fbpx

Căutare

Share this article

Doina Ruști este scriitoare și o știm din trilogia fanariotă (Homeric, Mâța Vinerii și Manuscrisul fanariot) sau din Lizoanca.

Doina Ruști este totodată scenarist (a scris dialogurile pentru filmul „Miracolul din Tekir”, disponibil pe Netflix), a încercat și regie de film, este traducător, profesor, iar ideea la care aderă funciar este legată de o poftă de viață și un optimism care pare menit să oblojească șocul și durerea, care aveau să o formeze ca adolescentă rebelă, agresivă, dar și defensivă, de a-și vedea tatăl în agonia morții.

Avea 11 ani.

50 de ani mai târziu, Doina Ruști încearcă să construiască în volumele sale o lume în care tătăl ei, un poet deghizat în economist, pasionat de literatură, să-și aibă locul bine meritat, dincolo de adevărul istoric, mai mult sau mai puțin relevant, de a  fi fost asasinat la comanda politică a cuiva din puterea anilor ‘60.

Dintre toate meseriile posibile pe care le-ați fi putut face de ce ați ales-o pe cea de scriitor?

Doina Ruști: A fost o alegere foarte simplă pentru mine. Sunt o ființă narativă și, de când eram mică, răspundeam la orice întrebare, oricât de măruntă, cu o mulțime de detalii. De mă întreba cineva simplu: „ce faci?”, eu construiam o întreagă poveste care implica și familia, și vecinii, toată comunitatea.

Făceam povești din aproape orice, încât mama, exasperată, mă oprea uneori și-mi punea mâna la gură în speranța că asta mă va face să tac. (râde)

Adevărul este că lumea, exasperată de ce puteam crea, rareori intra în vorbă cu mine. Ulterior, am exploatat în proză această abilitate de a fabula, de a spune lucruri gogonate, de a adopta acea sinceritate dăunătoare pe care prozatorul o caută, în vreme ce omul, în lumea sa colocvială, o evită.

Cine din familie avea acest talent de povestitor?

Doina Ruști: Bunica paternă și tata aveau această capacitate de a fabula, erau „gogonați”, ca să zic așa, iar de la ei am primit-o și eu.

Bunica avea o imaginație lingvistică specială și o manie, pe care târziu am apreciat-o, de a inventa cuvinte. Pentru ea toate lucrurile aveau nume codificat după cum dorea ea.

Tata era un povestitor inepuizabil, iar mama, pe de altă parte, avea o sensibilitate ieșită din comun, pe care cred că și eu am moștenit-o, iar o bună bucată de vreme am regretat că aveam acea emotivitate care, mai ales la vârsta tânără, te împiedică să te exprimi, să te impui și să fii tu însăți.

Doina Ruști

Care dintre ei a și pus pe hârtie poveștile?

Doina Ruști: Bunica scria în mod curent și avea chiar o rutină de a nota impresiile zilnice. Ea a publicat o monografie, care încă se păstrează la Academia Română, și mai multe studii non-ficționale. Am fost foarte emoționată să ajung într-o zi la biblioteca Academiei și să descopăr semnătura bunicii.

Tata scria poezii, dar din păcate nu a avut timp să se manifeste ca scriitor fiindcă la 35 de ani era deja mort.

Ce s-a întâmplat?

Doina Ruști: Tata a fost ucis, iar viața mea a luat o întorsătură și o traiectorie la care nici eu și nimeni din preajma mea nu se gândise. Totul a devenit dramatic și întreaga mea existență s-a bulversat după acest eveniment trist.

O crimă te urmărește mult mai mult decât o face o moarte naturală, mai ales dacă afli despre ea la o vârstă mică.

Fiecare dintre noi a avut un moment în care a descoperit moartea: cineva din familie a murit, ai văzut primul mort și dintr-odată ai înțeles pe ce lume te afli. Toți am trecut prin așa ceva.  

În familia mea acest moment a fost sinistru. La o vârstă mică, nici nu mai știu câți ani aveam, a murit un frate al tatălui meu. În ziua în care și-a dat examenul de bacalaureat s-a înecat.

Eu eram destul de atașată de el, dar acest eveniment, cu totul ieșit din comun, ne-a afectat pe toți. Mai târziu aveam să-l transform în personaj, în volumul Fantoma din moară, unde este Max.

La un timp după această moarte care deja ne răvășise, tata a fost ucis. Bunica și-a pierdut ambii fii, iar de aici s-a născut o atmosferă dramatică în casă, iar întreaga viață ulterioară s-a derulat în jurul acestui eveniment, fiindcă am început să căutăm explicații, să încercăm să aflăm criminalul, să mergem prin procese. Obsesia aceasta s-a lungit atât de mult încât toată viața mea am tot primit, din când în când, niște fragmente de informație din această poveste care s-a petrecut când aveam 11 ani și care m-a marcat pentru totdeauna.

Doina Ruști, copil, împreună cu mama (dreapta) și bunica (stânga)

Ce ați aflat atunci? Îmi imaginez că rudele au tendința de a proteja copiii, de a le oculta o parte din realitatea dură.

Doina Ruști: În momentul în care s-a petrecut această dramă s- a electrizat totul în jur încât era imposibil să mă mai protejeze cineva. Ne aflam în miezul unor fapte care ardeau.

Trăiam într-o comunitate mică, în care m-am și născut, la Comoșteni, un sat din sudul țării, la vărsarea Jiului în Dunăre, iar acolo toate lucrurile ajungeau foarte repede la urechile mele.

Era o zi de vară în care l-am tot așteptat pe tata pentru că aveam planuri: seara urma să se difuzeze la televizor Oameni și șoareci și amândoi trebuia să fim la ora stabilită acasă, pregătiți să vedem ecranizarea.

Știam pasiunea lui pentru literatură și nu doar a lui. M-am născut într-o casă cu multe cărți, cu o întreagă cameră transformată în bibliotecă și țineam cu rigurozitate seri de lectură în casa noastră.

Tata nu a apărut acasă în acea seară, lucru neobișnuit. Familia a intrat în alertă însă n-au lăsat să ajungă la mine prea mult din această îngrijorare. Îi vedeam trecând dintr-o cameră în alta, ferecați în spatele unor uși închise, vorbind în șoaptă, cu o nervozitate pe care nu o vedeam des la ei.

Ceva se întâmplase, iar eu nu știam ce.

Într-un târziu am adormit, iar în zorii zilei m-am trezit în țipetele întregii comunități. Nu doar familia noastră, ci tot satul  se strânsese în fața casei.

Tata fusese adus. Agoniza.

A fost transportat la spital, în comă, iar eu m-am agățat literalmente de mașina care îl ducea, un camion obișnuit pentru perioada despre care povestesc, în 1968.

Suntem așadar în anii ‘60, la țară, într-o lume comunistă, iar un camion transporta un muribund spre Craiova. Încercam să-l salvăm. Dar acest lucru nu a fost posibil.

Au urmat vreo trei zile în care eu aproape că am stat pe străzi. Nimeni nu părea că-și mai amintește de mine. O dramă copleșise întreaga familie. Mi-l amintesc pe bunicul care se schimbase complet, iar eu mă holbam, fără să pot să-mi dezlipesc ochii de el, încercând să înțeleg transformarea: acel bărbat elegant pe care îl știam, controlat, educat devenise un personaj de nerecunoscut, ca un strigoi.

Deși  eu aveam în minte imaginea tatălui aproape mort, deși mama era terminată, deși mă lipisem de fustele negre ale unor femei tinere care urlau, nimeni nu mă vedea iar eu eram preocupată de figura fantomatică a bunicului.

Iozefina, bunica scriitoarei Doina Ruști

Puține lucruri îmi mai amintesc din acele zile. Rătăceam prin spital, mă împrietenisem chiar cu niște pacienți, iar la un moment dat am ajuns în sala în care se făcea autopsia tatălui meu. Murise.

Este imaginea pe care nu am să o pot uita niciodată.

Într-o sală de autopsie, pe un pat de ciment, era un trup care nu mai avea nicio legătură cu tata. Un om îi făcuse o cusătură pe cap, iar alături erau bucăți de carne și sânge. Este ultima imagine care mi-a rămas despre tata.

Aveam 11 ani.

Cum schimbă o imagine ca asta sufletului unui copil născut cu o sensibilitate specială?

Doina Ruști: Îl schimbă mult. Întâi de toate, cred că am devenit mai defensivă și am alternat această tentație, să mă retrag, să fug, cu una de o agresivitate extremă.

Câțiva ani mai târziu, când eram pe cont propriu, într-un oraș care nu numai că mi-era străin, dar îmi părea și ostil, la Iași, unde am făcut liceul și facultatea, îmi amintesc cum mergeam într-o zi spre Copou, aveam 15 ani, și țineam pumnii strânși, gata să sar la bătaie cu oricine ar fi făcut greșeala să se uite la mine. Pe de altă parte, din confruntări pe care le-aș fi putut administra foarte bine mă retrăgeam doar pentru că anticipam un deznodământ negativ, de care aveam oroare. Iar dacă te uiți în cărțile mele, aproape toate au un final tonic.

Aceste două tendințe extreme nu numai că se văd în cărțile mele, dar sunt consecința dramei mele de familie.

Ce s-a întâmplat totuși cu tatăl dvs.?

Doina Ruști: Povestea este lungă.

Nu am aflat nici până acum cine l-a ucis pe tata. Tocmai din acest motiv povestea, durerea s-au lungit atât de mulți ani.

Suntem în anul 1968, Ceaușescu urcase pe tron, ca să spun așa, și multe lucruri s-au liberalizat atunci, s-ar zice. Printre aceste multe lucruri întâmplate la nivel național, în toată gașca de activiști și politruci au existat revolte, crize și mai ales experiențe ale libertății. Aveam să aflu mai târziu că mulți dintre activiști, chiar la un nivel foarte înalt, și-au făcut un soi de firme, cum le-am numi astăzi, și au început exporturile mai ales către orient. Principala sursă la acel moment erau CAP-urile, grădinile, câmpurile, deci produsele agricole. Un anumit ins, care avea legături foarte sus în partid probabil, își însușea o parte din valută.  De aici a început totul.

Tata era contabil și descoperise ceva, nu știm nici astăzi ce, probabil un furt de proporții și a fost ucis. Poliția a fost amestecată în toată afacerea, cei doi polițiști care l-au adus până acasă au dispărut într-un mod misterios la câteva zile după moartea tatălui meu, unul dintre ei a căzut de pe acoperișul unei case și a murit, iar pe celălalt l-am descoperit după revoluție, era colonel de Securitate la București.

Doina Ruști

Ani de zile noi am făcut tot ce ne-a stat în puteri să aflăm ce s-a întâmplat. Bunica venea adesea la București, dormea în fața CC-ului, i-a scris lui Ceaușescu, a apelat la toate metodele vremii pentru a afla adevărul. Făcuse o adevărată vendetta din asta și a implicat toată familia în ea.

M-am chinuit mult să scriu despre această poveste și mereu mi-a fost foarte greu să reușesc, dar am preluat fragmente din poveste în Fantoma din moară sau în Omulețul roșu. Am publicat, în urmă cu câțiva ani, o povestire într-o antologie, Scriitori la poliție, Milițianul pierdut, în care mi-am găsit puterea să spun ce îți voi spune și ție acum că s-a întâmplat.

La un moment dat a apărut la noi la poartă un tip care a cerut să vorbească cu bunicul. Doar cu el.

Cum aveam o casă mare, cu multe ascunzișuri, eu am putut să am acces la acest dialog.

Acel tip era foarte neobișnuit ca apariție, foarte tânăr și îmbrăcat modern, cu o cămașă lejeră, cu jenași, rupt din altă eră decât cea austeră cu care mă obișnuisem, ci dintr-o perioadă în care deja prin aparatul de politruci se discuta Eliade, iar la Editura Politică începuse să se traducă interzișii (să nu uităm că în 1987 a apărut la noi, pentru prima dată, Emil Cioran).

Un profil al politrucului preocupat de metafizică era acest om.

Venea din partea tovarășului Nicolae Ceaușescu (dacă îți vine să crezi așa ceva, că bate în poartă, la Comoșteni, un tip care spune că vine din partea președintelui țării).

El i-a spus bunicului că ar fi bine să rămână doar între ei doi ce vor vorbi, mai ales că îl consideră o persoană matură și de încredere. L-a pus să promită, să-și dea cuvântul.

I-a povestit că tata a fost o victimă colaterală, că există un vinovat, iar în ziarul Scânteia de a doua zi vom putea vedea, pe prima pagină, numele responsabilului pentru moartea lui tata. Mai mult decât atât, zicea el, tovarășul Nicolae Ceaușescu a luat toate măsurile pentru ca acea persoană  să fie pedepsită. Cu acest gest punitiv și  reparatoriu ar fi bine să încheiem și noi orice demers de a afla adevărul.

Tânărul a spus cum îl cheamă?

Doina Ruști: Bineînțeles că nu. Dar urma ca a doua zi să vedem vinovatul.

Dincolo de asta, pe mine m-a indignat faptul că bunicul chiar voia să-și țină cuvântul dat acestui tip și nu a vrut să ne spună ce au discutat, noroc cu mine că am tras cu urechea și am povestit imediat după aceea ce am auzit.

A doua zi toată lumea aștepta ziarul Scânteia. La Comoșteni aveam o scară foarte înaltă, largă, care se lega cumva de balcon. Imaginează-ți că toată familia stătea acolo, dincolo de gard era lumea din sat, toți așteptau ziarul.

Pe prima pagină scria că Paul Niculescu Mizil a fost destituit din funcție.

În acea societate foarte parșivă, în care s-a dus tinerețea mea, niciodată lucrurile nu erau așa cum ți le povestea o voce oficială. Din acest motiv nu am crezut nicio clipă că acesta este cu adevărat deznodământul.

Pentru mine s-au întâmplat multe alte lucruri de atunci, care completează această poveste într-un anumit fel. Ce am înțeles este că aceste lucruri nu sunt ficțiune, faptul că a venit un tip acasă la noi și ne-a spus ceva misterios, faptul că a apărut informația ca atare în ziar erau comune în lumea în care eu am trăit. Nu numai că nu puteai să ai încredere, ci chiar dacă era adevărat ce auzeai, tot aveai suspiciuni.

În lumina lucrurilor care s-au petrecut și le-ați aflat ulterior ați rămas la această impresie, că tatăl a fost o victimă colaterală sau că era o țintă?

Doina Ruști: Acel CAP unde lucra tata și unde avea acces la toate documentele oficiale făcea parte dintr-o rețea care se numea Prietenia româno-vietnameză. În fiecare an apăreau tovarăși din Vietnam pe la noi, țineam niște petreceri, iar pe partea comercială, exportam grâne către ei. Dincolo de asta, sigur că exista o rețea de șmecheri, cu legături direct în CC, care vindeau în Orient dar își păstrau și niște comisioane generoase, iar tata a descoperit ceva în neregulă, ce probabil nu voia să acopere.

Tata a fost ucis pentru că de la acel CAP se fura în neștire, dar niciodată nu am aflat numele celui care a pus mâna pe telefon și a comandat acest asasinat.

Ce s-ar fi schimbat dacă ați fi aflat?

Doina Ruști: Absolut nimic. Te rog să mă crezi că nu am ajuns încă să iau dosarul de Securitate al lui tata. Probabil că aș fi aflat mai multe din el. Țin încă certificatul lui de deces în speranța că într-o zi am să mă duc să cercetez.

Dar încă nu am făcut-o, nu din lașitate, ci pentru că am scris între timp Fantoma din moară cu ideea că nicio scormonire după adevăr nu este o cale, o soluție reparatorie. Răzbunarea este dăunătoare și istoriei, și persoanei, fiindcă niciodată nu poți analiza lucrurile retroactiv dacă nu ai fost acolo.

Toate mizeriile, toate nedreptățile au mai multe fețe, iar când intri într-o poveste veche și vrei neapărat să o aduci la suprafață, să faci dreptate, să îi aduci de guler și să îi expui pe cei care au greșit produci alte victime și o deformare a adevărului și istoriei, fiindcă tu nu ai fost acolo, nu știi cum s-au petrecut lucrurile, dar le reconstitui cu toată deznădejdea și nefericirea pe care le-ai trăit și care te-au apăsat.

Cred că a aduce la proces acum pe cei vinovați nu este doar o greșeală, ci o mare pierdere de timp și o portiță care duce în marele imperiu al inerției. Iar acolo nu te-așteaptă decât pustiul, scârba și deznădejdea.

Doina Ruști

Scrisul ce rol are pentru dvs?

Doina Ruști: Prin scris mă joc și construiesc.

Acolo este lumea care contează și pe care o iubesc, lumea mea, cea pe care o construiesc eu, în care tata este unul dintre pacienții principali, în geografia pe care eu am creat-o și unde i-am destinat locul pe care cred că îl merită. De aceea nu vreau să știu, să aflu lucruri închise într-un dosar, să citesc fragmente pe care a vrut cineva să le lase vederii mele. Nu vreau să citesc ceva lăsat de cineva care nu are nici viziunea, nici pasiunea, nici implicarea pe care o am eu în această poveste.  

E lumea dvs. deci puteți crea în ea de la castele la închisori. Dar păstrați constant un registru pozitiv în narațiune. De ce o faceți? Este o reparație? A dvs, a realității?

Doina Ruști: Eu cred mult în moștenirea genetică și cred că am primit acest optimism de la bunica, poate de la tata.

Pe de altă parte, mama era cam depresivă și o înțeleg, mai ales după tot ce a trait. Dar avea un mod prăpăstios de a vedea lucrurile și nu voiam să ajung și eu acolo.

Am rămas în zona unde a trăit totdeauna familia mea: în veselie, optimism. Casa noastră era mare, cu 10 încăperi de tot felul, cu o magazine enormă, cu acareturi, cu pivnițe foarte mari, unde se întâmplau mereu lucruri, un permanent schimb de replici între bunicul și bunica, tata, pasionat de literatură, aducea mereu cărți.

Cred că omul are o datorie față de sine să trăiască la intensitate maximă fiecare clipă, iar ca să te poți bucura de asta trebuie să mergi în zona tonică.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO