început în 2011) pentru film. 

Victoria -regizorul este poate omul atât de pasionat și atât de proactiv încât a convins o întreagă uzină de oameni să contribuie la motorul care a mers pentru realizarea acestui film. M-a întrebat multă lume cum am reușit să conving atâția oameni. Nu știu nici eu. Poate fiindcă am fost sinceră de la început. Poate fiindcă am spus lucrurilor pe nume. Poate că energia mea a molipsit pe alții, sute la număr. Îmi iubesc echipa și este familia mea. Așa ne vedea și una dintre make-up artistele noastre, Cristina Frîncu, ce într-o seară, după ce terminasem filmările, mi-a spus așa: „Victoria, eu cred în acest proiect și în succesul lui. O să reușești și o să reușim. Pe platoul de filmare eram ca o familie: tu, mama grijulie și dojenitoare, și Marius Donici (care este directorul nostru de imagine), tatăl rațional și preocupat de a se „întâmpla toate așa cum plănuisem”. Ca regizor, am trecut prin multe. Aș putea scrie o carte, 10 cărți chiar și, poate, că voi face asta. Am învățat că totul ține de oameni. Eu am pornit de la zero, nu știam pe nimeni în industrie, venisem cu studii cinematografice din Anglia, cu entuziasm și avânt. Atât. Restul am învățat pe pielea mea, din greșeli asumate și din învățare continuă. Sunt o norocoasă. Am avut poate cea mai frumoasă echipă pe care o poate avea un regizor român în România. Sunt mândră de colegii mei, le urmăresc cu drag dezvoltarea și succesul. De la inimă la inimă, de la suflet la suflet. Cred că am atras cumva oameni asemănători valorilor mele, că altfel, fără bani, cine ar fi lucrat câte 17 ore pe zi, în fiecare zi săptămâni întregi? Unii dintre acești oameni îmi sunt prieteni apropiați și mulți dintre aceștia s-au implicat trup si suflet în proiect și chiar mai mult decât „fișa postului’’.  Mulți au fost și actori, și membri ai echipei, mulți au avut zeci de funcții de fapt. Eram o echipă mică și voiam să facem lucrurile ca la carte, așa cum am putut noi, cu experiența de atunci. Victoria- regizorul este omul care nu renunță niciodată.

  Ce te definește dincolo de scenă?

Sunt un om extraordinar de sensibil, cu un nivel ridicat al inteligenței emoționale, nu uit nimic niciodată. Am trecut prin momente foarte grele în acești ani și doar oamenii care mi-au fost cu adevărat aproape au înțeles asta și mi-au fost alături.

Ce îți place la tine, Victoria? 

M-a salvat faptul că sunt foarte ambițioasă, că știu cine sunt, că știu întotdeauna ce vreau, că am puterea să mă reinventez, să mă adaptez, să merg mai departe.

Sunt și lucruri care nu îți plac?

Că sunt prea sensibilă și ușor de rănit pentru societatea actuală și pentru oamenii care încearcă să emită reacții prea puțin constructive. Dacă aș fi fost de fier ajungeam cu mult mai departe și sigur, cu mult mai repede. Însă am inimă, suflet, sunt umană. Știu și simt tot. Dacă iert, nu înseamnă că uit.

Care este dorința ta cea mai arzătoare?

Vreau să contribui la binele umanității, să ajut societatea, să schimb lucrurile în mai bine, să fac oamenii să fie mai buni. Cred cu tărie în știință, în dezvoltare, în schimbare. Am învățat că a fi curios este o calitate a omului inteligent. Îmi doresc tare mult, prin tot ceea ce fac, fiindcă sunt un om care dăruiește necondiționat, să fac oamenii să fie mai buni. În lumea aceasta totul este despre oameni, cu oameni. Sentimentele umane sunt molipsitoare. Dacă am face fapte bune mai mult și cei din jurul nostru ar începe să facă mai multe fapte bune. Dacă am învăța să dăruim și să iubim necondiționat, și cei din jurul nostru ar învăța să facă la fel. Zâmbetul e molipsitor, iubirea la fel. Schimbarea în bine de la noi vine. În opinia mea, cu o floare se face primăvară și ce primăvară!! O floare poate ajuta mii de alte flori să înflorească fiindcă o floare poate face soarele să strălucească mai mult, să emane căldură. Avem nevoie de căldură, de protecție, de siguranță, de acțiune. Avem nevoie de iubire. Educația este salvarea noastră. De aici pornește totul. Cred în educație și prin tot ceea ce fac, prin acțiunile și proiectele mele, contribui la educație. De la educație se produce schimbarea.

Victoria Baltag:„ Tata m-a încurajat să merg cu filmul la festivaluri.”

 Cu ce valori ai plecat la drum în viață, însușite în sânul familiei? Ce ai învățat de la mama ta?

De la ambii părinți am învățat să-mi țin cuvântul dat. O vorbă nu este doar un cuvânt aruncat în vânt, ci reprezintă valoarea ta. Ești ceea ce spui, ești ceea ce faci, acțiunile și cuvintele tale sunt de fapt cine ești. Mi s-a mai spus să iert. Mama m-a încurajat să țin un jurnal, să scriu, să pictez. Mama este și cel mai critic om pe care l-am cunoscut în viața mea.

 Dar de la tatăl tău?

Tata este un om extraordinar de inteligent și talentat. Este profesor de matematică. Acum are 85 de ani. Este pensionar. Are însă, la vârsta lui, pagină de facebook, skype, scrie, pictează. El nu a prins era calculatoarelor, însă a învățat singur și foarte repede să folosească laptop-ul și smartphone-ul. Când eram mică îl vedeam citind tot timpul și copiii în general copiază comportamentul părinților. De la tata am învățat să fiu liberă, să fac mereu ceea ce vreau, ceea ce simt. Tata are un suflet cald, a fost și el un om care a dăruit în această viață, mi-a povestit de multe ori cum și-a ajutat familia (tata a prins al II-lea Război Mondial, vremuri si situații grele). Când le-am arătat pentru prima dată părinților mei filmul, tata m-a încurajat să merg cu el la festivaluri.

Cum e să provii dintr-o familie formată din cadre didactice? Ai simțit o mai mare responsabilitate pe umerii tăi?

Am trăit într-o familie atipică. Voi povesti poate mai multe cu altă ocazie. Responsabilitatea pe care mi-am asumat-o cu acest proiect vine din cu totul alte considerente. Cu toate acestea, faptul că amândoi părinții m-au lăsat să merg la ce liceu am dorit, mi-au dat libertatea să studiez și să fac întotdeauna ceea ce am voit, să procedez mereu după cum mă duce capul, mi-a adus și o oarecare asumare că sunt pe cont propriu.

Victoria Baltag:„ De multe ori mi-au trimis pensiile lor de cadre didactice ca să mai plătesc din datoriile venite odată cu producția filmului.”

 Te-au susținut în cariera aleasă? Nu te-au îndrumat să te duci spre învățământ având în vedere că ai tăi sunt dascăli? 

Tata nu mi-a spus niciodată ce să devin în viață. Nu a dorit să îi reproșez vreodată că am făcut ceva fiindcă așa a spus el. M-a lăsat să aleg și să fiu responsabilă pentru alegerile mele. Mama însă m-a dojenit tot timpul, chiar și astăzi. Ar fi dorit să fiu profesoară. Spune că e o meserie curată, nobilă, decentă. Și-așa și este. Doar că eu mi-am propus să fac altceva în această viață. M-au susținut amândoi cum au putut, eu aveam nevoie de fonduri ca sa fac filmul. De multe ori mi-au trimis pensiile lor de cadre didactice ca să mai plătesc din datoriile venite odată cu producția filmului. Părinții mei sunt în etate, cunosc prea puțin din bucătăria realizării unui film, au lucrat întreaga viață la stat, acum beneficiază amândoi de-o pensie modică. Au mers întreaga viață pe siguranță, iar eu am mers întreaga viață pe risc. M-au ajutat cum au putut, în felul lor însă și asta înseamnă mult.  Eu am o soră mai mică. S-ar fi cuvenit să o ajut eu pe ea, însă ghici ce: de mii de ori m-am împrumutat la ea pentru bani și de mii de ori m-a salvat. Înseamnă mult.

 Intrăm în diferite roluri când suntem mici. Ba ne imaginăm că suntem profesoare, ba doctorițe, ba balerină. Ce se visa micuța Victoria să devină când va crește mare?

Ce întrebare frumoasă! Zâmbesc! Mi-am dorit să devin medic chirurg. În școală primară deja știam toate oasele și organele omului. Îmi luasem dorința în serios. Am renunțat însă în timpul liceului. Ca să fii doctor ai nevoie de cărți, studii aprofundate continue, ai nevoie să mergi la specializare și să ai resurse financiare pentru cel puțin 10 ani, timp în care să înveți să devii un chirurg. Cu două salarii de cadre didactice era imposibil, părinții mei abia își permiteau să-mi plătească chiria și mâncarea în timpul studiilor. Făceam două facultăți, studiam mereu, la un moment dat aveam 3 locuri de muncă până am ajuns la prima restanță și mi-am dat seama că valorile mele sunt mai importante decat banii. Și m-am întors la studiu și bani puțini, deci am trăit greu și-așa am făcut ulcer și mi-am zdruncinat sănătatea mintală. Am crezut însă întotdeauna în mine, deși am fost singura care a crezut asta la acel moment. Acum se văd rezultatele însă atunci eram nimeni. Îmi râdea lumea în nas, de la rude la „prieteni”. Zilele trecute m-am văzut cu unul dintre actorii mei, este vorba despre Adrian Lepădatu. Citea o carte și ajunsese la un citat care spunea că ,,…eu zbor cu aripile tăiate ca să dovedesc lumii că zborul nu depinde de aripi”  (N. Dabija). Asta am făcut noi.

Victoria Baltag:„ Am avut o copilărie tristă. Haine noi aveam o dată la patru ani.”

 De unde provii, Victoria? Cum ți-a fost copilăria?

M-am născut în Botoșani. Mi-am petrecut copilăria între Ripiceni si Ploiești, o comună de pe malul Prutului și un oraș unde mergeam la mătușa mea care nu avea copii și ne mai lua în vizită, pe mine și pe sora mea. Am avut o copilărie tristă, în opinia mea. Nu prea aveam copii să mă joc, părinții mei erau foarte serioși, nu am avut jucării, bicicletă sau cadouri, precum alți copii. Primeam de la verișorii mei mai mari hainele lor și cu acelea mergeam la școală. În clasa I-a nu am avut ghiozdan în primele săptămâni și mergeam cu cărțile în mână fiindcă mătușa mea din Ploiești care promisese că îmi cumpără ghiozdan, uitase probabil. L-am primit la un moment dat, însă era un ghiozdan de mușama, gri, urât, care s-a tăiat imediat și îl cususem cu ață fiindcă mi s-a spus că trebuie să-l am toți cei 8 ani de școală. Haine noi aveam o dată la 4 ani, ca să învăț să prețuiesc efortul părinților. Mi s-a urat întotdeauna succes, mama mereu încheie conversațiile telefonice cu ‘’Succes, Victoria și Doamne ajută!’’, însă niciodată nu mi s-a spus că ar fi mândri de mine sau că este bine ceea ce fac.

În jurul căror amintiri guvernezi? Care este cea mai dragă amintire a ta din copilărie?

Am multe amintiri dragi mie. Mă împrietenisem cu două surori, cam de aceeași vârstă cu mine, Andra și Delia. Veneau în vacanțe la bunici, ele erau din Brașov. Îmi amintesc cu drag discuțiile noastre, citeam împreună cărți, căutam răspunsuri (eu aveam acasă o mulțime de cărți de la părinți și le cercetam împreună), faptul că veneau cu o mulțime de păpuși și că bunicii lor erau ca și bunicii mei, ne făceau toate poftele și toate voile, Dumnezeu să-i odihnească, nu o să-i uit, am fost de Paște la cimitir să le pun o floare și o lumânare. Îmi mai amintesc cu mare drag de o mătușă scumpă inimii mele, tanti Maricica, cumnata mamei. Eu și sora mea eram mici, părinții mei nu aveau cu cine ne lăsa și ne incuiau în casă. Unchiul meu, Badia (care înseamnă de fapt frate mai mare), venea și descuia ușa cu un cuțit, ne lua pe amândouă și ne ducea la el acasă. Tanti Maricica ne făcea turte pe plită (Doamne, ce bune erau!), sau ne dădea câte o felie de pâine cu grăsime și zahăr. Poate îți sună dubioasă combinația, însă pentru noi era o delicatețe. De la această femeie simplă, am învățat să nu judec, să nu critic. În viața mea nu am auzit-o să vorbească urât pe cineva, Dumnezeu să o ierte, că s-a dus și ea între timp. Eu eram un copil agitat și făceam tot felul de năzbâtii, spărgeam și stricam lucruri, ei, părinții mei, mă certau tot timpul. Și la tanti Maricica spărgeam o mulțime de pahare și farfurii, însă nu m-a certat niciodată: cioburile aduc noroc, să te binecuvânteze Dumnezeu, copila mea scumpă’’, așa îmi zicea. Și când am plecat la studii mai departe și veneam acasă în vacanță, Doamne cu ce drag mă primea și era toată un zâmbet și nu știa cu ce să mă mai servească! Era o scumpete de femeie, un om mic (fiindcă era foarte micuță, așa ca mine), însă ce inimă mare avea. Ea era fanul meu numărul unu, își lăsa treaba ca să mă asculte dacă aveam vreun interviu la radio sau să citească vreun articol în presă. Eu am terminat Colegiul Național C. Negruzzi, la Iași și în timpul studiilor liceale scriam la Evenimentul Zilei, și ea citea toate articolele. Radio Iași mă mai invita să povestesc câte ceva despre cursurile mele de japoneză sau ce voluntariate mai făceam și ea asculta tot timpul. Înseamnă mult.

Cum a fost fetița Victoria? Cum ai fost la școală? 

Eu sunt un zâmbet. Eu cred în iubire. Nu am multe fotografii, însă în cam toate sunt încruntată. Nu știu de ce. Probabil fiindcă aveam doi părinți extraordinar de severi. Fetița Victoria a fost un copil hiperactiv, obositor chiar (căutam validare), știu că plictiseam lumea, că vorbeam foarte mult, că eram critică și tăioasă. La școală am fost un elev competitiv. Trebuia. Nu puteam să o fac pe mama de râs. Dacă luam un 7, mama mă certa aspru, tata râdea. În general, am fost un elev bun, asta o pot spune profesorii mei, păstrez legătura cu mulți dintre aceștia și unii mi-au călăuzit drumul și m-au ajutat enorm. Sunt cine sunt și datorită dumnealor și le mulțumesc. I-am invitat la proiecția de gală a filmului meu pe 9 martie la Teatrul Național din București. Sunt mândri de mine și eu de dumnealor.

Victoria Baltag:„ În școala primară, mama mi-a fost învățătoare. Aș vrea să știu ce credea depre mine, dar mereu evităm acest subiect.”

  Ce spuneau profesorii despre tine? 

În școala primară, mama mi-a fost învățătoare și am scris despre această experiență în Ziarul Evenimentul. Aș vrea să știu ce credea despre mine, mereu evităm acest subiect când vorbim. În școala generală, probabil că aveam aprecierea dascălilor mei pentru umanitate, dincolo de pregătirea academică. Le duceam doamnelor profesoare flori, îmi bucurau inima când vedeam că zâmbesc și că îmi mulțumesc pentru gest. Mă laudau mamei, îi spuneau că voi ajunge foarte departe. Mama era foarte apropiată cu profesoara mea de matematică și la finalul clasei a 8-a, după discursul pe care l-am ținut și despre care nu-mi mai amintesc absolut nimic, doamna profesoara Geta Crețu i-a spus mamei că voi cuceri lumea. Dumnezeu să o odihnească! Nici dumneaei nu mai trăiește. Toți profesorii mi-au fost foarte apropiați în generală, pe toți îi iubeam și îi respectam. Știu că domnul profesor Turcanu făcea pregătire cu noi la geografie după orele de clasă ca să luăm note mari la capacitate. Domnul profesor Talef, profesorul meu de literatură, mi-a pus banii de meditații în buzunar (eu strânsesem din alocație ca să-i dau fiindcă voiam să intru la unul dintre cele mai bune licee din Iași și știam că am nevoie de meditații), dar nu mi-a acceptat banii și m-a chemat la dumnealui când făcea pregătire cu o altă colegă de clasă. Înseamnă mult. Liceul a trecut repede. Au fost și acolo câteva modele care m-au ajutat și m-au încurajat. Era doamna profesoara Mihăilă de economie, care a reușit să ne implice în câteva proiecte la nivel internațional și recent am și găsit un articol despre acele proiecte, la fel și doamna profesoară de franceză Precupanu care ne anunța mereu de concursuri și competiții și eu participam și am și luat câteva premii în acea perioadă. Știu că eram apropiată cam de toți profesorii, îmi erau dragi și am învățat multe de la dumnealor și le mulțumesc.

În facultate, la fel. Am avut norocul de academicieni deosebiți. De la facultatea de Sociologie Domnul Profesor Septimiu Chelcea, care mi-a fost și coordonator de licență, Doamna Profesoară Cosmia Rughiniș care m-a ajutat întotdeauna cu recomandări și m-a inspirat, Domnul Profesor Marian Preda care astăzi este rectorul Universității din București. Trebuie să-l menționez pe Domnul Profesor Marian Petcu, dumnealui m-a încurajat să plec să studiez în străinătate, mi-a recomandat unde să aplic pentru burse, m-a ajutat cu referințe, nu se uită aceste lucruri. George Hari Popescu este de asemenea unul dintre profesorii mei care m-a încurajat mereu și a și donat pentru filmul despre Experimentul Pitești. De la ASE, Domnul Profesor Dan Popescu.  La universitatea din Birmingham mi-a fost aproape Profesorul Dick Ellis, care era și decanul departamentului de film. Dumnealui m-a ajutat cu recomandări deosebit de bune pe mai departe, m-a încurajat să merg cu scurtmetrajele mele la festivaluri și mi-a spus de multe ori să apelez când am nevoie că vrea să mă ajute. Acum o am coordonatoare la doctorat pe Dr. Aimee Mollaghan la Queen’s Univestiy Belfast și sunt bursiera Erasmus la Paris sub coordonarea faimosului Dr. Michel Carrasou. Sunt cu toții mândri de mine, iar eu și mai mândră că am avut și am onoarea să le fi fost elevă și celorlalți studentă.

   Care este frumoasa poveste a escapadei tale academice?

Cred în educație. Cred în învățare pe tot parcursul vieții. Aceasta este esența existenței noastre pe pământ. Nu-nvățăm musai ca să ne calificam pentru ceva, învățăm ca să ne dezvoltăm, să putem găsi în viață mai ușor soluții, să creștem, să ne înțelepțim. Nu mă voi opri niciodată din studiat. Am făcut de toate, de la mass-media, la economie, marketing, management, până la film și sociologie. Poate mă voi întoarce la medicină pe viitor. Vârsta fizică nu contează. Vârsta psihologică este importantă. Imposibil înseamnă de fapt că „eu sunt posibil”. Consider că în această viață trebuie să faci tot ceea ce-ți dorești să faci și să nu te oprești niciodată, atâta timp cât nu deranjezi și nu rănești pe cei din jur, poți face absolut orice.

Victoria Baltag: „Foamea m-a determinat să studiez peste hotare.”

 Cum îți descrii traseul profesional? Anevoios sau ușor?

Cred că am fost o leneșă. Un tânăr puternic ar fi ales să facă matematică, nanotehnologie, inteligență artificială, robotică – o știință în genere. Eu am ales varianta ușoară inconștient și tot inconștient am avut de tras poate mai mut decât un om care ar fi ales de la început o facultate mai grea. Așa a fost să fie, atât m-a dus pe mine capul. Acum aș fi făcut altfel. Însă abia după 30 de ani știi ce vrei de la viață, de aceea eu cred că tinerii trebuie cumva coordonați, sfătuiți. Un centru de carieră pus la punct bine ar ajuta tinerii din România foarte mult.

 Ai ales să studiezi peste hotarele țării noastre. Ce a stat la baza deciziei tale?

Foamea. Terminasem două facultăți și un master, eram un student bun, aveam un Curriculum Vitae foarte bun. Cu toate acestea nu am găsit locul de muncă pe care mi-l doream. La vremea aceea plănuiam o carieră în televiziune și una în domeniul academic. Eu am pornit de la zero. În aceste domenii extraordinar de competitive și cumva închise, a fost foarte greu să-mi găsesc drum.

Ce nu ți-a dat România?

Sprijinul de care am avut nevoie. Acum sunt istovită, însă la acea vreme puteam muta munții din loc.

Te împarți pe meleagurile noastre, cât și pe cele ale străinilor? Ce-mi poți mărturisi?

Mi-e greu să înțeleg cum unii oameni se gândesc la viață pe lună sau pe alte planete și la dezvoltarea omenirii, iar alții încă se mai bat pentru granițe și teritorii.

 Cum s-a născut ideea de a produce un astfel de film? A fost un joc ticluit al șanselor?

Am participat la o școală de vară organizată de IICCMER (Institutul de Cercetare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc), organizatoare era Adelina Tintariu, o scumpă. Acolo am auzit pentru prima dată despre Experimentul Pitești și acolo am văzut pentru prima dată documentarul ‘’Demascarea” realizat de către Nicolae Mărgineanu, conceput de istoricul Alin Mureşan. Așa a fost să fie să fac eu acest film. Este primul lung-metraj artistic despre acest subiect. Am considerat că un film intră mai ușor în casele oamenilor și de la film, mai apoi, privitorii vor citi în cărțile de istorie. Ca să ne dezvoltăm sănătos, avem nevoie să ne cunoaștem rădăcinile, cu bune și cu rele. Este proiectul meu de suflet și este proiectul de suflet al tuturor colegilor mei care au muncit neplătiți încă la acest lungmetraj.

 Care a fost primul om care te-a susținut în acest demers?

Habar nu am. Cred că la început mi s-a râs în nas.

Victoria Baltag:„ Aveam momente când nu aveam cu ce să-mi hrănesc echipa.”

Cât au durat filmările și unde s-au întâmplat?

Am filmat în locații autentice, muzee, case memoriale, foste închisori comuniste. Avem peste 44 de locații si cam două luni de filmări cu pauză între cele două mari regiuni din lung-metraj, zona Moldovei, Iasi-Aroneanu-Suceava și zona Bucuresti-Pitesti-Ploiesti

 Care a fost obstacolul cel mai greu pe care l-ai întâmpinat?

Lipsa banilor. Au fost momente când nu aveam cu ce să îmi hrănesc echipa. Doare. Ni s-a furat un generator de pe platoul de filmare, 7000 de euro, am datorii la plata luminilor și post-producție. Oamenii mei nu au fost plătiți și noi munceam câte 17 ore pe zi, în fiecare zi. Doare. Nu pot dormi gândindu-mă că trebuie să onorez acele costuri. Nu mă voi liniști decât în momentul în care echipa mea va fi remunerată și eforturile noastre vor fi validate, vizibile, apreciate la nivelul pe care mi-l doresc.

Ce feedback ai primit în urma lansării?

Lansarea va fi efectuată de către Vertical Entertainment, distribuitorii noștri naționali și internaționali. Pe 9 martie am organizat o proiecție de gală în memoria maestrului Ion Caramitru, 9 martie fiind ziua dumnealui, acest film fiind și ultimul lui film. A fost o datorie morală pe care a trebuit sa o onorez. S-a dus fără să mai prindă momentul lansării. Ar fi trebuit să fie amfitrionul evenimentului lansării filmului. Plănuiam împreună un eveniment spectacol așa cum și-a dorit. Nu spun cât respect și cât mă onorează că am lucrat cu acest OM. Evenimentul de pe 9 martie a fost unul extraordinar de special pentru noi, cei care am lucrat la acest proiect. A fost greu să organizăm, m-au ajutat cei de la Smart Point, cărora le mulțumesc de mii de ori. Nu a fost ușor să organizezi un eveniment de gală, de calibrul celui pe care l-am avut, fără finanțare. Eu cu o zi înainte de eveniment nu aveam pahare. Nu aveam destui bani pentru a le închiria măcar. A fost un efort titanic, însă a meritat fiecare noapte nedormită și fiecare oră de muncă. Am avut onoarea să o avem pe doamna Irina Margareta Nistor amfitrioana evenimentului care și-a dat programul peste cap ca să fie prezentă acolo și nu voi uita binele făcut. Am avut oameni de cultură prezenți (de la Ana Blandiana pana la reprezentanții revistei Memoria), în deschidere au vorbit patru dintre copiii celor care au trecut prin chinurile de la Pitești și care au fost ani în șir legați de acest film și care m-au încurajat să merg mereu mai departe. Sunt ca și familia mea. Este vorba despre profesorul de istorie din Iași, Domnul Andi Daschievici, jurnalistul Lucian Merisca și scriitoarea Anca Chivulescu. Lângă ei s-a alăturat și Cristina Petrovan și sora dumneaei. Testimonialele lor au fost atât de emoționante, nu voi putea uita. Momentul de comemorare al lui Ion Caramitru a fost subliniat de Directorul Interimar al TNB, actorul Mircea Rusu si de domnul Sergiu Nistor, cosilier prezidențial. Au fost aproape 600 de persoane în sală, în condiții de pandemie, mi-aș fi dorit sala plină, să fi organizat evenimentul câteva zile mai pe urmă aș fi avut și acest vis realizat.

Citește și: https://life.ro/iulia-rugina-regizoare-si-scenarista-aveam-14-ani-si-12-ore-am-mancat-sanvisuri-asta-faceam-ca-figuratie-dar-ce-am-vazut-si-simtit-acolo-m-a-convins-sa-vreau-sa-fac-regie-de-film/

Cum a fost colaborarea cu maestrul Ion Caramitru?

Eu l-am cunoscut personal la filmări, de fapt cu o seară înainte de filmare, în momentul cand a ajuns la Iași. A fost cea mai frumoasă colaborare pe care o putea avea un tânăr la început de drum cu o somitate. A fost o onoare pentru mine și pentru colegii mei să lucrăm cu maestrul Ion Caramitru. Nu mai văzusem un OM atât de proactiv, împărțit în 100 de proiecte, cu mii de responsabilități și care rupe din timpul dumnealui ca să ajute niște copii. Noi eram, în majoritate, niște copii fără experiență, cu vise, entuziasm și cu o imensă naivitate. I-a plăcut de noi foarte mult. La finalul zilelor de filmare ne-a pupat pe toți, ne-a spus că nu a mai văzut tineri care să muncească atât de serios (este vorba de 17 ore pe zi, în fiecare zi, fără zile de odihnă și pe neplătite). Tot atunci, la final de filmări, m-a luat deoparte și mi-a spus, în calitate de producător, că nu dorește nicio remunerație și că răsplata va fi acest film terminat. A rămas aproape de mine în toti acești ani, dar și de proiect, eu veneam în vizită din când în când la TNB, unde mă aștepta doamna Veronica, secretara dumnealui (pe care o iubesc și pe care o respect). Veneam să îi mai povestesc ce se întâmplă cu filmul sau mă suna dumnealui din când în când să mai afle în ce stadiu suntem. A încercat să ajute finanțarea proiectului punându-se în legătură cu diferite entități culturale din România, din păcate față de dumnealui se spunea mereu că se vor găsi soluții, iar după aceea  aflam că „socoteala de-acasă nu e la fel cu cea din târg”.

Mereu mă întreba cand terminăm filmul. Mă doare că acum e gata și că nu l-a văzut.

Victoria Baltag:„ Nu am ce să-i reproșez lui Ion Caramitru. Nu cerea nimic niciodată. El doar muncea.”

 Noi nu aveam pauze de filmare, însă în momentul în care schimbam luminile sau scena, când avea un răgaz, fie repeta scenariul, fie ne recita poezii din minte (și ce frumos recita!),  fie ne povestea din experiența dumnealui la filmări în străinătate. „Așa se lucrează și acolo”, zicea. „Sunt foarte preciși, serioși, onești, profesioniști ca voi”. Și zâmbea. Ne lăuda mereu. A vorbit despre noi și familie și mi-a prezentat pe cei trei băieți ai dumnealui. Dorea să facem o colaborare dintre film și proiectele lor.

 Ion Caramitru nu a cerut absolut nimic pe platoul de filmare, mereu îl întrebam dacă dorește o cafea sau ceva, nimic. Doar muncea. Mânca aceeași supă cu noi, la aceeași masă. Nu s-a plâns niciodată. Era atât de modest. Nu voi putea uita acele zile și rămân cu regretul că nu a apucat să vadă filmul terminat.

 Cum l-ai perceput dincolo de cameră sau scenă?

 Era o persoană extrem de sensibilă, ușor de rănit, foarte ambițios și cu vise mari. Am învățat o mulțime de lucruri de la dumnealui. Cuvântul dat are literă de lege. Punctualitatea este semn de respect. Aș putea să scriu o carte despre ce am învățat în acele zile de filmare și poate o să o scriu. Dacă poza într-un om dur sau rece, eu declar nu era deloc așa. A avut un țel în viață, a dorit să facă lucruri, să se sacrifice și să dăruiască. Dumnealui este nascut pe 9 martie, zi de sacrificiu. Și-a sacrificat viața pentru cultură și artă. Va rămâne pururi în sufletul meu și-i voi onora memoria cât voi trăi, Dumnezeu să-l odihneasca în pace! S-a dus prea devreme, mai putea face încă foarte multe lucruri. Eu nu știu dacă acest OM dormea, când, și cât dormea. Nu am cunoscut o persoană mai neobosită, mai activă ca dumnealui. Caramitru nu avea concedii lungi, vacanțe de lux sau prea multe momente cu familia fiindcă avea mereu câte ceva de făcut pentru cineva. Și-a dorit să avem TNB așa cum arată acum. Să nu fi fost dumnealui, acea instituție nu ar fi arătat așa acum. Niciodată. Și acesta este doar un exemplu.

Ce lucruri ai remarcat la dumnealui care te-au inspirat?

Dincolo de faptul că era un actor extraordinar de talentat, cu o voce impresionantă, cu o prestanță distinctă și cu o moralitate de înaltă calitate, m-a inspirat umanitatea dumnealui, radicalitatea, sinceritatea. Ion Caramitru avea puterea, dreptul și curajul să spună în față aproape oricui ceea ce gândește. Credea cu ardoare în libertate. Avea o intuiție extraordinară. De mai  multe ori, când ne vedeam, îmi vorbea despre oamenii cu talent sau fără, despre scenarii bune sau slabe, despre oameni buni sau slabi. Știa și simțea cine este bun și cine nu și când trebuia spus, spunea. Avea o tărie de caracter extraordinară. Și putea ierta.

Dar sunt și lucruri care nu ți-au placut? Ce defecte a purtat maestrul?

Nu ai cum să fii perfect. Nu ai cum să mulțumești pe toată lumea. Deciziile pe care le iei pot afecta în mod diferit oamenii. Mie mi se părea o persoană extrem de dură. De fapt era taman pe dos. Cu mine a fost perfect, nu am absolut nimic să îi reproșez, eu sunt cea care a greșit de multe ori în fața dumnealui și de fiecare dată m-a iertat sau se prefăcea că nu vede. M-a încurajat mereu să merg mai departe și să nu renunț niciodată. A ajutat întotdeauna cât de mult a putut. A avut încredere în mine. A avut încredere în noi. Îi regretăm dispariția cu lacrimi amare.

Știu că pentru fiecare decizie pe care a luat-o, a avut un motiv întemeiat și le-a gândit atent, aceasta indiferent de ce s-a văzut din exterior, la nivel superficial.

Din partea cui ai primit finanțare?

De la oameni simpli. Am primit donații modice, mai mici sau mai mari, aș putea să scriu o carte despre asta. Am cerșit fonduri timp de 10 ani, am cunoscut mii de oameni cu care am interacționat personal. Pregătim o carte despre povestea filmului și toate prin câte-am trecut. Ce trebuie să știți este că acest film istoric, de importanță națională și internațională s-a realizat cu mai puțin de 10% din suma necesară realizării unui film de un asemenea calibru. Noi am făcut imposibilul posibil. Este singurul film cu o asemenea traiectorie și cu o asemenea poveste din toată istoria României. Sunt mândră de noi, de colegii mei, de mine că am reușit să duc la capăt ceea ce mi-am propus. Pregătiți-vă de și mai multe surprize plăcute.

  Ai avut momente când ai vrut să abandonezi proiectul?

De mii de ori. Cine poate să lucreze 10 ani la un proiect pe gratis? Trebuie să fii nebun. Și poate sunt. Am trecut prin multe, de la sărăcie lucie la depresii și dorința de abandon.

Am cerut ajutorul domnului director de la Oracle, care este piteștean, Sorin Mîndruțescu, aveam nevoie de onorarii măcar modice pentru actorii mei. M-a întrebat cu cât ar trebui să îi plătesc. Eu cercetasem piața și i-am comunicat că pentru un film de lung-metraj (atenție, nu este același onorariu ca la reclamă), un actor la debut este plătit cu 50 de euro pe zi, iar un actor cu experiență de la 100 de euro pe zi. I s-a părut prea mult și nu mi-a dat nimic. Am făcut cădere depresivă și am vrut sa mă arunc de pe un bloc. Cumva, undeva, venea întotdeauna o persoană care mă contacta la momentul potrivit și-mi spunea ce trebuie cât să mă facă să continui.  Colegii din echipă m-au ajutat cu asta, unul dintre ei este Cristian Prisecaru. Oameni care auzeau despre mine din presă, și pe care nu-i cunoșteam, dar un telefon de la cine trebuie, când trebuie, face cat sute de milioane de euro.

Victoria Baltag:„ Colegii au lucrat neplătiți. Nu mă voi lăsa până nu vor fi remunerați.”

  Din ce înțeleg nu ți-ai plătit încă colegii de breaslă.

Nu i-am susținut încă financiar. Așa este. Au lucrat neplătiți. Nu mă voi lăsa până nu vor fi remunerați. Noi am făcut cultură și educație cu acest film.

  Cu ce gând ai plecat la drum cu proiectul? Cât de mare a fost mulțumirea atunci când ai primit felicitările?

Am pornit cu încredere. Cu o foarte bună organizare. Cu o minte sprintenă. Am pornit conștientizând că fac un proiect necesar, ca dacă nu știm, vom repeta. Am pornit cu gândul că trăim într-o bulă plină de minciuni și adevăruri ascunse sub preș. Și copacii uscați fac parte din pădurea noastră.

 Ce-mi poți spune despre acest proiect, după atâția ani de muncă, după ce ți-ai văzut filmul terminat?

Pot spune că am nevoie de odihnă dupa 11 ani de zbucium.

 Cum te găsim în momentul prezent și unde?

Pe rețelele de socializare de la Twitter, Linkedin, Facebook, Instagram cu numele Victoria Baltag. La numărul de telefon 0747551721. Încă strângem fonduri pe Bursa Binelui: https://www.bursabinelui.ro/BursaBinelui/Proiecte/Experimentul-pitesti-film

  Cui îi mulțumești pentru ce ești astăzi?

Am amintit mai sus pe toți oamenii.

Porți regrete? Dacă da, care ar fi acelea?

Regret că nu mi-am protejat echipa așa cum ar fi trebuit, regret că am avut nervii întinși la maxim și am cedat de multe ori și am greșit în fața colegilor mei, colegi care m-au iertat și care sunt lângă mine astăzi. Înseamnă mult. 

 Ce ai învățat tu până acum de la viață?

Voi scrie o carte despre asta. În mare, am învățat că totul pe lumea aceasta este despre oameni.

Ce gând îți lași pentru a-l citi și peste ani, când vei reveni la materialul cu noi două și de care ai vrea să ții cont?

Aș vrea să ne vedem peste doi ani și sa mă întrebi cum a evoluat acest proiect și unde a ajuns. Și mulțumesc!

Share this article
Ți-a placut povestea? Ajută-ne și promoveaz-o pe social media
read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO