Căutare

Share this article

Ne-am întâlnit în birourile firmei pe care o conduce, acolo unde și-a amenajat și propriul studio de producție video, precum și platoul emisiunii pe care o difuzează la Prima TV.

Are în lucru mai multe proiecte de presă și încă două emisiuni pe care este pregătit să le lanseze în online dacă nu găsește spațiul adecvat în televiziunile din România. În plus, a lansat o afacere socială prin care urmărește să sprijine mai mulți copii în nevoie.

Citiți în continuare un interviu spumos și tranșant despre copilărie, proteste și bătăi, dar și despre drepturi sociale, sindicaliști și cenzură modernă.

Când a apărut gândul să intrați în presă?
La 15 ani mi-am luat un job la un chioșc de ziare, după ce o vreme am fost vânzător volant. Eram prin ‘93 sau ‘94. Vindeam foarte bine, dar am avut nevoie de mult curaj să înving rușinea pe care o trăiam.
La 4:00 dimineața luam de la un chioșc, de la nea Romică, ce se vindea bine. Evenimentul zilei era unul dintre ziarele căutate. Apoi mergeam la Uzină, la 1 Mai, unde lucrau și ai mei. Știam că urma să treacă lumea la muncă și să cumpere. Apoi mergeam în gară, dar acolo apăreau conflicte cu unii care vindeau ziare și în tren.
A fost o slujbă bună, din care îmi produceam banii de buzunar, pe care ai mei nu puteau să mi-i asigure. Făceam bani buni pe care îi dădeam în special pe mâncare. Dar rămâneau și de dat cu împrumut.
În vremea aia încă mergeam la atletism. Ne antrenam la Petrolul, la stadion, unde era, zi de zi, și zeița noastră, Mirela Dulgheru, medaliată la Olimpiadă.

Am jucat și un pic de fotbal, într-o echipă de liga Ț. Nu am rezistat mult însă din cauza unor antrenori foarte agresivi în limbaj și comportament. Iar eu eram obișnuit de tata să nu permit nimănui să țipe la mine sau să-mi ceară lucruri fără argumente. Deci, când începea un prost de-asta să urle la mine, nu mai mergeam la antrenamente. Pur și simplu. Și de atunci am rămas cu repulsie față de agresivitatea celor care ar trebui să te învețe și față de nedreptate.

Eu am ajuns unde sunt astăzi depășindu-mi cu mult condiția, fără să fi avut pe cineva care să dea un telefon pentru mine. Primul job la Ziarul Prahova l-am avut după ce am dat un examen scris, la care au participat nu știu, cred că zece oameni. La fotbal, când am fost testat, aveam vreo 8-9 ani, antrenorul ne punea să ținem duble pe picior, iar părinții copiilor aduceau sacoșele de plocoane, care cu găina, care cu gâsca. La mine nu s-a uitat, că nu aveam nici încălțări în picioare. L-a chemat pe tata și i-a zis: „ne pare rău, dar băiatul nu are talent”. Iar tata s-a întors spre mine: „băi, nu ai talent! Hai înapoi la tenis, că măcar acolo ziceau că ai talent!”.

”Am văzut cum e să fie urât și rău. Și mi-a folosit lecția, chiar dacă mi-a provocat traume, copil fiind”

Să povestim despre tata, autorul celor mai temeinice îndemnuri la demnitate.
Pe tata, pe Emil, l-am privit toată copilăria ca pe un erou. El m-a învățat să nu las pe nimeni să mă umilească sau să-mi facă vreo nedreptate. La teorie stătea foarte bine. Îi sunt recunoscător, chiar dacă am avut de suportat, eu, mama și sor-mea, și partea lui mai întunecată. Tata a avut o relație foarte strânsă cu alcoolul, care l-a și ucis până la urmă și care îl făcea în multe momente extrem de agresiv.

Am asistat la niște faze inimaginabile, multe dintre ele având-o victimă pe mama, Cred că nici nu mi-ar da voie să le povestesc. Pe mine și pe soră-mea tata nu ne-a bătut niciodată, dar mama era victima predilectă a nervilor lui. Dădea tot salariul pe alcool și făcea și datorii, în vreme ce, până la leafa următoare, mama ținea casa și plătea tot ce trebuia plătit.

