Inspiring PeopleLife Stories
Foto: Laszlo Raduly
Inspiring PeopleLife Stories
Efectul Mircea Badea în viața scriitorului Tocilescu: „Îi mulțumesc lui Badea pe această cale, deși îl detest”
Monica Tănase
|Reading time: 17 mins
Foto: Laszlo Raduly
Share this article

Alex Tocilescu este scriitor, publicitar, membru de partid (plătește cotizație la USR) și unul dintre copiii regizorului Alexandru Tocilescu.

Acum câțiva ani, Mircea Badea, de la măsuța lui din studiourile Antena3, l-a făcut celebru unui public care altfel nu ar fi auzit vreodată de el.

Despre cum scria poezii patriotice de la 2 Mai sau cum i-a schimbat viața Mircea Badea, despre cum ia viața la mișto și cum să faci un pliant pentru un partid politic poate fi atitudine civică, aflăm în 17 minute de dialog cu Alex Tocilescu.

Cum ți-a schimbat Mircea Badea viața?

M-a făcut celebru și într-un fel îi mulțumesc.
S-a întâmplat că în 2005 am lansat „Eu et alii”, care era primul meu volum de proză scurtă. Nu era o scriitură proastă, dar mi-am luat diverse libertăți, adică să fiu cât de pornografic se poate. Mi se părea amuzant la vremea aia.
Nu era o carte pentru copii, dar era pentru adolescenți, căci despre sex vrei să citești la 16 ani.
Cartea nu a avut mare răsunet, de fapt deloc. A strâns niște cronici pozitive, dar una peste alta a trecut neobservată. Avea o copertă galbenă, a Colecției Autorilor Români de la Polirom, cu un desen cu niște copilași care se bat în fața școlii. Era funny. Putea trece drept o carte pentru copii. Sigur, cine citea coperta a IV-a își dădea seama că numai carte pentru copii nu era. Dar nu toată lumea a citit-o.
Cartea ajunsese la reduceri, la un leu.
Într-o școală din București, părinții din comitet s-au gândit să le facă un cadou mai special elevilor olimpici din clasa a VI-a: cărți. Era un gest nobil, de altfel.

O mămică s-a dus într-o librărie să vadă ce cărți ar putea cumpăra și ochii i-au căzut, ce să vezi?, fix pe cartea mea, care, de altfel, avea un desen foarte drăguț pe copertă. Apoi costa un leu, în plus avea pe ea numele Tocilescu. Așa încât doamna respectivă, care știa de tatăl meu, și-a imaginat că regizorul Tocilescu a scris o carte pentru copii. Nimic mai greșit.
A luat și niște Oscar Wilde, dacă nu mă înșel, nici aia nu era potrivită pentru copii. Mă rog, eu aș zice că în clasa a VI-a Oscar Wilde este ok, dar sistemul din România nu este neapărat de părerea mea. Cert este că volumele au ajuns la elevi, aceștia le-au citit cu luare aminte, ca orice adevărat olimpic de română, și cu mare pasiune. Unii părinți, desigur, au fost curioși să vadă ce cărți au primit copiii.

O mămică s-a isterizat, acesta este cuvântul corect, s-a dus la coafor și, ce să faci la coafor?, povestești despre ce se mai întâmplă în viața ta, cum copilul tău a primit premiu o carte pornografică. Lângă ea la coafor se afla mama lui Mircea Badea. Iar totul se leagă superb. Doamna Badea a zis, „doamnă, despre ce carte este vorba? Și eu sunt profesoară, aș vrea să știu”.
Și așa a ajuns cartea mea în emisiunea lui Mircea Badea care s-a scandalizat despre cum se poate ca bieții copilași să citească asemenea pornografie. A și citit o proză care, într-adevăr, conținea multe cuvinte care nu sunt la îndemâna copiilor, deși Creangă are o poveste în care apare cel puțin unul dintre cuvinte, chiar în titlu.

Omul nu și-a revenit după o singură emisiune și a mai citit încă două seri la rând din ea, până când un arhitect i-a zis, „dar mai lasă, domnule! Așa e literatura, și cu vorbe porcoase!”.

A fost un oarecare scandal la vremea aia, cred că era vară (când să faci cadou olimpicilor, dacă nu în ultima zi de școală?), deci potrivit să umple un spațiu fără mari subiecte de interes.
Eu m-am bucurat enorm, căci s-a epuizat tot tirajul. Deși tot la un leu s-a vândut, deci nu m-am îmbogățit.
Un mic scandal de vară care mi-a prins bine la ego, mai curând, pentru că a auzit lumea de mine. Îi mulțumesc lui Badea pe această cale, deși îl detest.

Trăind în preajma tatălui tău, regizor renumit, ai zice că ai fi ales artele spectacolului? Tu ai vrut să devii scriitor însă. Cum așa?
Când e deja un om care se pricepe la ceva în familie e cumva inutil să mai fie încă unul: se confundă numele pe afiș, nu înțelege lumea. Iar eu nu cred că aș fi pentru regia de teatru ce este Florin Piersic Jr. pentru actorie. Îmi plăcea ce făcea tata, mai ales că o bună parte a timpului părea că nu face nimic. Era regizor, deci stătea pe un fotoliu și țipa la oameni. Părea un job frumos. Nu remarcasem tot procesul de gândire din spatele lui la vremea aia.
Și am început să scriu ca să mă distrez. Am un prieten, Luca Dinulescu, care scria și el. Și ne trimiteam pe mail toate tâmpeniile pe care le scriam. Dar era așa, pentru noi doi și încă vreo trei prieteni. Nu era menit publicului larg.
Apoi le-a citit tata și mi-a zis: nu vrei să le trimiți unei edituri? Așa se face că au ajuns la Polirom. Nu știam cum funcționează, credeam că trimiți și nu îți răspunde nimeni niciodată. Dar Lucian Dan Teodorovici mi-a trimis un mail în care mi-a zis, „am citit ce ai scris, ne place. Vrem să publicăm” Mi s-a părut o idee foarte bună și chiar a fost, dar cam atât. Nu am țintit către glorie.

Împreună cu regizorul Alexandru Tocilescu.

Dar prin ce țintești către glorie? Care este zona de mare atașament în care investești?
Cred că fac lucrurile pentru plăcerea mea și pentru că mă distrează. Și dacă nu mă distrează, nu le mai fac.
Cred că la vârsta aia mi-aș fi dorit să devin broker de bursă, sau așa ceva. Acolo îmi vedeam gloria la 21 sau 22 de ani. Chiar dacă nici măcar nu studiam asta, am făcut americanistică și istorie, deci nicio legătură cu bursa.
Încă mai speram că aș putea deveni un fotbalist ok, deși știam și eu că e aberant. Dar mă gândeam, „dacă joc eu pe un maidan și vine un antrenor și zice: „Tocilescu, ce talentat ești, hai la mine în echipă!” N-a fost să fie, era imposibil din multe puncte de vedere, mai ales că nu jucam fotbal pe maidan.
Deci nu m-am remarcat nici prin asta.
Nu am un plan de viață, nici atunci nu îl aveam. Ce am studiat a fost la nimereală, pentru că îmi plăceau engleza și literatura americană deși nu îmi dădeam seama ce aș putea să fac cu ele.

De cântat m-am apucat pentru că mi se părea că am un cântec haios, „Simona Ionescu”. Întotdeauna m-am gândit: „lucrul acesta, deși nu îl fac suficient de bine, îl fac mai bine decât mulți alții.”

Întotdeauna ți-ai luat viața à la lègère sau ai avut și o perioadă de adolescent rebel sau de tânăr neînțeles, care trece prin conflicte adevărate?
Mi-ar fi fost foarte greu să fiu rebel. Tata, la rândul lui rebel toată viața, nu s-a gândit niciodată să îmi zică să nu fac vreun lucru sau să îl fac într-un anumit fel. Mama este o persoană foarte relaxată în relație cu mine pentru că a avut încredere că sunt om și știu ce fac. Faptul că încă trăiesc la 41 de ani este dovada faptului că a avut dreptate.
Când am venit beat acasă la 16-17 ani mama a zis: „ce e cu tine?”. „M-am îmbătat!”, am zis eu. „Dar ce ai băut?”, a întrebat ea mai departe. „Coniac și bere!”. „Eh, a răspuns ea, dacă amesteci, așa-ți trebuie!” Și atât. Nu a fost o ceartă, nu m-a trimis în cameră să cuget la ce am făcut. A spus doar să nu mai amestec alcoolul, un sfat foarte bun, de altfel.

În formarea ta de tânăr relaxat-zeflemitor cine a avut mai mare greutate, mama sau tata?
Greu de zis. Familia mea s-a mutat în Germania înainte de ‘89 pentru că tata avea o problemă cu rinichii, care nu se putea rezolva în România. Așa că am plecat.

Și mai avea multe probleme cu sistemul.
Da, dar acelea se rezolvau, nu-l ucideau. În schimb, absența aproape totală a rinichilor era dezastruoasă pentru că nu prea se făcea dializă în România, cu atât mai puțin pentru oamenii care nu erau în sistem. Ca el.
Așa încât am fost nevoiți să ne luăm tălpășița. După o vreme, el s-a întors în România, iar eu am rămas cu mama și cu sora mea.
M-au marcat amândoi, m-a crescut fiecare cum și cât a putut. Evident, tata fiind celebru avea un cerc de cunoștințe și un fel de a fi destul de interesant. Pe de altă parte și faptul că mama e o persoană liniștită mi-a prins bine că sunt și eu o persoană liniștită, de fapt.

Ce însemna celebritate, cu bune și rele, înainte de ‘89?
Știam din ce se vorbea în casă, pentru că ai mei nu puteau să tacă, știam că ne sunt ascultate telefoanele, că ne este interceptată corespondența, că din când în când se mai trezea cineva cu un reportofon înregistrând discuțiile din casă. Se întâmpla. Ei erau amândoi conștienți de asta și cred că îi durea în c… Nu le prea păsa.
Celebritatea atunci însemna pe de o parte foarte mulți prieteni foarte mișto și interesanți.

Am crescut printre Nina Cassian, Ion Besoiu, Florian Pittiș, Dan Grigore, oameni care veneau la noi în casă, aveau discuții deștepte pe teme importante, nu politice.

Nu pot să spun că mi le amintesc cu exactitate. Dar, de pildă, atunci când s-a repetat la Hamlet, casa noastră timp de un an, un an și ceva, a fost mereu plină de actori. Venea Caramitru, se dezbătea textul pe care l-au recompus împreună, după o traducere a Ninei Cassian.

Era o atmosferă foarte boemă. Oamenii stăteau până hăt, târziu, vorbind, dansând, (votca era la mare căutare), fumau, iar eu mișunam printre ei, nu eram trimis la culcare. Din când în când mai vorbeau cu mine: eu puneam întrebări și ei îmi răspundeau sau schimbam rolurile. Eram tratat ca un adult. Așa am prins o oarecare dezinvoltură în relațiile cu alți oameni și mi-a plăcut.
Iar acum cred că îmi lipsește tot cercul acesta mare de prieteni care petreceau foarte multă vreme împreună. Vacanțele din fiecare vară însemnau o lună jumătate sau chiar două la 2 Mai, unde aparent toți îi cunoșteau pe toți, era o gașcă restrânsă de 20 de oameni și extinsă de 80.
Făceam niște petreceri fabuloase. Lumea se distra cu totală nepăsare față de sistem, chiar știindu-i pe turnători. Și turnătorii turnau până la un punct, de fapt. Mulți dintre ei nu voiau să facă rău.
Ai mei știau că se toarnă și cred că știau și cine toarnă.
Tata și-a văzut dosarul de la CNSAS prin 2008 – 2009 și nu era nimic nou acolo. I-a recunoscut pe mulți, îi știa și pe alții care nu apăreau în dosar, dar turnaseră iar el știa asta.
Ce m-a întristat cel mai tare a fost când am realizat că lumea teatrului se oprea pentru el la graniță. Și voia să știe mai mult, dar nu avea cum. Tata era un om realmente pasionat de teatru. El vedea toate montările care se făceau în București, dar era pasionat de tot ce se întâmpla în lumea asta. Și cred că din acest motiv și-a dorit să plece. E nasol să nu ai acces la informație. Nici măcar nu era o informație secretă, nu era nimic care să dărâme sistemul,
Teatrul era modalitatea lui de expresie și el nu putea afla cum se exprimă alții. Iar chestia asta cred că l-a măcinat cel puțin până în 1989.
În rest, celebritatea tatălui meu se făcea utilă când dădeam învățătoarei câte un bilet la teatru. Sau mai întrebau colegii, „nu se poate să găsim un bilet, că vine o rudă din străinătate? Ne ajuți și pe noi?”

Deci celebritatea nu însemna să apară în „Săptămâna” lui Eugen Barbu sau în „Scânteia Tineretului”?
În „Săptămâna” am apărut cu toții o singură dată când eram la 2 Mai. Eram mulți, câți ne adunasem în curte, printre noi și cineva care scria la „Săptămâna”. Așa că am decis (eu aveam 10 ani, degeaba zic că am decis), au decis să scrie o poezie patriotică, care să apară în numărul de 23 august. Și așa au făcut: era contribuția lui tata, a lui Tudor Mărăscu și a cui o fi mai fost acolo. Poezia era semnată Daniel Ciucă, adică nepotul gazdei din 2 Mai, care avea vreo 4 ani. Și a apărut în ziua de 23 august.
Era genul de glumă absolut inofensivă, dar făceau ceva. Se distrau.

Să revenim. Te-ai stabilit în Germania.
M-am însurat la 21 de ani, pentru că m-am îndrăgostit și eu așa fac când iubesc. Munceam verificator de formulare de asigurări de sănătate.
Fosta mea soție a primit un job la Universitatea Columbia din New York. Eu nu aveam nicio idee despre ce aș putea să fac cu viața mea, așa că am zis, „bun, hai să mergem la New York!”. Și mi-a plăcut foarte mult, dar tot nu am aflat ce aș putea face acolo. Perspectivele pe care le aveam erau foarte înguste. Mi-am zis că aș putea fi traducător de carte. Financiar poate că sună bine, dar sufeream că în România îmi apăruseră trei cărți, dar în Germania eram un funcționar care verifica dacă asigurații și-au completat corect formularele anuale, iar în America trebuia să traduc.
Nu eram cine voiam sau cine puteam fi. Așa că mi-am luat inima în dinți, am revenit în România și am și divorțat cu ocazia asta.
Era o situație fără ieșire. Soția mea era la Columbia, două etaje sub câștigătorul unui premiu Nobel, și chiar îi plăcea cercetarea. Eu nu voiam să stau în America, ci în România. Iar ea nu ar fi putut face aici cam nimic din ce făcea acolo. Adică, cred că bugetul nostru național pentru cercetare era cât bugetul laboratorului ei. Ce să facă aici? Să vină la Asociația Cuțu-Cuțu? La Vier Pfoten? Era absurd. Așa că, după 12 ani de mariaj am divorțat.
Am venit din America cu piesa „Simona Ionescu”, cu acordurile notate cu grijă undeva și am decis să fac muzică și să devin faimos. Ceea ce era aberant. Prietenul meu, Luca Dinulescu, întâmplător avea sau nu avea un instrument. Am făcut rost de o chitară și de ce mai aveam nevoie și am creat trupa Aeroport, care suna groaznic, chiar dacă piesa era foarte bună.
”Simona Ionescu”, un nume ușor de cântat, care are toate vocalele și este suficient de comun așa încât un număr cât mai mare de fete să simtă că este pentru ele. Ceea ce este drăguț și chiar adevărat.
Apoi am început să lucrez la România Liberă, la secția de externe. Mărturisesc că acolo am ajuns pentru că tata îl știa pe Adamescu, erau prieteni. Mi-a deschis o ușă, altfel nu cred că m-ar fi angajat pentru că ziarul trecea printr-o perioadă turbulentă.
La un moment dat cred că am fost și șeful secției pentru că eram singurul de acolo.
Apoi am intrat în publicitate pentru că mi s-a părut o opțiune mai bănoasă.

Să nu facem o simplă cronologie a vieții tale. Aș vrea să înțelegem cum te-au schimbat momentele astea.
Cel mai mult m-a marcat revenirea în România pentru că probabil asta voiam să fac. Dar nu am avut îndrăzneala sau răutatea să rup această relație mai devreme. Dar simțeam că trebuia să fiu aici, mai ales că prietenii mei făceau cultură în România: teatru, muzică, film. Iar aici mi se părea că am acces, fără să mă străduiesc prea mult, la această lume culturală.
Știam că fac parte din cultura română. Nu am scris în limba germană sau în engleză niciun rând dintr-o proză. Oricât de bine aș vorbi aceste limbi, nu știu să mă exprim literar în ele și cred că nu am ce să spun.

Iar în America, mă cunosc, sunt prea leneș să fi putut face ceva.

În New York este o energie uriașă și o simți, o vezi la oameni. Acolo toți se grăbesc să facă ceva important. Te uiți la unul și te gândești, „acesta sigur se duce să tragă un hit!” Și este foarte probabil să fie adevărat. Altul pare că se duce să facă 2 milioane de dolari dintr-o afacere. Toți par stăpâniți de certitudinea că fac ceva foarte important. Fără să-i critic, mi se pare mișto că cineva poate fi atât de plin de energie, dar nu cred că cineva care face lucrurile la mișto așa ca mine avea ce să facă acolo. Acolo oamenii gândesc că o să iasă, o să fie foarte tare, o să fie cel mai bun lucru făcut vreodată.
Eu nu am mind-set-ul newyorkez. Iar în Germania eram în țara în care totul funcționează. Ce poți face acolo? Altceva decât să trăiești și să aștepți să mori? Pentru că între astea două momente nu ți se întâmplă mare lucru.
Așa că l-am sunat pe tata și i-am zis: „cred că mă întorc în România până la urmă”. Mi-am luat și bilet. Și el a zis, „bine, vino!”

Modul ăsta de lua lucrurile la mișto este de-adevăratelea sau este o modalitate de a te proteja de eșec?
Niciodată nu mi-am pus problema eșecului, pentru simplul motiv că nu mi-am pus problema succesului. Când am făcut „Simona Ionescu” am făcut-o pentru că mi s-a părut un cântec foarte mișto care nu exista. Și am făcut-o pentru că oamenii trebuia să știe. Mi-am dorit să avem succes pentru că mi se părea că merită piesa, nu că merităm noi, acei instrumentiști execrabili.
Nu plec cu imaginea unui public în cap care să spună, „vai ce deștept e Tocilescu și ce bine scrie!”

Ești propria măsură a operelor tale!
Exact. Și cred că sunt mai mult deștept decât talentat. Nu mă protejez de eșec pentru că nici n-am prea avut. Dar nici nu mă aștept la el. Primele trei cărți nu le-a citit mai nimeni. Adică cine știe că există un volum care se cheamă „Standard” și a apărut la Editura Paideia, în 2009? Nimeni. Este al treilea volum care de altfel este foarte bun. Îl recitesc din când în când și zic: „eu am scris asta? Foarte frumos. Bravo mie!”

De ce ai intrat în politică?
Pentru că mi se părea că e cazul să fac și asta. Am intrat în M10, al Monicăi Macovei, acum mult timp. Ea avusese campania la prezidențiale, la care nu a avut succes. Atunci mi-am zis, „da, vrem pe altcineva decât oamenii care ne conduc”. Dar cine sunt acei alți oameni? M10 era singurul partid emergent care voia să facă ceva. Mai era și USR, al lui Nicușor Dan, dar la locale. Așa că m-am băgat în M10.
Cineva trebuie să facă asta și dacă nu este altcineva o fac eu. Idealul meu de viață este să avem o țară ca Germania, în care un om ca mine nu trebuie să facă politică pentru că sunt destui alții mai buni.

Sunt membru de partid, cotizez lună de lună, undeva la 20 de lei, discut pe grupurile de facebook ale USR-ului, dacă pot să ajut undeva pe comunicare o fac cu dragă inimă, dar nu mă văd ocupând vreo funcție.

Care sunt lucrurile pentru care ești mândru?
Mă bucur foarte tare că am reușit să facem ceva. Și eu, și colegul meu de echipă (în publicitate lucrăm în echipă) suntem mândri că am produs un clip pentru boicotarea referendumului. Anul trecut, când trebuia inițial să aibă loc referendumul, am vorbit cu cei de la Fundația Mozaic, un ONG LGBT, și le-am propus o campanie. Am venit cu mai multe idei care le-au plăcut dar nu s-a mai ținut referendumul. Anul acesta, cu ideile în buzunar, am vorbit cu Patrick Brăila, care este regizor, și am zis să facem ceva. Ni se părea că inacțiunea nu ajută. Așa că am vorbit cu DIUD, o casă de producție care a lucrat pro-bono, apoi cu niște actori pe care i-am chemat de azi pe mâine și au zis da și am făcut acest clip cu mesajul, de referendum stai acasă și fă dragoste! Și sunt mândru că am ajutat și noi un pic la o cauză nobilă.

Povestește-mi de zona ta de confort, despre femeia de care ești îndrăgostit, cu care ești de 8 ani împreună, despre casă și pisici. Zona casnică a lui Tocilescu.
Îmi place zona asta, este un refugiu din fața cotidianului, cel cu telefon, facebook și politică. Este locul unde scap de toate celelalte probleme.
În loc să te gândești la muncă sau la politică, te gândești că trebuie să dai cu aspiratorul. Ceea ce nu fac prea des. Dar măcar mă gândesc.
Vin trei pisici la mine în brațe, stau de vorbă cu nevastă-mea până la 12 noaptea. E reconfortant.
Bob Dylan povestea că marele lui vis a fost să fie un om normal. El era o vedetă în anii ‘60, cum nici Britney Spears nu a fost vreodată. Veneau la el în casă tot felul de hipioți care ziceau: „tu trebuie să fii liderul nostru, să ne duci la Washington, să dăm jos guvernul!”, iar el tot ce își dorea era să fie un om normal, să lucreze de la 9 la 6 seara, să parcheze mașina în fața casei și să joace baschet cu fiu-său. Dar nu putea, deși era Bob Dylan.
La noi, unde viața s-a politizat și totul ține de politic, este din ce mai greu să ieși din zona aia. Nu zic să nu-ți mai pese, că asta e țara în care trăiești, deci ești obligat să-ți pese de ea. Dar ne-a acaparat. Și uneori pierdem alte chestii.
Sunt proteste și cineva este acuzat că nu a fost: „tu unde ai fost? De ce nu ai venit în piață? De ce nu ai pus poze?” Și nu cred că este o întrebare justificată. E treaba fiecăruia ce face. Ești om. Poate ai o depresie, ești trist, ofticat, ți s-a stricat carburatorul la mașină, e pisica bolnavă, tușește și trebuie să îi pui picături. Și de-aia nu te-ai dus la proteste. Iar asta nu mi se pare reprobabil.
Nu putem fi non-stop conectați la politică pe facebook. Ne face rău, ne dezumanizează, ne depersonalizează. Și nu putem schimba mare lucru pe facebook.
De-aia m-am înscris în partid, măcar acolo fac ceva: un pliant, un slogan, dar am făcut. E mai mult decât dacă aș fi scris șase postări foarte inteligente despre cât de nasol este Guvernul.

Inspiring PeopleLife Stories
Share this article