Elena Calistru, Funky Citizens: „Am copilărit cu poveștile bunicului despre cât era de udă și rece podeaua pe care stăteau deținuții din Jilava. Dar am luat de la el și un optimism nemărginit!”

Elena Calistru este unul dintre inimoșii inițiatori ai Funky Citizens, organizația care și-a asumat educația civică a adulților, dar și a copiilor (ei au creat Constituția pentru copii).

Elena este un observator electoral atent, un vorbitor pasionat, un activist pentru democrație și un rezistent interlocutor al atacurilor nedrepte care au venit de-a lungul timpului înspre ea, mai ales în perioada de dinainte de pandemie.

Elena s-a născut în Focșani, iar prezența și poveștile bunicului ei patern, fugit din Basarabia în al doilea război mondial, deținut politic la Jilava și un mucalit adversar al regimului comunist, au făcut-o să îndrăgească istoria. Dar și limba română, unde a fost olimpică, și matematica, și informatica. 😊

De ce ți-ai luat această misiune de a educa oamenii din direcția civică? Ce e Funky Citizens și care e misiunea lui pe lume?

Elena Calistru: La această întrebare ți-aș răspunde în două moduri: așa fac vărsătorii. Dar pe de altă parte cred că este datoria oamenilor care au o viață decentă să facă mai mult. Nu aș vrea să amintesc acum despre piramida nevoilor a lui Maslow, dar într-acolo duce discuția noastră.

Așa m-am gândit: ce fac eu ca cetățean pentru comunitatea din care fac parte? Iar mai departe, gândul s-a conturat ca o datorie.

Întâmplarea face că lucrurile pe care le-am învățat în facultate să mă ajute să am și jobul de cetățean și să-i pot învăța și pe alții.

Ne-am obișnuit cu ONG-uri care rezolvă răni ale societății: copii bolnavi, vârstnici abandonați sărăciei, comunități la limita foamei. Pare atât de rar demersul cetățenesc, ca acela al Funky Citizens. Cum simți tu asta? Simți că-ți stau la umăr și alții?

Elena Calistru: Cred că suntem din ce în ce mai mulți. Chiar azi vorbeam cu o prietenă care are un ONG de educație civică în Alba-Iulia. Dincolo de asta însă, mi se pare fascinant să văd cum cresc inițiativele, cum devenim din ce în ce mai coagulați în comunități locale. Iar dacă e ceva remarcabil, dacă ne gândim la creșteri ale României, este acest simț civic, care s-a dezvoltat foarte mult în ultimii ani.

Cred că ne apropiem de o masă critică în aceasta a implicării civice și cred că oamenii deja pun acest lucru în zona importantă a realizărilor personale, a lucrurilor care îi fac mai buni sau îi fac să se simtă mai bine.

De unde ți-ai luat forța de a persevera, de a nu abandona?

Elena Calistru: Mi se pare stupid să renunți. În plus, sunt destul de încăpățânată.

Când am început Funky Citizens, nu m-am apucat de una singură, ci am început cu colegul meu, Cosmin, care, atunci când ne-am cunoscut și-a dat demisia de la job-ul de atunci și a venit în organizație.

Deci, dacă ar fi să rezum și să-ți răspund, aș zice că din combinația asta de încăpățânare și din sentimentul că în lumea asta nu poți face lucrurile de unul singur.

Ai fost vreodată în situația de a trebui să renunți?

Elena Calistru: De foarte multe ori.  (râde)

În lumea ONG-urilor lucrurile sunt de foarte multe ori instabile, trebuie să te lupți neîncetat pentru resursele de care ai nevoie în proiecte. Iar peste toate astea vin și atacurile, multe, și care vin din cele mai ciudate locuri la care te-ai gândi.

 Cum faci față acestor atacuri?

Elena Calistru: Depinde. În ultima vreme am devenit mult mai imună la ele și nu știu dacă fac bine. Dar poate că din pricina oboselii am ajuns să le ignor. Am realizat că unele atacuri vor veni pur și simplu, indiferent de ce aș face eu. Prin 2019, când încă puteam circula și când exista o psihoză a statului paralel, am pornit o caravană civică prin țară, prin 19 orașe din România și am încercat cumva să le arătăm oamenilor cine și cum suntem, să fim deschiși oricăror întrebări ale lor, să le discutăm dilemele și să le spunem de ce ni se pare nouă important să discutăm despre aceste lucruri și de ce nu poate exista nicio conspirație la mijloc.

Am primit niște reacții fantastice, am identificat curiozitatea oamenilor, nevoia lor de a înțelege de ce alții ies la proteste și așa mai departe.

Dacă ar fi să ne întoarcem în timp, în perioada liceului tău, când se coagulează pasiuni și visuri îndrăznețe. Ce-ți doreai tu când erai în liceu?

Elena Calistru: Să schimb lumea. (râde) Foarte puțin ambițioasă, nu?

Adevărul este că, deși am fost la un liceu și o clasă de mate-info, eram olimpică la Limba Română și la Istorie.

Am avut un profesor de matematică, domnul Dan Popoiu, absolut fascinant, care ne-a făcut să înțelegem că viața nu este doar despre formule sau despre a ști să calculezi rapid ceva. El era profesorul care începea ora cu un citat de prin vreo carte, pe care apoi îl dezbăteam. Sau venea cu un casetofon și cu vreo bucată de muzică clasică pe care să o ascultăm împreună.

În acea perioadă am realizat însă că mi-ar fi plăcut să fac ceva în zona despre care citeam în istorie și care mă fascina: ideologii, oameni, schimbări, fascinanta perioadă interbelică.

Zi-mi și niște personaje care au schimbat lumea?

Elena Calistru: Înainte de a ți le numi, aș face mențiunea că sunt rodul unei perioade care învăța mai mult despre personajele masculine care schimbau lumea. Acum citesc mai mult despre cele feminine care au marcat istoria.

Iar ca să-ți răspund, ți-aș spune despre domnul Churchill, de pildă. Și alții asemenea.

Mă uitam fascinată la modul în care au evoluat lucrurile între cele două războaie mondiale, apoi în al doilea război mondial. Este o perioadă pe care o găsesc în continuare fascinantă. Și, sinceră să fiu, de multe ori mă tem să nu se repete și aici mă gândesc la tensiunile din perioada aceea și la ideologiile extremiste.

Ne-am uitat un pic la proiecții, la aspirații, dar dacă ne gândim la context, ce aveai tu de schimbat în lumea aceea, a orașului tău mic, de provincie?

Elena Calistru: Nu m-am raportat la orașul în care eram. Am trăit o viață decentă, într-o familie în care nu a existat grija zilei de mâine și nu am resimțit orașul ca pe o zonă pe care trebuie neapărat să o schimb. Însă erau niște frustrări, de pildă că în tot Focșaniul exista un singur chioșc de ziare de unde puteam să cumpăr Dilema sau Academia Cațavencu. Era undeva în sudul orașului, în vreme ce noi locuim exact în cealaltă parte a orașului, mult în nord.

Iar mama, în fiecare joi dimineața, când ajungea ediția nouă, mergea în capătul celălalt al orașului să-i ia copilului gazetele.

Dorința de schimbare la mine nu venea atât de mult din faptul că-mi rămăsese orașul prea mic, ci din nevoia pe care o simțeam în general, în țară.

Ca toți copiii acelor vremuri, am simțit și eu efectele și frustrarea părinților mei, prinși într-o perioadă de tranziție mult prea lungă, coruptă și nedreaptă, de avânt al unor personaje ca Vadim Tudor.

Am trăit într-o familie care știa multe, aflase multe. Și mă gândesc acum la bunicul meu patern, care imigrase în timpul celui de-al doilea război mondial din Basarabia, deținut politic în comunism, închis la Jilava. El mi-a spus povești care m-au făcut să simt nedreptățile și să le iau foarte personal, chiar dacă nu erau neapărat ale mele.

Am copilărit cu povești despre cât era de udă și rece podeaua pe care stăteau deținuții, despre cum bunica, însărcinată fiind, nu a fost lăsată să-l viziteze, cum a dat ocolul închisorii de câteva ori, cu o păpușă în brațe, sperând că el, la o plimbare prin curte, o va zări și va înțelege că a născut o fetiță.

Chiar m-am întrebat la un moment dat dacă aș putea rezista unei incursiuni în arhivele Securității sau ar fi bine să las acele amintiri așa cum s-au format ele în mintea mea, de copil.

Însă ți-aș mai spune că mă simt cumva norocoasă, ca toți cei din generația mea, care au prins bunici cu povești la prima mână, dar dincolo de asta, bunicul avea un optimism nemărginit. El era genul care a așteptat toată viața să vină americanii, în vreme ce generația părinților mei a fost cea care și-a asumat un sacrificiu în speranța că cei ce vor urma, copiii lor, vor trăi mai bine.

Noi, generația copiilor lor am preluat acest optimism natural care ne spune că nu are cum să nu fie mai bine, ceea ce cred eu, este un avantaj al nostru. Lucrăm destul de mult cu tinerii și ne dăm seama că ei trăiesc un pesimism înnăscut. Iar când citesc acele chestionare în care apar procente de 70-80% oameni care cred că direcția și destinația României va fi una rea, îmi lasă un gol în stomac. Mă întreb, cum ai putea să tragi de tine, să faci să fie mai bine, dacă în forurile tale interioare nu-ți imaginezi decât că va fi mai rău.

Ce muncea bunicul tău?

Elena Calistru: Bunicul meu a fost veterinar.

Care e cea mai importantă lecție care ți-a rămas de la el?

Elena Calistru: Aceea a speranței. Sunt multe lucruri care ne fac pe noi oameni, iar unul dintre ele este faptul că reușim să avem speranță și reușim să proiectăm o lume care arată mai bine decât cea pe care o avem acum.

De unde a venit pasiunea ta pentru istorie?

Elena Calistru: Cred că de la bunicul. Din poveștile lui de pe front.

În plus, ți-aș mai spune că am avut o profesoară, doamna Atarcicov, absolut fascinantă, care m-a învățat istoria la modul foarte fain: am înțeles tendințe istorice, contexte, cu care dezbăteam de la egal la egal; era fascinantă.

Te-a ajutat la ceva faptul că ai fost olimpică? Și dacă da, la ce?

Elena Calistru: La a găsi structură în învățare, la a înțelege mai bine că sunt pasiuni care te fac să fii; că nu trebuie să tragi mai mult de tine, ci doar să-ți placă ce înveți acolo. În plus, am întâlnit oameni cu aceeași pasiune.

Cine te-a îndemnat către facultatea pe care ai terminat-o? Sau ai ales-o singură?

Elena Calistru: Am ales-o singură, iar alegerea a fost foarte bună, fiindcă Facultatea de Științe Politice din Universitatea București a creat niște oameni care au ajuns să lucreze în domenii atât de diferite, cu deschideri impredictibile.

Nu ți-a fost complicat, pasionată de istorie și de română, să înveți tot liceul și să faci performanță la matematică?

Elena Calistru: Deloc. Îmi plac numerele la fel de mult ca și istoria, iar acum îmi place atât de mult să lucrez cu bugete și nu cred că trece o zi fără să stau departe de excell-ul meu drag. (râde)

Îmi place să găsesc modele, structuri, am fascinație pentru date, iar toate astea îmi dau niște competențe mai puțin întâlnite în mediul nostru.

Cum te-a schimbat orașul care te-a adoptat, Bucureștiul?

Elena Calistru: Fac parte din studenții care-și petreceau mult timp la Biblioteca Centrală-Universitară, fiindcă mă fascina tot ce găseam acolo.

Aveam un prieten foarte bun, student la teatru, cu care am ajuns în locuri care abia atunci începeau să prindă viață, la Green Hours, de pildă.

Mi-aduc aminte o noapte în Lăptăria lui Enache, când așteptam o prietenă să urcăm în club, iar vremea era câinească. De nicăieri a apărut Johnny Răducanu care m-a certat că stau afară, în zăpadă: „Ce căutați aici, domnișoară: Sper că nu așteptați un bărbat!”, mi-a zis. Eu i-am spus adevărul, că așteptam o prietenă cu care urma să merg la concertul lui.

Mai târziu, în Lăptărie, la pauză, Johnny Răducanu a venit la mine, m-a pupat pe obraz și mi-a zis că se bucură că nu l-am mințit. (râde)

Imaginează-ți cum a fost atunci, la 19, 20 de ani pentru mine.

Deci ești printre cei pe care Bucureștiul i-a vrăjit, nu?

Elena Calistru: Îmi place destul de mult acest oraș. E drept că până la pandemie călătoream destul de mult și nu am avut timp să-l descopăr și cu neajunsurile sale.