Căutare

Share this article

Florina Dascăl  are 30 de ani și este arhitect. De fapt, este mai mult decât atât: în școala primară visa să lupte pentru drepturile copiilor, în liceu organiza piese de teatru și întâlniri de mentoring pentru colegii ei, în facultate a făcut Zilele arhitecturii, iar după ce a absolvit, a făcut ZAIN, un festival de design la Cluj.

Acum este coordonatoarea departamentului de arhitectură de la Untold și Neversea, dar a pus la punct și un proiect artizanal, Vilegiatura, pentru care lucrează cu meșteșugari din Transilvania, în ideea de celebrare a vieții tihnite de altădată, a atenției față de noi și de ceilalți.

Ce este Vilegiatura?
Este proiectul meu de suflet, un brand de design de produs și niciodată nu am vrut să se limiteze doar la atât și vreau mai mult de la el, mai ales că îmi place acest tip de discurs-elogiu naturii, întoarcere la o viață mai liniștită, mai relaxată, în care suntem mai atenți unii cu alții și cu noi înșine.

Gentuțele Vilegiatura, create de Florina Dascăl
Foto: Andreea Bogdan

Când am început acest proiect, legătura a început în cadrul unui festival de design pe care îl organizam la Cluj, unde ideea pe care mergeam era să aducem la un loc meșteșugari cu scopul de a crea niște produse care să fie apreciate de publicul actual, adică un design contemporan care să fie realizat de ateliere meșteșugărești.

Atunci s-a născut Vilegiatura. Atunci am realizat primele prototipuri pentru genți și am lucrat cu un meșteșugar care face împletituri din răchită, cu un pielar și un artizan în metal, cu acest scop, de a revitaliza meșteșugurile.

Gentuțele Vilegiatura, create de Florina Dascăl
Foto: Andreea Bogdan

Ai rămas în aceeași formulă?  

Pe lângă acești meșteșugari, am încercat să cooptăm și o doamnă care face împletituri în tehnica crochet-ului, iar ultima colecție sunt realizate în această tehnică.

Toate produsele sunt realizate manual, în Transilvania și încercăm să ne extindem și la haine și am început să lucrăm cu un atelier mic din Cluj, în aceeași idee, de sprijin și susținere a producătorilor mici locali.

Răchită în grija meșteșugarului Florin Bojodi, unul dintre colaboratorii Vilegiatura

Cine sunt acești oameni și cum i-ai ales?

Sunt foarte diferiți, iar eu i-am ales foarte random, de fapt.  Unul dintre primii meșteșugari, domnul Bojodi este împletitor în răchită și noi l-am cunoscut prin intermediul Mesteshukar BoutiQ, care lucrează cu comunitatea rromă, încercând să revitalizeze tradițiiile prin produse contemporane.

Acolo l-am cunoscut pe dl Bojodi și acolo am lucrat destul de mult cu el și am creat primele genți.

Apoi ne-am adresat comunității de meșteșugari din Cluj, am fost la târguri și acolo am cunoscut-o pe doamna Mariana Roșca, care ne face acum împletiturile. Practic, toate colaborările s-au întâmplat din aproape în aproape.

Care e filozofia cu care vii tu în această colaborare pentru Vilegiatura?

Vilegiatura înseamnă vacanță. (râde) Totul acolo este despre liniștea interioară.

Gentuțele Vilegiatura, create de Florina Dascăl
Foto: Andreea Bogdan

Tu ce ești mai mult: arhitect sau designer?

Nici eu nu știu. Dar în ultimii ani cred că sunt mai mult designer, am lucrat mult mai mult pe instalații temporare decât pe arhitectură. Și nu a fost deloc un plan bine ticluit în spatele acestor alegeri, ci pur și simplu lucrurile s-au întâmplat.

De când eram în facultate am organizat tot felul de evenimente de arhitectură și design, am continuat cu festivaluri în care m-am ocupat mai mult de construcții temporare și scenografie decât de arhitectură propriu-zisă.

Adevărul este că adrenalina care vine o dată cu montajul și demontarea unor piese de design și instalații care se realizează repede, au un impact puternic asupra oamenilor după care dispar, mi-a plăcut întotdeauna.

Gentuțele Vilegiatura, create de Florina Dascăl
Foto: Andreea Bogdan

Tu de ce ai vrut să devii arhitect?

M-am hotărît în liceu și nu a fost deloc vreun vis care a apărut când aveam 5 ani. Nici nu știam că există meseria asta la vârsta aia.

Atunci eu voiam să fiu pictoriță și avocat pentru drepturile copilului. Aveam o învățătoare de carieră, foarte hotărîtă să ne învețe educație civică, iar eu cum eram foarte doritoare să învăț multe lucruri și bine, drepturile omului erau exact ce-mi trebuia. (râde)

La ce vârstă ai învățat tu despre ONU?

Cred că aveam 9 sau 10 ani.

Știam organizația, știam cu ce se ocupă, aveam un manual de educație civică în care erau prezentate toate aceste noțiuni abstracte despre drepturile omului, ale copilului și așa mai departe.

Iar mie mi s-a părut că era exact lupta care mi se potrivea. (râde)

În plus, ziceam că îmi doresc să mă fac pictoriță, dar mi se părea că mintea mea este structurată mai pragmatic decât a unui artist.

Cine te-a inspirat în pictură?

Asta a început din grădiniță pentru că aveam o educatoare care insista foarte mult să pictăm icoane. Dar treaba cu icoanele s-a spulberat repede, fiindcă nu am fost niciodată vreo persoană religioasă. Dar mă duceam acasă la tata și-l rugam să picteze fața lui Iisus. Tata își dădea ochii peste cap, schița doi ochi, două sprâncene și mergeam mai departe.

Părinții tăi ce munceau?

Mama era chimist într-un laborator de școală. Între timp este directoare economică la o școală din Târgu Mureș, iar tata nu a avut niciodată o profesie bine stabilită, dar a încercat de toate. El a fost un mic antreprenor dintotdeauna și a încercat tot felul de chestii.

Mi-amintesc de sora mea, cu 8 ani mai mică decât mine, care a fost întrebată la școală ce muncesc părinții. Soră-mea habar nu avea ce e tata, așa că a zis că e zugrav, pentru că probabil i se părea cea mai bună și palpabilă meserie, deși tata nu a făcut niciodată așa ceva. (râde)

Cert este că de când mă știu tata încearcă tot felul de afaceri, de la primul magazin care aducea vată în Târgu-Mureș după anii ‘90, la ceva în industria chimicalelor, transport, import-export, magazine, iar în ultimii 15 ani a deschis o pensiune la munte, iar asta cred că s-a lipit și de mine și de sora mea, care e studentă la psihologie și vrea să devină terapeut.

Dar de ce te duceai tu la el să-l rogi să-ți deseneze ochii lui Iisus?

Există o poveste în familie care spune că el era mare pictor și foarte talentat doar că și-a uitat toate tablourile în gară. Dar sincer, nici în momentul ăsta nu știu dacă povestea asta este adevărată sau nu.

În realitate însă el nu pictează, dar știa să facă ochii lui Iisus mai bine decât mine, așa că l-am crezut pe cuvânt.

De ce nu ai urmat acest început fulminant de activisto-pictoriță? De ce s-a stins pasiunea?

Cred că am urmat calea tuturor copiilor cu note mari și m-am dus la cel mai bun liceu din oraș, la Colegiul Național Unirea din Târgu-Mureș, la profilul vedetă, adică la mate-info.

Deci ai fost tocilară?

Am fost, da. Lucrurile au mers foarte bine până în clasa a VIII-a, după care am ajuns la liceu și m-am mai potolit.

Eram la mate-info fiindcă principiul după care a crescut toată generația mea era să ai cât mai multe opțiuni, fiindcă așa era cel mai bine. Așa că în 2001 am lăsat oțiunile deschise.

Așa era?

Nu neapărat, dar după ce am terminat liceul mi-am dat seama că am rămas cu acest avantaj, de a comunica foarte bine cu oamenii tehnici.

La altceva te-a mai ajutat?

Mi-a format o gândire mult mai logică, care mi-a fost de folos în liceu. Dar dincolo de asta, mult mai mult m-a ajutat faptul că am fost într-un liceu fain, cu o directoare foarte faină atunci, care ne lăsa să organizăm tot felul de evenimente, cu scenete, piese de teatru, dansuri. Ne lăsa să explorăm.

Cred că voia să fie un liceu cool și reușea. Și de atunci am realizat că sunt foarte bună în zona asta de a „aduna oameni și a face chestii faine cu ei”. Și la asta am fost bună și în facultate.

În clasa a XI-a mi-am dat seama că nu există niciun fel de curs de orientare profesională în liceu și că puțini știau către ce facultate să meargă mai departe, așa că am început să sun toți absolvenții liceului pe care îi știam și am început să îi aduc să ne povestească despre cum e să fii student în facultățile în care erau ei.

Deci, mai mult de a fi eu în spotul de lumină, pe scena de teatru în roluri importante, mai mult îmi plăcea să îi adun pe cei mai puțin comunicativi, pe cei mai retrași și timizi dar super-talentați și să îi împing în față.

ZAIN, festival de design creat de Florina Dascăl la Cluj

De ce făceai asta?

Cred că nu m-am pliat niciodată pe sistemul nostru de educație, mi se părea că lipsesc foarte multe chestii.

Mi-am dat seama și că nu o să fiu vreun elev foarte strălucit, că toate marile examene către care ne îndreptăm: bacalaureatul, pe care trebuie să-l luăm cu notă mare, apoi să mergem la facultate, iar tot acest traseu mi se părea destul de plictisitor.

Nu cred că mă gândeam foarte mult la asta atunci, și abia acum, când împlinesc și eu 30 de ani încep să cuget de ce s-au întâmplat lucrurile așa cum s-au întâmplat.

Și ai înțeles?

Cred că am avut întotdeauna o nevoie de adrenalină și entuziasm. Să găsesc o idee și să o fac să se întâmple. În plus, cred că mi-a plăcut întotdeauna să mă înconjur de oameni cu idei faine și cu inițiative la fel.

Și tu ce le dădeai la schimb?

Dacă stau să mă gândesc, cred că întotdeauna mi s-a părut că există în mine ceva talent nedescoperit, așa că până la urmă, cel mai mare talent este acesta, de a vedea potențialul în oameni și de a-i aduce la un loc să facă treabă. O muncă mai regizorală degrabă.

Piese din gentuțele Vilegiatura, create de meșteșugari din Transilvania

De ce ai dat la arhitectură?

De fapt, prima opțiune a fost design vestimentar. I-am spus despre asta lui tata, iar el mi-a spus să mă mai gândesc, mai sunt și alte feluri de design pe lumea asta.

Apoi m-am gândit la design interior, mi-am mutat mobila prin cameră de vreo cinci ori, mi-am vopsit pereții și am zis, ok, dacă tot fac design interior, mai bine dau la arhitectură.

Acum îmi dau seama că m-am întors la design vestimentar și tocmai am făcut prima colecție de haine.

Arhitectura îți formează mintea de fapt spre a rezolva orice situație, de a găsi soluții. Îți dau ceva, hai să-l facem funcțional și să arate bine! Asta înseamnă arhitectură. Așa încât poți lucra în foarte multe domenii creative.

De ce nu ești arhitect?

Am lucrat într-un birou de arhitectură, un an de zile. Apoi am început festivalul meu de design, pe care l-am organizat la Cluj, timp de 4 ani, ZAIN. Iar adevărul era că în acest birou de arhitectură realizam mai puțin lucruri creative, așa cum mi-aș fi dorit eu.

Apoi am început să colaborez cu Untold, făceam design de baruri, scene și tot felul de alte decoruri. Acum sunt Head of Architecture la Untold și colaborăm deja de 4 ani.

Noi avem un departament de creație care se ocupă de tot ce se face, vizual și creativ. De la tot ce se vede, la tot ce se povestește face acest departament, iar rolul meu punctual, pe lângă partea de creație și story-telling, este să mă ocup de echipa care face partea de arhitectură, adică obiectele construite în festival.

Florina Dascăl, alături de colegii ei la Neversea

Deci ce făceai tu în liceu s-a adeverit?

S-a adeverit și s-a combinat.

Nu e puțin frustrant să creezi ceva atât de efemer?

Cred că până la urmă este un mix foarte intersant, iar dispariția după o săptămână a ceva la care ai muncit câteva luni s-ar putea să fie cea mai faină chestie din tot procesul.

E ceva ce construiești, are un impact mare asupra oamenilor, apoi dispare, nu lasă o urmă din asta…

Gen Casa Poporului!

Da. Cam așa.

Sunt foarte puțini arihitecți în lume care reușesc să facă acele construcții emblematice. În plus, sunt foarte mulți arhitecți creativi, care nu au niște birouri uriașe în lume dar care fac foarte multe lucruri faine peste tot în lume.

În plus, mi-a plăcut ideea de implicare a arhitecturii în comunitate, lucru pe care l-am încercat în facultate, când organizam Zilele arhitecturii, apoi la ZAIN, festivalul de design pe care îl organizam. În cadrul festivalurilor se transferă cumva ideea asta de construcție temporară, cu impact puternic, dar care nu lasă o urmă fizică la fel de puternică. Până la urmă toți suntem muritori. Nu știu dacă statuia de la final chiar face diferența. (râde)

Neversea, un festival pentru care lucrează Florina Dascăl și colegii ei creativi

Care e legătura dintre storytelling și arhitectură?

În cadrul Untold, storytelling-ul este o componentă foarte puternică fiindcă vorbim despre un festival care exploatează mult latura fantasy. Iar noi creăm practic lumi fantasy și povești.

Nu mă ocup eu de asta, am niște colege care scriu poveștile efective, dar noi suntem în foarte multe ședințe de creație în care punem cap la cap toate poveștile și detaliile, venim cu idei și încercăm să legăm partea vizuală de cea de poveste.

Care este povestea de care te-ai atașat cel mai mult?

În Untold sunt mai multe tărâmuri fantastice, pe care din păcate nu le știe foarte bine publicul larg fiindcă este destul de greu să le comunici în timpul festivalului, dar lucrăm la chestia asta prin tot felul de mijloace.

Cred că cel mai ușor este să te atașezi de temele anilor. Eu m-am atașat foarte tare de tema anului 2020, numai că festivalul nu s-a mai întâmplat și va fi dezvoltată până anul viitor.

Este o poveste frumoasă despre lună, dar din păcate nu pot să ți-o spun, fiindcă este confidențială până când se va întâmpla festivalul.

Cred că în ultima jumătate de an am povestit foarte mult despre lună, care ne veghează, care ne dă tot felul de energii, în diverse perioade și contexte.

Untold, fantezie și povești

Tu chiar crezi asta?

Nu aș zice neapărat așa, dar toată munca asta de jumătate de an m-a făcut să îmi descarc tot felul de aplicații de tarot, legate de fazele lunii, de astrologie și devine foarte interesant. În plus, am și niște colege foarte pasionate de simbolistică, vrăji, șamani și alte chestii mistice.

Dacă ne aude cineva cum povestim la o terasă despre chestiile astea se uită la noi ca la niște creaturi stranii.

E totuși ceva care s-a lipit de tine din toată povestea asta mistico-șamanico-astrologică?

Trebuie să recunosc că nu, dar uite că mi-am păstrat o aplicație de Tarot, Mistic Mondays, care presupune să tragi o carte în fiecare zi, la miezul nopții de fapt și primești o interpretare. Așa că recunosc, dau click pe aplicația asta și citesc. (râde)

Cum vezi Vilegiatura peste 10 ani?

Greu de spus, că mă răzgândesc în fiecare an. (râde)

Îmi doresc să adunăm la un loc cât mai mulți meșteșugari și aș vrea să reușim să avem un impact în promovarea și susținerea meșteșugarilor.

Realitatea este cruntă. Domnul Bojodi lucrează într-un service auto, de pildă. Are tot felul de proiecte cu designeri mici, a lucrat și pentru Ikea la un moment dat, dar nu este de ajuns.

Suntem obișnuiți toți să consumăm repede și mult, cumpărăm chestii pe care le aruncăm peste jumătate de an și e foarte greu să te distanțezi de acest fel de a trăi și de a consuma.

Gentuțele Vilegiatura, create de Florina Dascăl
Foto: Andreea Bogdan
read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO