După opt ani la conducerea OAR București, arhitectul Emil Ivănescu încheie două mandate traversate de una dintre cele mai tensionate perioade pentru urbanismul Capitalei. Suspendarea PUZ-urilor, lipsa unui nou Plan Urbanistic General, blocajele administrative și presiunea economică asupra profesiei au schimbat profund felul în care se construiește orașul. În același timp, OAR București și-a extins rolul public prin concursuri internaționale de soluții, proiecte, inițiative de dialog instituțional și intervenții care au adus arhitectura mai aproape de societate.
La finalul celor doua mandate consecutive, Emil Ivănescu vorbește despre ce a învățat din acești ani, despre nevoia unui nou model de dezvoltare și despre motivul pentru care consideră că arhitectura trebuie să redevină o temă publică majoră.
După două mandate la conducerea OAR București, care este imaginea care vă rămâne cel mai puternic în minte?
Ideea că orașele bune nu apar niciodată peste noapte. Se construiesc lent, prin dialog, prin consecvență și prin foarte multă răbdare. Cred că asta am înțeles cel mai bine în acești opt ani.
Au fost anii cei mai dificili pentru București, dar și pentru profesie. Am traversat blocaje urbanistice cum nu au mai fost în 30 de ani, perioade de incertitudine administrativă și momente în care părea că orașul pierde direcția. Dar, în același timp, am văzut cât de mult se poate construi atunci când există încredere între oameni și dorința reală de a merge înainte.
Pentru mine, cea mai importantă lecție a fost că schimbarea nu vine dintr-un singur proiect spectaculos. Vine din capacitatea de a construi relații stabile între arhitecți, administrație, comunități și mediul privat. Acolo începe, de fapt, transformarea unui oraș.
La finalul acestor mandate, sentimentul dominant este recunoștința. Pentru colegii care s-au implicat, pentru echipele care au dus proiectele mai departe și pentru oamenii care au crezut că lucrurile pot fi făcute mai bine. Au fost ani dificili, dar colegii m-au votat în ambele mandate, am fost ales din primul tur în ambele mandate, iar la al doilea am avut 70% din voturi. În cadrul organizației noastre două mandate consecutive sunt suficiente. Presiunea și responsabilitatea pe echipa noastră a fost foarte mare și, în general, majoritatea inițiativelor promise le-am făcut, cu unele excepții însă.
Ați vorbit des despre faptul că Bucureștiul a traversat o perioadă de blocaj urbanistic. Cum s-a simțit asta din interiorul profesiei?
Ca o stare permanentă de incertitudine și nemulțumire. În ultimii ani, orașul a funcționat între suspendări, interpretări și soluții temporare. Lipsa unui PUG actualizat a făcut ca multe decizii importante să rămână fără o direcție clară.
Problema nu a afectat doar profesia de arhitect. S-a văzut în felul în care orașul a început să se dezvolte fragmentat. Investițiile publice și private au mers adesea în paralel, fără legături reale între ele. Au apărut proiecte bune individual, dar care nu au reușit să construiască împreună o structură urbană coerentă.
Un oraș nu poate funcționa doar din intervenții punctuale. Are nevoie de o viziune comună și de reguli stabile. În lipsa lor, fiecare încearcă să rezolve o problemă imediată, iar imaginea de ansamblu se pierde.
De aceea cred că următorii ani vor fi decisivi pentru București. Orașul are nevoie de o strategie clară și de continuitate administrativă. Fără aceste lucruri, orice progres rămâne fragil.
Una dintre ideile pe care le-ați susținut constant este că România continuă să construiască „pe prețul cel mai mic”. De ce considerați că această mentalitate este atât de nocivă?
Pentru că reduce arhitectura la un cost imediat și ignoră complet efectele pe termen lung. Spațiile publice, infrastructura sau clădirile importante nu produc impact doar în momentul inaugurării. Ele influențează viața unui oraș timp de zeci de ani.
Când criteriul principal devine prețul cel mai mic, calitatea proiectării ajunge inevitabil în plan secund. Iar efectele apar mai târziu: spații care funcționează prost, costuri mai mari de întreținere, intervenții lipsite de identitate sau proiecte care îmbătrânesc foarte repede.
De aceea am susținut atât de mult concursurile de soluții. Ele schimbă logica deciziei publice. Pun în centru valoarea ideii, calitatea urbană și impactul asupra comunității. De asemenea, ele aduc public un tarif corect de proiectare, care este peste 7% proiectare din valoarea de investiție. Orașele importante ale Europei s-au construit prin astfel de mecanisme, nu prin soluții rapide și ieftine.
Magheru, Dâmbovița, Lacul Morii, Kisselef, sau alte mari spații publice ale Bucureștiului merită o gândire pe termen lung. Sunt locuri care pot redefini relația oamenilor cu orașul.
În ultimii ani, OAR București a încercat să construiască un dialog constant cu administrația. Simțiți că această relație s-a schimbat?
Da, chiar dacă procesul rămâne dificil și uneori lent. Cred că una dintre cele mai mari probleme ale ultimilor ani a fost lipsa unui limbaj comun între administrație, profesioniști și dezvoltatori.
De multe ori, fiecare zonă a funcționat separat și defensiv. În realitate, orașul nu poate fi construit prin confruntare permanentă. Are nevoie de colaborare și de asumarea unui obiectiv comun.
Din acest motiv am susținut grupurile de dialog, instrumentele de clarificare profesională și ideea unei relații mai transparente între administrație și profesie. Digitalizarea poate schimba foarte mult aici. Un sistem clar și predictibil pentru documentații și avize ar reduce enorm tensiunile și timpul pierdut.
Administrația trebuie să țină pasul cu viteza reală a orașului. Altfel, blocajele se multiplică și afectează pe toată lumea.
Ați vorbit și despre presiunea economică asupra profesiei de arhitect. Care este riscul cel mai mare în această perioadă?
Riscul este banalizarea proiectării și pierderea ideii de responsabilitate profesională. În multe situații, arhitectura este tratată ca o etapă tehnică minoră, deși ea definește funcționarea și calitatea unui spațiu pentru foarte mult timp.
Când onorariile devin foarte mici, iar proiectarea este evaluată exclusiv prin cost, profesia intră într-o zonă vulnerabilă. Nu mai există timp pentru cercetare, pentru reflecție sau pentru construcția unor soluții cu adevărat bune.
Arhitectura nu este un lux și nici un exercițiu de imagine. Este infrastructură culturală și socială. Modul în care construim influențează direct felul în care trăim, circulăm, comunicăm și ne raportăm la oraș.
Cred că România trebuie să înceapă să privească arhitectura ca pe o investiție în calitatea vieții, nu ca pe o cheltuială secundară.
Încheiați acest mandat și candidați acum la președinția națională a Ordinului Arhitecților din România. De ce considerați că este momentul pentru acest pas?
Pentru că multe dintre lucrurile testate la București pot funcționa și la nivel național. În ultimii ani am văzut cât de important este ca filialele să fie conectate, să comunice între ele și să aibă o voce clară în relația cu autoritățile.
Cred că profesia are nevoie de mai multă solidaritate și de o reprezentare mai puternică. Avem nevoie de concursuri corecte și transparente, de respect pentru valoarea proiectării și de un Ordin care să își susțină activ membrii, indiferent unde lucrează.
Nu văd această candidatură ca pe un pas individual, ci ca pe o continuare firească a unui drum început deja împreună cu foarte mulți oameni.
În fond, un Ordin puternic se construiește la fel ca un oraș bun: cu încredere, cu răbdare și prin efort colectiv.