Împreună cu mama, la aproape 1 an.

Din cauza societății prost croite, mama a rămas cu el până la capăt. Cred că aveam 15 ani când am luat-o de mână și i-am zis să plecăm. Iar ea mi-a spus că nu, că trebuie să avem un tată.

Mama a fost adevăratul erou al familiei, dar uite că toate lecțiile despre cum trebuie să fii ca să răzbești în lumea asta, despre cum să îi tratezi pe ceilalți, ce trebuie să faci să nu te lași călcat în picioare, sunt lecții pe care le-am primit de la tata. Și a fost, prin comportamentul lui, prin partea întunecată a lui, cu violențele față de mama sau cu băutura, model de cum să nu fiu ca om și ca părinte.
Am văzut cum e să fii rău și urît. Și mi-a folosit foarte mult, chiar dacă mi-a provocat traume, copil fiind.

„Tata era un vizionar, știa de atunci că școala te pregătește pentru trecut, nu pentru viitor.”

Tata nu a avut nimic de comentat în nicio decizie pe care am luat-o, câtă vreme mi le-am asumat pe toate și am plătit pentru ele. Ba chiar se certa de multe ori cu mama. Ea terminase facultatea cu zece pe linie și voia să fac și eu la fel probabil. Tata zicea că notele nu contează, nu este important să te duci atât de des la școală, că trebuie să încerci să înveți și altceva. Deci, din acest punct de vedere, era un vizionar. Omul știa de atunci că școala te pregătește pentru trecut, nu pentru viitor.

Tata a venit de două ori la școală: o dată când eram mic și a aflat că învățătoarea îmi lega mâna la spate ca să scriu cu dreapta. Învățătoarea mea era extraordinară, respectul pentru limba română l-am căpătat de la dânsa, dar era obligată de sistem să mă facă să scriu cu dreapta. Dar a venit tata și i-a zis cam așa: „dacă îi mai legați mâna la spate, vi-o leg și eu dumneavoastră!”

Omul nu avea nicio problemă să amenințe cu bătaia.
A doua oară a venit la liceu, când directorul mi-a zis să vin tuns. Atunci m-am temut că o să-l bată pe director. Așa că am vorbit cu el înainte. Când m-am făcut mai mare, după 15 ani, așa, cumva eu devenisem tatăl înțelept și el copilul.

Mi-a spus: „nu, Bombix, (așa îmi zicea el), rezolvăm fără bătaie!”. Dar îl văd că intră în biroul directorului și-mi zice: „Bombix, încuie tu ușa aia!” Mi s-a făcut rău.
I-a spus directorului: „mie îmi place de fiu-meu așa cum e și vreau să mă asigur că rămâne cu părul lung cât timp vrea el, nu vreau să îi beliți personalitatea pentru asta.”

Iar când a ieșit din birou a mai lansat o amenințare: „dacă îl obligi să se tundă și aud, vin la tine, te dau cu cremă, te rad din cap până în picioare și-ți dau drumul pe holuri.”
Eu eram cât un purice, convins că mă dau afară din școală. Avantajul meu fusese că intrasem primul la liceul Nichita Stănescu, clasa de filologie. Picasem la examenul din vară, cu 3,70 la matematică, așa că m-a ținut mama cu picioarele în apă rece și am făcut 8 ore de mate pe zi. Iar în toamnă am intrat cu aproape 10 la română (9.70 sau cam așa) și un nesperat 7.50 la matematică.

„Multă vreme mama s-a temut să nu repet scenariul tatei.”

Mama a fost întotdeauna omul cărții și al învățăturii. Omul regulilor. A terminat facultatea când eram bebeluș. Avea 23 sau 24 de ani și a plecat la Petroșani, la studii, iar eu am rămas la bunica, împreună cu tata. Aveam două luni când a plecat. De altfel ăsta a fost reproșul pe care i l-a făcut soacră-sa toată viața: că m-a lăsat la două luni și m-a luat la nouă.

Transcrie fii-mea, Andreea, acum, scrisorile ei de la tata: „uite, sunt cu Dragoș și îți scriem amândoi (probabil mă ținea în brațe)”. Atunci am realizat că noi îi știm pe părinți de când sunt cu noi și nu avem habar cum erau ei înainte.

Împreună cu Monica și Andreea, fiica lor.

Deși îl judecam pe tata când eram mic, am încetat acum și am încercat să îl înțeleg. Uneori reușesc. Iar mama multă vreme s-a temut să nu repet scenariul.

Eu nu mai beau de ceva timp, chiar dacă îmi place foarte mult un vin bun sau o tărie. Acum vreo patru ani, când mi-am dat seama că nu mai pot să duc ritmul ăsta infernal de la emisiune, am decis să revin la sport cu totul și să am o alimentație ok și fără alcool. Aveam vreo 35 de ani când am luat decizia asta și cântăream vreo sută douăzeci de kilograme. Acum am vreo cinci ani mai mult și 30 de kilograme mai puțin.
Dar în vremea aceea, când mirosea mama că am venit băut acasă, venea la nevastă-mea și îi zicea: „vezi, să ai mare grijă!”. „De ce?”, întreba nevastă-mea? „Mare grijă că și tac-su după 35 de ani s-a dilit”.
Iar noi ne amuzam. Că și noi ne-am luat foarte devreme, am avut-o pe Andreea la 24 de ani, iar mama a avut tot timpul teama asta, că se repetă scenariul.

Cu Monica Pătraru. 22 mai 1999.

”Prima dată am apărut la ziar când am făcut manifestație și am scos tot liceul în curte”

Eram în clasa a X-a când s-a scris prima dată la ziar despre mine. Atunci am făcut o manifestație și am scos tot liceul în curte.
În ‘94 nu era pază în școli. Erau pe lângă școală niște băieți care ne chinuiau foarte tare: ne luau banii, mâncarea, șicanau fetele, era o junglă. Într-o zi a intrat unul în clasă și a aruncat cu o fumigenă făcută dintr-o minge de ping-pong. Și i-a luat foc părul unei colege.

Am ieșit după el. L-am prins și l-am bătut rău. Dar, după trei zile, m-a prins și ăla cu niște prieteni ai lui și m-au bătut rău, dar rău: cu pumnii, cu picioarele în gură, iar cu un robinet mi-au dat peste față, până nu am mai știut de mine. Am și acum semne. Atunci am avut o semi-pareză la falca stângă, încât am crezut că nu-mi mai revin.
A doua zi după bătaie, cu fața tumefiată cum eram, m-am dus în clasă, le-am luat pe fete (eram doi băieți și 33 de fete în clasă) și am făcut tabel, cu indigo, ca pe vremuri. Am luat semnături de la toate clasele că vrem pază și că toată lumea este de acord să iasă la ora 12.00 în curte, pentru două ore de grevă de avertisment. Dacă nu se pune pază la școală nu mai intrăm la ore.
La prânz era toată curtea plină, nimeni nu a vrut să intre la ore. Două ore. Urmarea a fost că s-au băgat gardieni, dar eu am fost propus pentru exmatriculare.

A venit presa, evident, pentru că așa ceva era de neimaginat. Articolul a fost scris de un tip care avea să-mi devină foarte bun prieten și mentor în presă, Nini Hristodorescu. Nu mai este, din păcate, printre noi. Când am deschis primul ziar, în 2000, l-am luat de la Ziarul Prahova. Și vreo zece ani am învățat de la el. Și chiar dacă eu eram patronul și el angajatul meu, Nini era omul de care cu toții ascultam. Nu m-a învățat nimeni faza cu protestul sau cu semnăturile.

Dar pentru că munceam deja, citeam presă, citeam tot ce apărea, știam cum funcționează societatea. În perioada aceea erau foarte multe manifestații de stradă, se scria despre asta, ieșeau sindicaliștii, spre deosebire de acum când acceptăm ca proștii să muncim pe doi lei fără să ne mai strângem în sindicate, să punem presiune, să ne cerem drepturile. Atunci oamenii chiar știau ce drepturi au și le cereau în stradă. Uneori violent.
Iar eu citeam despre asta cât stăteam în chioșc și imediat mi s-au mișcat rotițele. Asta le spun și acum copiilor pe unde merg, prin țară: „fiți atenți la ce se întâmplă, că așa învățați foarte multe! Nu de la școală. Uitați-vă la televizor, citiți presa, urmăriți ziarele, să știți cum funcționează democrația, societatea, ce drepturi aveți!”

”Cu Digi24 am avut un contract pe 3 ani, din care luam bani de nu știam să-i scriu.”

Să ne întoarcem la primul moment în care ați decis să deveniți jurnalist. Cum, când?
Acolo în chioșc, unde munceam noaptea, am știut exact ce vreau să fac: presă.
Aveam un exercițiu pe care îmi plăcea să-l fac și care m-a ajutat foarte mult, corectam ziare cu pixul roșu. Și găseam foarte multe greșeli, iar asta mă ajută și acum când editez scriptul, pentru că imediat găsesc ce nu este în regulă.

Presa de acum poate fi înțeleasă printr-un exercițiu simplu: creștinismul este ceea ce înțeleg creștinii, islamul este ceea ce pricep musulmanii, la fel și presa este ce înțeleg oamenii din ea și vor să vadă.
Cred că presa este așa cum trebuie să fie. Trece printr-o perioadă extraordinar de grea, complicată, dar asta se întâmplă la nivel global. Într-adevăr, noi nu avem în ajutor o democrație solidă, un sistem mai bine pus la punct. La noi derapajele sunt mai mari și nesancționate, dar toată lumea care a încercat să construiască o țară a trecut prin ele. Și trebuie să trecem și noi.
Ce se întâmplă acum este că presa a devenit părtașă la o divizare a discursului public. Iar părți ale presei folosesc interesul public pentru a aduce în față mesaje care folosesc finanțatorului sau corporației care se află în spatele entității respective. Iar aceste mesaje trebuie identificate și sancționate ca derapaje, nu tolerate.

Este simplu pentru un editor sau pentru un redactor să discearnă adevărul, dar dacă șeful nu îi dă voie?
Nu există așa ceva! Dacă nu-mi dă voie șeful, am plecat. Unde? Îmi fac singur ceva. Asta este cea mai mizerabilă scuză pe care o poate avea cineva în presă: nu mă lasă conducerea.
Eu am fost acolo. Cu Digi24 am avut un contract pe 3 ani din care luam bani de nu știam să-i scriu. Foarte mulți, un salariu obscen. După 10 luni, când am considerat că nu au o atitudine normală față de publicul lor, am ieșit și am spus asta la emisiune, ignorând acel salariu pe care aș fi putut să stau și astăzi.
Știți ce s-a întâmplat? Digi 24 mi-a spus că nu reprezint interesul publicului, ci că reprezint interesele RCS-RDS. Iar eu le-am zis: „știți ceva? Eu nu mai vin!”. Și a trebuit să-mi dea aproape 100.000 de euro despăgubire ca să plec. Și am plecat. Deși aș fi câștigat în trei ani o sumă mult mai mare.

În personaj.

De unde a pornit conflictul?
Conflictul era cu această corporație care, după părerea mea, cultivă un mesaj la fel de nociv ca Antena 3. Adică, dacă la Antena 3, printr-o manipulare de doi lei, se induce ideea că justiția nu este în regulă, că trebuie să schimbăm lucruri doar ca să scape unii, în partea cealaltă discursul este total opus, dar la fel de nociv pentru democrație.

Nu poți să-mi spui zi de zi că sunt 500.000 de români asistați social. Este o minciună și este manipularea preferată a DigiTV. Pentru că în cifra asta intră copiii care primesc alocație, mamele care se află în concediu maternal sau șomerii, iar acești oameni nu sunt asistați social. Deci transmit un mesaj trunchiat în interesul corporației pe care o reprezintă.

Apoi vin și îi spun românului că e leneș, că e prost, că nu vrea să muncească și că trebuie să accepte să lucreze pe 200 de euro. Astea sunt mesajele pe care le lansează zi de zi această televiziune. Mesajele astea nasc ură, iar oamenii vin și zic: „da, mă, așa e! Toți stați la birt și sunteți niște bețivi ordinari, niște jeguri.”
Tu, jurnalist, dacă îi cerți pe oameni, nu mai ai ce să cauți în această postură. Nu mai reprezinți interesul public, reprezinți corporații sau altceva.

Tu, în loc să zici, „nu-i mai tratați oamenii ca pe sclavi, plătiți-i ca în restul Europei, să nu mai plece la muncă în străinătate!”, tu te duci și îi cerți pe oameni?
În partea cealaltă, la Antena3, mesajul este invers: multinaționalele sunt dușmanul poporului. Iar ăsta este un mesaj la fel de scelerat pentru că nu poți face o țară decât cu firme, capitalism și liberalism. Au fost testate și alte sisteme care aveau toate răspunsurile: fascismul, comunismul. Nu au funcționat.

Și mai există a treia categorie de jurnaliști. Cei care se pun în slujba unor instituții de forță. Dar, pentru igiena mea mintală, sper că o fac fără să-și dea seama. Aduceți-vă aminte de mesajul: ”de ce să nu mă asculte, domnule? Că eu nu am nimic de ascuns.”

Când auzi un astfel de jurnalist la TV, zici că ori e foarte prost, ori e ticălos. E ca și cum ai spune: „dar de ce să nu mă filmeze când mi-o trag cu nevastă-mea, că nu am nimic de ascuns. Mai vorbim murdar uneori, dar doar ne-o tragem! Poate să vadă toată lumea treaba asta, că nu am nimic de ascuns!”
Mi se pare incredibil că niște jurnaliști ajung să apere aceste abuzuri, la fel cum se întâmplă acum cu abuzurile Jandarmeriei.

„Sunt dispus să trec cu vederea toate mizeriile Antena3 pentru rolul extraordinar în dezvăluirile cu procurorii care au fabricat probe”

Presa trebuie să sancționeze derapajele de oricare parte ar veni ele.
Iar, când vine vorba de Antena 3, eu sunt dispus să trec cu vederea toate mizeriile pe care le-au făcut în anii ăștia pentru rolul extraordinar pe care l-au avut în dezvăluirile legate de dosarele cu probe fabricate și de multe altele.
Aceste discuții nu ar fi avut loc în societate, dacă noi ne-am fi lăsat pe mâna unor băieți care au violat democrația în numele democrației.

Nu poți să fabrici probe doar pentru că tu știi din ascultările tale că cineva este vinovat. Conform tuturor legilor lumii acei oameni au drepturi, iar tu, ca procuror, trebuie să demonstrezi dincolo de orice dubiu că ăla este vinovat, cu probe corecte. Iar aici presa, nu doar Antena 3, a avut un rol foarte important.

A, că scopul în foarte multe cazuri este să-i scape pe unii de-ai lor și, dacă nu ar fi avut acest interes patronii lor, oamenii de acolo nu ar fi avut aceeași vehemență este poate de remarcat, dar mai puțin relevant.

Tocmai acest scop în slujba căruia pun informația îi face reprobabili ca oameni de presă.
Poate, dar noi, ca public, nu putem să ne punem pe baricada greșită, în care să cerem, din acest motiv, ca ei să nu mai existe. Pentru că prin Constituție nicio instituție de presă nu poate fi suprimată.
Guvernul norvegian acordă finanțare unor publicații extremiste pentru că au constatat că democrația are o mare problemă: toată lumea este de acord cu punctul de vedere oficial, ceea ce înseamnă că nu există opoziție de opinie. Prin urmare guvernul poate foarte ușor comite abuzuri sau să impună orice pentru că oamenii se vor executa fără să se mai întrebe.

Dacă nu le alimentăm oamenilor spiritul critic, adică ce încercăm noi cu emisiunea: „puneți-vă întrebări, nu luați de-a gata ce vi se spune, hai să punem întrebările corecte!”, nu reușim să obținem democrația așa cum ne-o dorim.
Iar la noi, chiar dacă efectul este această polarizare a societății, faptul că avem reprezentate atât de bine aceste extreme ajută pe termen lung.

Ce s-a întâmplat la TVR? Cine este Doina Gradea?
Este un soldat credincios al lui Sârbu, recuperat, la niște indicații venite pe linie de partid, de Irina Radu. A fost angajată la televiziunea publică pe un post pe care nu făcea nimic, dar, știind să sape pe culoarele partidului, a dat-o la o parte pe Irina Radu și acum înfăptuiește fără să comenteze visul PSD-ului de a controla cu totul televiziunea publică.

De ce ar fi asta o miză? Televiziunea este sub controlul parlamentului oricum?
Nu era de ajuns. Ei voiau un control total, oamenii de la partid să fie angajați în TVR. Noi lucrăm la mai multe anchete care arată cum se face asta.
Apoi, orice vrea partidul trebuie spus la TV în secunda doi. Nimeni să nu mai comenteze acolo, iar puterea să folosească această platformă media așa cum vrea. Din păcate, această putere absolut imbecilă nu conștientizează că TVR, neavând niciun pic de audiență, nu mai contează.

De ce v-ați dus la TVR?
Pentru că eu, la TVR, m-am simțit ca la echipa națională. Când mă sună TVR parcă mă sună Contra. După povestea cu Digi24 m-a sunat Irina Radu cu propunerea și, chiar dacă aveam contractul cu PrimaTV în geantă și oferta de bani era mai mică la televiziunea publică, m-am dus. Am mers acolo și am investit: am făcut amenajări la cinci birouri care arătau jalnic, am plătit decoruri. Practic, banii de la Digi s-au dus la TVR. Da, atât de bou sunt.
Birourile în TVR arată jalnic, în afară de ale PDG-lui, căci Președintele muncește cel mai mult. Cele ale negrilor de pe plantație, ceea ce eram și noi, sunt infecte.

Orice inspector în calitatea muncii ar închide mâine TVR-ul. A venit unul să ne întrebe de ce punem termopane, că nu avem voie să umblăm la clădire. Vorbim de niște geamuri pe unde băgai mâna și pe care oamenii le izolau cu scotch. Avem de recuperat mai mult de 80.000 de euro de acolo. Și îi vom primi înapoi când se termină procesul. Irina Radu a fost „decapitată” și pentru că ne-a adus pe noi acolo. După ce am semnat, la câteva zile, a venit un domn de la partid, Neacșu, umbra lui Dragnea la partid. A venit, a dat noroc cu mine cum fac ăștia, cu amândouă mâinile: „șefu vă transmite numai bine, se bucură. Locul dvs este la TVR!”

Am fost circumspect și am înțeles că ei aveau convingerea că revenirea mea la TVR venea la pachet cu un tratament ok pentru ei. Și, după o lună, s-au lămurit că nu e așa.
Apoi a venit doamna Gradea, noi am aflat din timp că vom fi dați afară, astfel încât am decis să înregistrăm toate întâlnirile și ședințele la care am luat parte.

În studiourile TVR: „sunt unul din milionul pe care vrea să-l scoată Dragnea în stradă”.

Când a început cenzura?
Când au început să ne ceară scriptul, apoi au venit cu tot felul de amenințări, l-au pus pe un băiat, Raico Cornea, să ne intimideze. Au condiționat banii noștri de anumite lucruri spuse pe post. Sunt foarte grave, penale.
Noi am fost forțați să plecăm. Aveam contract încă valabil, pentru că se prelungea automat la atingerea unei anumite performanțe editoriale, asta în condițiile în care unii câștigau cu mult mai mult decât luam noi la TVR pe audiență de patru ori mai mică.

Noi suntem plătiți exclusiv în baza performanțelor editoriale, adică a audiențelor. Vin audiențele dimineață și avem niște trepte de evaluare. Dacă le-am îndeplinit, luăm banii, dacă nu, nu. Pragul nostru de audiență minimă la TVR era de 1.5. Alții de acolo primesc 3.000 de lei primă la o emisiune, dacă trec de 1.00. Iar noi, la 1.5, nu doar că nu ne luam banii, dar plecam acasă. Dar nu a fost cazul. Sunt trepte de audiență pe care ni le-am impus singuri. Aici sunt și mai dure, dar ni se par normale.

Presa fără public nu există. Doar așa a ajuns presa să fie finanțată de instituții de forță, de SRI, de corporații care vin și impun reguli. Și pe bună dreptate vine omul cu banii și zice: „băi, dacă te las singur nu faci nicio audiență. Marș de-aici! Diseară zici la tv ce vreau eu. Pentru că eu te plătesc și fără mine nu iei nici un leu. Pentru că oricum ești zero!”

Același argument al audienței îl are și Antena 3, cu Mircea Badea și cu emisiunea lui de la o măsuță.
Și ce dacă? Telecomanda e la om. Omul alege dacă se uită la emisiunea mea sau la domnul Condurățeanu, când promovează o alifie.
Ah, că sistemul de educație din România este din ce în ce mai slab și produce oameni care termină o școală sau o facultate fără să știe să aleagă între mesaje și ce este în neregulă acolo, asta nu mai este doar problema presei, e problema societății în ansamblu. Și-o asumă și presa, bineînțeles, dar nu e doar a ei.
Nu poți să ceri doar presei să livreze produse ireproșabile. Presa e ca societatea, ca fotbalul, ca sănătatea, ca politica.

„Toată treaba asta cu banii a fost o cursă împotriva foamei.”

De ce o afacere cu cafea? De ce antreprenoriat social?
Eu nu mai cred într-o societate în care firmele se aliniază la start să obțină profit, pe care îl țin pentru ele și pentru acționari, cu foarte mulți bani. Iar la polul opus se află foarte mulți oameni săraci. Eu cred într-o societate mult mai bună, în care capitalismul funcționează așa: ne aliniem la start, cu aceleași reguli, dar vom avea succes în funcție de ce facem cu profitul.

Cafeaua Nației, o afacere socială.

Eu cred că proiectul cafelei noastre va funcționa prin cei mulți care vor bea această cafea foarte bună, pe care o prăjim aici și o importăm pe o filieră curată, cu convingerea că la celălalt capăt nu se află copii care muncesc pe o plantație. Iar profitul pe care îl avem, după ce plătim taxele și oamenii, va susține bursele copiilor care au nevoie de sprijin.

Împreună cu Monica și Ana, Delia și Flori, trei dintre fetițele pe care le susțin.

Noi avem niște copii pe care îi susținem cu banii pe care îi facem din emisiune, dar mi se pare că putem face mai mult.
Avem două fete la Piatra Neamț care tocmai m-au sunat că le trebuie bocanci, geci și ceva rechizite. Apoi este Marian, de la Baia Mare, un licean foarte bun, care are o soră mai mică foarte bună la carte. Dar ea a învățat în sistem home schooling. Am încercat să o mutăm direct în clasa a III-a, dar nu am reușit, pentru că sistemul nu permite. Mai sunt cele trei fete, Ana, Delia și Flori, pe care practic le-am adoptat cu totul, la Ploiești. Le-am luat din cantonul CFR în care trăiau, într-o sărăcie greu de descris, le-am închiriat un apartament cu trei camere, le-am mutat cu școala, iar acum au de toate și mă supără că încă nu înțeleg de ce trebuie să învețe. Dar am încetat să judec, fac tot ce pot să le ofer o viață decentă.

Sunt copii ai căror performanțe și povești ne impresionează și pe care îi susținem de ani de zile. Asta pentru că eu cred într-o lume profund socială. Cred că fericirea nu vine o dată cu banii, dincolo de clișeele bine cunoscute.
E frumos să te uiți în conturi și să zici, am bani, pot să dorm liniștit la noapte. Toată treaba asta cu banii pentru mine a fost o cursă împotriva foamei. Groaza de foame. Sunt un tip care a mâncat toată viața foarte mult, căruia îi place să mănânce și care nu a avut de mâncare. Orice ar zice careva, nu pasiunea, ci foamea m-a adus aici unde sunt. Acum însă am făcut suficient de mulți bani, încât să nu mai mănânc atât de mult. Am ajuns să apreciez calitatea, nu cantitatea. Și să vreau să dau înapoi, să le asigur altora mâncarea aia pe care n-am avut-o eu. Deci cred că asta trebuie să facem, dacă putem: să nivelăm noi inegalitățile sociale.

 

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO