Căutare

Share this article

Omid Ghannadi la 14 ani pleca din Iran și ajungea în România. Nu și-a dorit atunci să rămână aici, România era mai mult gara în care poposea între două destinații. Însă destinul a transformat această gară într-o destinație finală și, acum într-una pe care o numește „acasă”.

Și tot destinul a făcut ca el să ajungă la „Visuri la cheie”, exact atunci când a avut nevoie de această experiență. O aventură plină de emoții care nu doar că l-a ajutat profesional, dar l-a și transformat la nivel uman. Însă și în acest caz pare că nu el a ales să ajungă la „Visuri la cheie”, ci cumva lucrurile acestea s-au întâmplat de la sine. Atunci când o prietenă i-a spus de emisiune, era acasă și dormea. Nu știa că trebuia să treacă de un casting. Și, cu toate acestea, a ajuns acolo. Iar în emisiune și-a dorit să transforme nu doar viețile familiilor pentru care lucra, ci și să rezolve niște proiecte arhitecturale foarte complicate. Aici a învățat cu adevărat ce înseamnă să lucrezi sub presiune – fără prea mari bugete, cu deadline-uri strânse și presiuni mai mari decât casele pe care trebuiau să le renoveze.

Astăzi, după despărțirea de emisiune, are alte planuri. Despre care o să vorbim și în interviul de mai jos. Cine este Omid Ghannadi? Cum a ajuns în România. Cum l-a schimbat emisiunea „Visuri la cheie”. Dar mai ales cum ne poate ajuta să ne simțim mai bine în casa noastră.

 Cum a ajuns un puști din Iran în România?

Omid Ghannadi: În căutarea unui viitor mai strălucitor … cam asta a fost visul civilizației, visul occidental. Am plecat din Iran pentru că trăiam doar cu mama, căreia îi fusese greu să mă crească și pentru că fratele meu era în România, am venit aici în grija lui. Atunci, România nu a fost niciodată o destinație pentru mine, era doar o trecere. Venisem aici pentru ca fratele meu să mă susțină să merg mai departe la o școală din Elveția. Dar planurile astea au fost deturnate.

De ce?

Pe scurt: am fost în Elveția la școală, m-au dat afară, m-am întors în România. Și cumva faptul că am rămas aici a fost ca o „pedeapsă” din partea fratelui meu:

Dacă nu ai reușit să fii cuminte unde trebuia, ia vezi cum e în România

Dar lucrul acesta mi-a schimbat viața. Altfel nu aș fi ajuns să fac meseria asta pentru că eu nu m-am născut cu o pasiune pentru arhitectură sau pentru design. Dacă nu s-ar fi întâmplat asta, astăzi probabil că aș fi fost vreun bancher.

Întoarcerea în România ți-a schimbat viața … și pare că a făcut-o în bine.

„Eșecul” ăsta m-a adus într-o lume necontrolată, nestructurată. Într-un haos în care parcă nu ai limite … știi cum e, nu ai limite nici când ești copil și sari gardul din liceul și chiulești de la ore. Dar aici îți faci prietenii foarte ușor, în comparație cu ce se întâmplă în afară.

Cum a fost întoarcerea în România?

M-am atașat de România încă de la început. Aveam numai prieteni români. Am făcut liceul românesc.

Ce liceu ai făcut?

Jean Monnet

Dar de ce ai rupt legăturile cu Iran?

Pentru că sunt o fire emoțională și nu voiam să mă gândesc să mă întorc acolo. Voiam să îmi fac aici „acasă”. Și atunci am cunoscut-o și pe soția mea, Ilinca.

Hai să ne întoarcem puțin în copilărie, cum era viața ta în Iran?

Omid Ghannadi: Oamenii privesc toată zona aia ca fiind mereu în pragul exploziei, dar nu e chiar așa. Viața acolo este complet obișnuită, ca oriunde în altă parte, doar ca diferită cultural. Dar eu nu am suferit cât timp am fost în Iran, din contră, am suferit când am plecat de acolo pentru că plecam de acasă. Evident, însă, că oportunitățile pe care le-am avut aici nu se compară cu ce puteam avea acolo. Poate că acolo nu aș fi putut să îmi construiesc o carieră.

Dar te-ai gândit să te întorci, mai ales după episodul din Elveția?

Nu … culturile sunt foarte diferite și nu aș mai putea să mă mai adaptez acolo. Încerc să îmi găsesc un „acasă” și să nu mai plec niciodată de acolo. Sunt foarte obișnuit să plec, să spun „la revedere”, am tot făcut-o. Cred că după ce am plecat din Iran mi-am pus hainele într-un șifonier după vreo 4-5 ani – am plecat din Iran, am venit în România, am plecat în Anglia să învăț engleză, am venit din nou în aici, am plecat în Elveția la o școală de vară, m-am întors în România, am plecat din nou în Elveția, m-au dat afară, am venit din nou aici. Mă săturasem, voiam să îmi găsesc un loc să fiu și eu „acasă”.

Și acum „acasă” este în România?

Da

Și nu te mai gândești să pleci?

Înapoi, nu.

Cum ți-ai început cariera în design?

Se termina liceul și nu știam ce să fac (râde) … glumesc. Am ales asta pentru că mi-am dorit mereu să mă exprim. Mai ales că veneam dintr-o cultură în care copilul nu avea voie să vorbească prea mult. În copilărie nu am avut oportunitatea să încerc toate lucrurile: să cânt la chitară, să fac nu știu ce sport, să desenez. Nu cred foarte mult în talent, cred mai mult în energia interioară și simțeam că îmi doresc să fac ceva care să scoată ceva din mine și să îl arate tuturor și, mai ales, ca acel lucru să însemne ceva.

Și totuși, cum ai ajuns la design?

Omid Ghannadi: A fost o variantă posibilă … mai ales pentru că soția mea, Ilinca, era foarte pasionată de arhitectură. Făcea meditații din liceu. Și pentru că îmi plac provocările, mi-am zis „de ce nu”.

Care a fost primul proiect cu adevărat important la care ai lucrat?

Omid Ghannadi: Am făcut multe proiecte cu titlu gratuit pentru ca oamenii să îmi permită să lucrez. Vorbim despre anii de criză în care era foarte greu să îți dai banii economisiți pe mâinile unui copil de 20 de ani să îi cheltuie pentru tine și să îți mai și spună ce e bine și ce e rău, ce e frumos și ce e urât. Așa că m-am gândit că cel mai ușor să fac asta este să îi ofer lucrul acesta gratis. Nimic nu bate ce e gratis (râde).

Și cu ce proiecte ai început?

Omid Ghannadi: Cu două apartamente. Primul „client” era un prieten căruia i-a plăcut ce i-am recomandat, i-a plăcut că eram implicat. Și de atunci a început totul. Atunci era perioada Facebook. Și învățasem că orice ai face, important este să le pozezi frumos. Am făcut câte o ședință de vreo oră la fiecare apartament și când am pus pozele alea profi pe Facebook, a bubuit totul. Și a început să mă sune toată lumea.

Citeşte şi: Cristina Joia, designer în „Visuri la cheie”, artista care a părăsit SUA pentru a-și întâlni iubirea vieții și care a primit darul de a-l adopta pe Andrei

Dar care este proiectul de care ești cel mai mândru?

Eu m-am apucat și am făcut chestii. Am învățat lucrurile, făcându-le. Nu știu dacă aș recomanda asta studenților de astăzi. Chestia asta vine cu niște greșeli care sunt pe banii altuia.

Ce înseamnă succes în meseria asta?

Omid Ghannadi: Să ai același client de două-trei ori la poartă. Iar când îl ai de mai multe ori, înseamnă că faci ceva bine. Dar nu se întâmplă chiar așa des.

 

Descoperă, în galeria foto de mai jos, proiectele de design cu care se mândrește Omid Ghannadi:

Cum i-a schimbat viața experiența „Visuri la cheie”. Și cum este viața după emisiune. 

Cum ai ajuns în emisiunea „Visuri la cheie”?

Total întâmplător. Eram acasă și dormeam. Eram puțin depresiv că eram în plină criză economică și nimic totul nu se mișca în țară. Mă gândeam serios să plec din țară, iar motivul pentru care nu am făcut-o a fost exact emisiunea. Dormeam și m-a trezit Ilinca pentru că o prietena care era în vizită o întrebase dacă nu aș vrea să fiu arhitect la emisiune.

Dar știai de misiune?

Mă uitasem o singură dată la emisiune, la insistențele unui prieten. Dar nu știam cu adevărat emisiunea, eu eram artist. Însă, pe mine mă mănâncă talpa mereu când e vorba despre o provocare, mai ales dacă implică meseria mea.

Și totuși cum ai ajuns acolo?

Eram printre ultimele variante (râde). În plus, nici nu știam că va fi un casting. Dar a venit într-un context interesant pentru mine. Iancu, băiatul meu avea 3 luni și începuse să mi se activeze simțul patern. Și când am ajuns la casting, am pus un început de episod și apoi camera pe mine cu întrebarea „ce părere ai?”. Și îți dai seama … cazul era și despre niște copii care își pierduseră părinții. Am vorbit. Și am ajuns la emisiune.

Ce ți-ai dorit de la emisiune?

Provocarea mea era ca emisiunea să fie și una despre design, despre case. Pentru că era clar pentru toată lumea că noi nu eram acolo ca voluntari. Și atunci am luat-o ca pe o provocare: cum putem să facem case mișto cu condițiile limitate pe care le avem – case proaste, termen de execuție scurt, bani puțini, presiune mare, foarte mulți atotștiutori.

Ce ai luat din experiența „Visuri la cheie”?

Mult … doi ani au fost cât o viață. Să le luăm pe rând: ce înseamnă să muncești mult, ce înseamnă să ai un deadline, că orice încăpere are soluția ei, trebuie doar să o cauți, că nu trebuie să demolezi un perete pentru a lucra într-o cameră.

„De la „Visuri la cheie” am învățat ce înseamnă viața … până atunci nu știam, în oricâte proiecte umanitare fusesem implicat, cum era să petreci măcar o noapte în casa unei astfel de familii și cât de greu este și ce pedeapsă poate fi”

Cum era să lucrezi pentru familii care aveau povești de viață atât de emoționante, atât de dureroase?

Am avut o grămadă de momente … în primul sezon a fost prea mult pentru mine. Am avut momente în care ieșeam din cameră și plângeam în hohote.

Cum a fost despărțirea de „Visuri la cheie” și ce te-a făcut să pleci?

A fost un cumul de factori: s-a născut fiica mea, nu mai puteam să țin biroul, făcusem cam tot ce puteam să fac și nu îmi plăcea să mă repet, oricum deja începusem să fac asta și, mai ales, știam că și fără mine casele acelea s-ar fi făcut. Nu aveam un rol de salvator. Și, în plus, pleca Dragoș Bucur (râde) – deși nu știu cine a plecat primul eu sau el.

De la „Visuri la cheie”, la casa ta. Ce poți face să te simți mai bine în propria casă?

Dacă vrem să ne construim sau să renovăm o casă, la ce ar trebui să ne gândim prima dată?

La nevoile noastre adevărate. Să ne facem o listă cu lucrurile care ne lipsesc în spațiul respectiv. Dar repet, reale. Cred că asta e prima problemă pe care o avem cu „beneficiarii noștri”. Și să nu îți imaginezi că dacă acum stai într-un apartament cu două camere, următoarea casă trebuie să aibă două parcări subterane, piscină și mai știu eu ce.

Dar ce îți spune prima dată un client?

S-a schimbat în timp … înainte începeau cu „știu exact ce vreau” – adică un mod de a afirma că nu sunt prost și știu exact ce e frumos și ce nu. Atunci credeau că meseria noastră este fix despre asta.

Și despre ce este vorba?

Despre a ridica nivelul de trai al omului – al confortului omului. Despre intri în cameră, te bagi în pat și stingi luminile, fără să te cerți cu soția că nu le-ai stins înainte să vii în pat.

Și acum ce îți spun clienții când vin prima dată la tine?

Am apărut la televizor (râde) … acum există o barieră între mine și ei. Acum par și eu un om mai serios. Poate nu e doar televiziunea, poate sunt și firele de păr alb (râde).

Cum ne facem o casă dacă avem terenul pe o stradă cu blocuri?

Trebuie să facem o casă care să se citească bine între blocuri, chestia asta se numește inserție în arhitectură. Ar trebui să inserăm casa cât mai camuflat în peisajul respectiv. Iar chestia asta ar putea să intre în conflict cu ce își dorește „beneficiarul” pentru că „ce ai în stânga și în dreapta este urât și eu vreau ceva frumos”. Dar nu ar trebui să ne sperie chestia asta: pentru că dacă e dezastru este un contrast și este bun.

Ce nu ar trebui să îi lipsească unei case construită la munte?

Șemineul

Dar la mare?

Piscina

Ce nu ar trebui să lipsească dintr-un dormitor?

Dragostea. Și un fotoliu pe care să stai și să citești.

Dar dintr-un living?

Armonie. Familie. Și verde … plante – să aducem lucrurile care trăiesc în afara casei înăuntru.

Cum ne amenajăm o bucătărie mică?

Toate electrocasnicele să fie încorporate. Și să păstrăm o linie cât mai unită.

Cum amenajăm camera copilului?

Ar trebui să lipsească explozia de culori. Și ar trebui să încercăm să îi facem o cameră în cameră în cameră. Copiilor le place foarte mult să urce pe scară pentru a intra în pat și apoi să coboare pe un tunel ca să intre într-o altă căsuță și de acolo să iasă într-un alt spațiu. Deci să încercăm să gândim o cameră de tipul casă în casă în casă.

Cum arată camera copiilor tăi?

Nu extraordinar pentru că vrem să ne mutăm. Eu dorm cu Iancu în cameră, iar Ilinca doar cu fetița noastră în dormitor, unde nu este nimic special. Dar Iancu are o căsuță în cameră.

Dacă tot vorbim despre camera copilului, pentru cei care vor să afle mai multe lucruri despre acest subiect, povestește-ne puțin despre proiectul „Spațiul Copilăriei”?

Să vină oamenii să lămurim odată acest subiect al camerei copilului. Înainte nici nu ne cereau oamenii să amenajăm această cameră, iar acum este motivul pentru care vin la noi. Și am vrea ca oamenii să învețe cum să fac acest lucru ei pentru ei: pentru mine camera copilului este exact ca împodobitul bradului de Crăciun, se face în familie.

Cu ce vor pleca oamenii de la curs?

Unii vor pleca cu idei pentru camera copilului lor. Iar alții cum să vorbească cu arhitectul. Și poate, cine știe, alții vor ajunge să facă acest lucru ca o meserie. E o mare cerere pe piață pentru astfel de proiecte care pentru noi este practic imposibil să le luăm.

În loc de încheiere: 10 întrebări simple cu Omid Ghannadi

  1. Cea mai mare pasiune a ta: copiii mei
  2. Ce te face fericit: familia mea
  3. Locul din lume în care te-ai simțit acasă, în afară de România: nu sunt chiar așa de plimbat că sunt cetățean român de puțină vreme (râde)
  4. Persoana care te-a influențat cel mai mult: Ilinca, soția mea
  5. Unde te duci atunci când îți cauți inspirația: în somn
  6. Muzica pe care o asculți atunci când lucrezi: electronică, sunt din generația bumți, bumți
  7. Prima persoană pe care o suni atunci când ai nevoie de ceva: depinde de gravitatea nevoii … să zicem, Alex
  8. Ce te inspiră cel mai mult: oamenii
  9. Ce îți doreai să te faci atunci când erai mic: om bun
  10. Cel mai mare vis al tău: să fiu un om bun

La final: Dacă vrea cineva să lucreze cu tine, cum poate face acest lucru?

Mă găsește pe site, Facebook, Instagram. Răspund oriunde.

read
next
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO