Căutare

Share this article

Eli Neicuț are 26 de ani și lucrează într-o companie IT. În timpul liber însă muncește pentru vloggul ei, Eli vorbește, primul canal de acest gen din România, dedicat voluntariatului, unde promovează cauze sociale în care oricare dintre noi ar putea să se implice.

De mai puțin de o săptămână, Eli a lansat provocarea vieții ei: să construiască o casă cu pridvor pentru Alexandra, de 30 de ani, o victimă a violenței domestice, și cei 6 copii ai ei. Până acum Eli a strâns o micuță comunitate de oameni inimoși ca ea și au pornit treaba, așa încât la Crăciun, copiii să îl primească pe Moș Crăciun în noua lor casă,
Ce crezi? Vor reuși? Știi pe cineva care îi poate ajuta?

Cine este Alexandra și cum te-a convins să te implici în cauza ei?

Am cunoscut-o pe Alexandra de Crăciun, când am dus câteva cadouri la un centru de asistență a victimelor violenței domestice, de lângă Giurgiu. Nu eram singură, au mers cu mine și câțiva colegi de serviciu.

Așa am cunoscut-o pe Alexandra și pe cei 6 copii ai ei. M-au impresionat pentru că erau drăguți, curați și plini de viață.

Mama lor are 30 de ani, iar copiii sunt între 5 și 12 ani. Drama lor are legătură cu tatăl și fostul soț, cu bătăile repetate și consumul de alcool. A fugit la acest adăpost, iar un an de zile, cât a stat acolo, și-a strâns banii din alocație pentru o casă, adică 10.000 de lei. Doar că din acești bani nu a reușit să ia decât o casă aproape o ruină.

Alexandra era prima femeie, care a trecut prin astfel de încercări, pe care o cunoșteam.

Eu am continuat să îi vizitez în fiecare lună. Iar ce am găsit de fiecare dată când m-am întors la Giurgiu mi-a plăcut foarte tare: mama se ocupă mult de copii și îi ține întotdeauna frumoși, curați și îngrijiți, își dă seama că a făcut o mare greșeală când a ales un bărbat care i-a făcut rău, dar în același timp luptă din răsputeri ca acești micuți să aibă tot ce le trebuie. Își face timp să ajungă mai devreme acolo unde muncește ca zilier și apoi se ocupă de treaba din casă: spală, gătește, face curățenie. Crede-mă că am ajuns și pe neașteptate la ei, iar lucrurile nu erau cu nimic schimbate. Am mai cunoscut mame care își împingeau copiii de la spate să ia cât mai multe cadouri de la oamenii de la București. Altfel de mame, în vreme ce copiii Alexandrei sunt cu totul diferiți.

Sinceră să fiu, dacă nu ai ști povestea lor și de unde vin, ai zice că sunt niște copii obișnuiți, care au ieșit la plimbare în Piața Universității. Sunt frumoși, curați și educați. Așa sunt ei, se iubesc, se iau în brațe, povestesc și își fac bine unul altuia.

Iar asta mi-a plăcut și m-a făcut să încerc să îi ajut cât mai mult posibil.

Alexandra ce educație are?

A terminat 8 clase și într-a IX-a cred că l-a cunoscut pe soțul ei. A rămas orfană de mamă pe la vârsta de 7 ani, a fugit dintr-o casă cu un tată extrem de violent și l-a găsit pe acest băiat cu care s-a măritat și a avut cei 6 copii.

Acum muncește cu ziua diminețile, câtă vreme fata cea mare, de 12 ani are grijă de copii acasă, iar la prânz, când fata pleacă la școală, Alexandra se întoarce acasă și are grijă de cei mici.

Ce faci tu pentru ei concret?

Ei au strâns cei 10.000 de lei cu care au cumpărat o casă dărăpănată și un teren. Nu pot locui în această casă, așa încât am încercat întâi să scriu realizatorilor emisiunii „Visuri la cheie”, nu am primit răspuns de la ei, însă i-am văzut într-un interviu în care spuneau că nu pot acoperi toate cazurile care apelează la ei, dar își doresc să îi inspire și pe alții să se implice și să încerce să ajute. Un îndemn de care merită să ții seamă!

În tot acest timp le povesteam tuturor prietenilor, cunoscuților, colegilor, cine voia și nu voia să audă despre Alexandra și copiii ei. Iar unii îmi răspundeau: dacă te apuci să faci o casă, să știi că eu știu un electrician bun. Sau, dacă te apuci, eu știu pe cineva care are o firmă de construcții. Parcă simțeam niște semne. (râde)

Adevărul este că oamenii sunt buni și generoși, dacă îi iei separat. Tot ce le trebuie este cineva care să îi aducă împreună. Așa că m-am gândit eu: „ce-ar fi dacă ne-am apuca să facem o casă?”

Eli Neicuț, la Dăruiește viață

Și ce-ai aflat?

Abia acum încep să realizez ce înseamnă și să învăț lucruri. La început am zis și eu ca toată lumea: mare lucru să torni o fundație și să ridici niște pereți!

Și am realizat că ne-a trebuit o lună doar să scoatem certificat de urbanism. Și asta pentru că mama a avut terenul în proprietate.

Apoi am căutat arhitect, apoi proiectant, adică acel om care îți spune de câte kilograme de ciment ai nevoie pentru a ridica pereții pe care i-a desenat arhitectul.

Cum te simți în acest proiect pe care îl gestionezi de parcă ar fi casa ta, dar din care înveți zi de zi?

Cred că sunt mai fericită decât dacă mi-aș face eu o casă. Și cred că o să se termine și mai repede decât dacă ar fi fost a mea. Am niște prieteni pragmatici care mă avertizează că sunt oameni cu foarte mulți bani care nu termină o casă în doi ani de zile din lipsă de zilieri, iar eu le spun că noi, dimpotrivă, vom termina casa într-un an pentru că simt că pot să fac asta, pot să conving cât mai mulți oameni să o terminăm. (râde)

Am cunoscut copiii și știu cât de mult înseamnă pentru ei acest „acasă”, știu cât le folosește să aibă o cameră a lor, în vreme ce acum stau, toți 7, în două camere.

Apoi se mai întâmplă ceva: într-un timp foarte scurt am reușit să adun foarte mulți oameni care să se implice în poveste, iar acest „succes” cred că are legătură cu încărcătura pe care o dă cuvântul „casă”. Am sentimentul că celelalte cauze pentru care am pledat de-a lungul timpului, donație de carte, haine, sânge, nu au strâns atâția oameni și atâta entuziasm cum s-a întâmplat cu această casă a Alexandrei și a celor 6 copii ai ei. Adică, în afară de un om care m-a întrebat dacă nu îi fac și lui o casă, adică m-a luat la mișto, nu a existat vreunul care să nu găsească o soluție să se implice cumva în proiect. Inclusiv reacția: „nu am bani, nu am niciun talent, dar vreau să te ajut, zi-mi cum pot să o fac!” Deci rămân mută după astfel de reacții. Cred că acest cuvânt, „casă”, trezește în fiecare ceva, fie că este amintirea locului unde au copilărit, fie că este o proiecție a căminului lor, cert este că nu îi lasă indiferenți.

Eli Neicuț, voluntar în liceu

Deci tu te simți foarte bine făcând acest lucru, cum se simt ei, copiii și Alexandra?

Cei mici, foarte mici, cred că totul se întâmplă pocnind din degete, în sensul că m-au întrebat deja dacă nu le fac și piscină după ce le fac casă. (râde)

Cei mai mari își dau seama de efortul care se face pentru ei și sunt foarte recunoscători și de fiecare dată când mă văd, mă iau în brațe, se țin strâns și îmi spun cât mă iubesc. Iar mama este la reacția: „dacă văd fundația cum se ridică, mă pun în genunchi și plâng!”. Se simt recunoscători și nu le vine să creadă pentru că au mai fost oameni care au promis că îi ajută, dar s-au retras pe parcurs.

De ce crezi? Ce e greu?

Cred că e greu gândul că ai nevoie de timp să aduni o echipă cu care să construiești.

O casă nu este ceva ce construiești singur. Necesită foarte multe expertize tehnice, specialiști, până la cunoștințe de comunicare și fundraising, toate îmbrăcate într-o poveste frumoasă și convingătoare. Iar asta este foarte greu, să aduni acești oameni care să facă aceste lucruri. Dar eu am să reușesc. (râde)

Eli Neicuț, voluntar în liceu

De unde îți vine forța acestor certitudini? De ce te temi?

Siguranța îmi vine exact din ce vreau și eu să las altora după ce termin această casă: inspirație pentru alți oameni, după ce și eu m-am inspirat de la alții, „Visuri la cheie”, „Casa Share”, „Dăruiește viață” ori comunități cum sunt „MagiCAMP”, unde am fost de curând. Acolo am văzut cum poți construi ceva impunător doar inspirând încredere. Asta înseamnă că, dacă ei au reușit, și eu pot să o fac, doar că este nevoie de multă muncă și să accept gândul că vor veni și foarte multe dificultăți.

Care sunt aceste dificultăți? 

Desincronizarea de pildă. Oamenii care vin să mă ajute sunt voluntari, iar asta înseamnă că atunci când va fi gata stânga, nu va fi gata dreapta. Acum o lună ne-am propus să strângem bani pentru fundație, 3-4.000 de euro și să îi dăm drumul. Acum mi-e teamă să nu contactez firma de construcție, iar eu să nu am banii necesari. Sau oamenii să fie gata cu fundația, iar eu să trebuiască să le zic să se oprească pentru că nu am toți banii pentru pereți. La fel se întâmplă cu muncitorii, care se găsesc foarte greu pentru că majoritatea celor buni sunt la muncă în străinătate.

De asta mă tem: să fim forțați să ne oprim pentru că nu mai avem ce ne trebuie.

În ce stadiu sunteți acum, de ce mai aveți nevoie și în cât timp credeți că o dați la cheie?

Acum avem planul de arhitectură și cel de proiectare și se finalizează actele pentru aprobări. Timp în care noi ne-am propus, într-o lună, să strângem 4.000 de euro cu care să demarăm proiectul. În timp ce se ridică fundația, vom face filmări, poze, vom comunica tot ce este nevoie pentru ca oamenii să vadă exact unde merg banii și de ce totul este perfect transparent.

Ce ne dorim cel mai tare este ca până la 1 decembrie să reușim să punem acoperișul. Constructorul ne-a avertizat că, dacă pereții rămân neacoperiți, se infiltrează apa și riscăm să pierdem tot.

Apoi finisaje și mobilat, toată luna decembrie, până la sfârșitul anului, mizăm pe spiritul Crăciunului.

Eli Neicuț, voluntar în facultate

Câți bani aveți acum?

Cred că 1000 de lei. (râde) (n.red.: între timp s-au strâns 3.700 de lei). Dar nu mă tem. Știu că toți au pățit așa. Uită-te cum povestesc când îi întreabă lumea și spun că au avut blocaje, că erau pe punctul să renunțe și că, exact cu o zi înainte, au primit banii necesari și au continuat.

Nu cred că nu voi reuși câtă vreme am reușit să adun atâția oameni puși pe treabă.

Cum s-a născut vloggul tău și de ce?

Vloggul meu s-a născut din cuvântul „plictiseală”, corelată cu nevoia de sens. De ce plictiseală? Veneam de la muncă, mă uitam la seriale, citeam ceva sau ieșeam la o bere cu niște prieteni. Zi de zi. Și într-o zi mi-am zis: „am fost și eu la o facultate, m-a trimis mama la București, după o viață mai bună, iar eu ce fac? Mă uit la seriale și atât?”

Așa mi-am amintit că ultima dată când am fost eu foarte energică, mă simțeam foarte bine și a trebuit să mă întreb ce fac cu viața mea s-a întâmplat în liceu și în facultate, când am făcut voluntariat. Atunci am organizat evenimente de caritate pentru elevi și studenți.

Munceam foarte mult pentru ele, dar la sfârșit vedeam doar câștig din tot acest efort.

Apoi m-am întrebat unde să mă implic, unde să fac voluntariat. Unde, era întrebarea și pentru mine, și pentru alții care își propun să se implice, nu știu unde și ajung din nou de Crăciun, când își dau seama că fac ceva bun doar o dată pe an.

Așa a venit întrebarea: este un loc unde pot să văd oamenii, cauzele, să aflu răspunsuri la întrebări, să capăt încredere, dar nu era. Și așa a apărut vloggul. Și am ales video pentru că mi se pare că așa este viitorul.

Eli Neicuț, voluntar în facultate

Cu ce cauze ai început?

Făceam tabere antidrog în liceu, iar aici m-au inspirat profesorii. Sigur, majoritatea profesorilor de la noi puneau accent pe teme, teze, dar mai erau câțiva care mai plecaseră din acel mic oraș de provincie, Turnu Măgurele, din Teleorman, și care știau că dacă te implici în anumite proiecte, vara poți pleca în niște tabere gratuite. Și am mers cu un atelier de engleză pentru copiii din toată țara. Nu eram singura, mai existau ateliere de teatru, pictură și așa mai departe. Și mă simțeam foarte bine făcând asta.

De ce? Cum te împlinește voluntariatul?

Mi se pare că, să faci doar un lucru, să mergi la facultate, la muncă, adică să faci doar activitatea aceea ce se presupune că trebuie să o faci la o anumită vârstă, este prea puțin. Nu te împlinește. Nu este de ajuns. Da, o să ai bani, o să ai carieră? Și apoi? (râde) Nu e de ajuns. Avem atâtea idei, energie, forță, de ce să facem doar atât?

La facultate în ce cauze te-ai implicat?

Aici am intrat în două ONG-uri și făceam laboratoare de informatică pentru studenți (am fost studentă la automatică și calculatoare). Și aici mi s-a părut că am avut doar de câștigat: mergeam la ateliere dar trebuia să mă pregătesc pentru când ajungeam în fața lor, iar asta mă motiva și pe mine să învăț.

Cum ți-ai ales cariera?

În liceu trebuia să iau o decizie între română și matematică. Mergeam la olimpiade la amândouă, dar mi se părea că lucrurile sunt mai clare la matematică decât la română. Când mergeam la examen și știam că am făcut 8 puncte din 9 știam sigur pe ce loc voi fi, în vreme ce la română, exact când mi se părea că am avut inspirație și am scris foarte bine, mă trezeam pe nu știu ce loc și lucrul ăsta mă supăra foarte tare.

Tu gestionezi și vloggul și ai și un job full time?

Sigur că da. Am program de la 9.00 la 18.00. Mănânc în 5 minute și în restul pauzei de masă mai dau niște mail-uri, la pauza de cafea mai dau un telefon, în weekend ies cu prietenii pe care mi i-am făcut prin voluntariat, zece minute vorbim despre nimicuri, iar restul despre ce mai construim. M-a ajutat foarte mult voluntariatul pentru că nu am făcut niciodată doar un lucru: am făcut școală și voluntariat, am muncit și am făcut voluntariat.

La tine în familie cine face la fel?

Tata este așa, vorbește cu toată lumea, este foarte popular în oraș. Lucrează la AJOFM și îi place mult să vorbească cu oamenii. De la el am luat plăcerea de a face lucruri, iar de la mama am luat mierea din vorbe, cred.

Și mai e ceva: sora mea, Diana, mai mare cu 8 ani decât mine, s-a născut cu niște probleme motorii și are și acum dificultăți de deplasare și de a vorbi. Le face singură, fără cârje ori asistență, se face înțeleasă, dar mai greu.

Ea mi-a arătat de foarte mică ce înseamnă să nu ai nicio vină pentru felul în care ești și, cu toate astea, oamenii să se uite judecător la tine. De fapt, asta înțelegi când ești mic, nu un diagnostic pus de medic, ci faptul că ieși cu sora ta în oraș, o știi drăguță și zâmbitoare, dar ceilalți oameni o analizează de sus până jos și te întreabă ce a pățit.

Asta am înțeles eu de mică: ceva nu este corect. Ea zâmbește și iubește și înapoi primește o privire judecătoare.

Diana se implică și ea în construcția casei, a făcut brățări pe care să le vindem și să strângem bani pentru casa copiilor.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO