fbpx

Căutare

Share this article
Campanie realizată împreună cu

Dr. Gabriela Dumitru are 67 de ani și este încă angajata maternității din Slobozia, în care a ajuns după studii și rezidențiat la București și din care a refuzat să mai plece vreodată.

Este ialomițeană, iar dacă am fi sentimentaliști, am crede că amintirea mirifică a casei bunicilor prin fața căreia trecea limpede apa Ialomiței, în care se scălda cu ceilalți copii din sat, a făcut-o să se întoarcă în județ.

Adevărul este că tânăra și ambițioasa doctoriță, care plecase la liceu în București la 14 ani și care a priceput că vrea să facă neonatologie înainte ca specialitatea să fie denumită ca atare în nomenclator, s-a întors în locul unde era nevoie de ea, în orașul unde exista un singur neonatolog, dr. Gheorghe Hoinaru.

Dr. Gabriela Dumitru a asistat bebeluși născuți premature în anii în care singurele dotări tehnologice din maternitate încăpeau într-un colț de hol, în anii în care trebuia să „jongleze” cu cinci sau șase copii prematuri în două incubatoare disponibile și speră la vremurile în care maternitatea va avea și dotările tehnologice, și specialiștii care să asigure linia de gardă, așa încât ceilalți medici să-și poată lua o binemeritată pauză de odihnă.

Mucalit, dr. Gabriela Dumitru zice că e de-o vârstă cu istoria când povestește despre pacientele ei de acum, fete care vin să aducă pe lume prunci, pe care le-a ținut în palmă la nașterea lor.

Vorbim despre ani și vârstă? Îmi dați voie?

Gabriela Dumitru: Femeile nu vorbesc despre vârsta lor din cochetărie, dare eu, după o viață petrecută numai prin spitale, mi se pare că sunt de-o vârstă cu istoria.

Am copilărit la bunici, la Cosâmbești, într-o zonă superbă, cu dealuri care porneau chiar din spatele casei și cu râul Ialomița trecând prin fața porții. Apa Ialomiței era curată ca lacrima odinioară, încât vedeam nisipul de pe fundul apei, când intram să ne scăldam vara în ea.

Gabriela Dumitru, în clasa I-a, cu sora ei mai mică

Mai târziu am venit la liceu, în București, la I.L. Caragiale. Nu mi-a plăcut mutarea asta, dar înțeleg că așa erau timpurile atunci.

I.L. Caragiale era un liceu bun, dar eu, școlită la țară, am fost admisă fără nicio problemă de la prima încercare de admitere. E drept, eram și un copil studios, genul ăla de nota zece, care învăța la toate materiile. Acum, dacă aș lua-o de la capăt, nu aș mai face la fel. Iată că nici pe fiica mea nu am presat-o vreodată să obțină anume note, ci să învețe și să facă ce-și dorește. Nici părinții mei nu-mi cereau asta, dar cred că era o presiune a generației noastre.

De ce era necesară această mutare?

Gabriela Dumitru: Părinții mei, învățători amândoi, au fost prima generație de intelectuali din familie și erau foarte ambițioși, așa încât visau pentru copiii lor, pentru mine și sora mea, cariere în zonă de oraș, nu la țară.

Și cum a fost această independență de la 14 ani?

Gabriela Dumitru: Nu a fost deloc simplu de dus. A fost o perioadă care ne-a marcat, fără îndoială, și pe mine, și pe sora mea, dar în același timp am devenit conștiente de sacrificiile pe care părinții noștri le-au făcut pentru noi. Iar această recunoștință unește familia și îți dă un simț al măsurii, față de bani, față de oameni, față de tine.

Până la urmă, părinții noștri erau învățători de provincie care țineau două fete la școală, în București. Plăteau gazdă, cheltuielile de întreținere și, peste toate, veneau la două săptămâni, cu sacoșele de mâncare gătită, cu oala cu sarmale, cu cratița de cremă de zahăr ars după ei. Nu a fost deloc ușor, vă imaginați!

De ce ați ales medicina?

Gabriela Dumitru: Mi-au plăcut copiii de când eram mică. Mă țineam după toate lando-urile cu copii. Nu-mi păsa că sunt mucoși, jegoși sau plângăcioși. Mi se păreau extraordinar de frumoși. Și la fel cred și azi.

Cred că nu aș fi putut face medicină pentru adulți vreodată, deși am încercat. Prima specialitate a mea este de obstetrică-ginecologie. Dar am revenit repede la pediatrie, la prima mea dragoste.

Gabriela Dumitru, studentă

Cine v-a fost mentor?

Gabriela Dumitru: Cine m-a făcut să aleg neonatologia a fost profesorul Eugen Ciofu. Am făcut împreună cu el rezidențiatul de pediatrie și l-am descoperit atât de atașat de copii cum nu mai văzusem până atunci la cineva. De altfel, la scurt timp a și plecat la secția de neonatologie de la nou-înființatul Spital de Copii „Grigore Alexandrescu”.

Mi-amintesc cum acest bărbat înalt ridica un bebeluș din pătuț și îl așeza în palmă și copilul se culcușea acolo la bine și la cald. Apoi, acolo sus, la nivelul ochilor lui, doctoral scoatea stetoscopul și îl asculta pe copil. Este cea mai frumoasă imagine pe care am văzut-o vreodată.

Cred că datorită lui, acestor imagini am ales să fac neonatologie. Chiar dacă atunci, de fapt, nici nu exista neonatologia ca specialitate, ci pediatria.

La ce ați renunțat pentru această meserie?

Gabriela Dumitru: Într-o iarnă, când era mai mică, fiica mea a spus: „mama vine noaptea și pleacă noaptea!”. Copilul avea dreptate, fiindcă nu mă vedea niciodată la lumina zilei.

Și ați schimbat ceva?

Gabriela Dumitru: Ce puteam să schimb? Eram puțini medici, ca și acum, de altfel. Puțini am fost dintotdeauna.

Până acum câțiva ani pediatrii, neonatologii erau rari precum caprele negre. Nu s-a schimbat nimic nici acum.

Neonatologia este o specialitate foarte grea, foarte puțin apreciată și în care s-a investit foarte puțin, dacă vorbim despre dotări și aparatură.

Noi ne-am descurcat, fiindcă suntem pregătiți pentru asta. Eu am prins perioada în care copiii erau prinși în niște pungi de plastic, strânși cu un elastic sub mânuțe și cu o sticlă la piciorușe. Nici sticle un găseam întotdeauna pentru toți.

Gabriela Dumitru, medic rezident

La Călărași aveam o secție de 100 de paturi. Vă imaginați ce înseamnă să ai sticle pentru toți copilașii? Nici nu ne imaginam cum ar putea fi cu incubator.

Prima investiție a venit după Revoluție, două incubatoare obținute prin Banca Mondială, care au cedat între timp. Apoi am primit două mese de reanimare, pe care le țin minte și la care nici până acum nu am renunțat.

Care este secretul acestei meserii, ce v-a fascinat la ea așa încât ați rămas aici până acum? Nemaivorbind că este o meserie la limită, fiindcă preluați copilul de la câteva secunde de la naștere și-l duceți până la o lună, maximum, fiindcă pe urmă este treaba pediatrului. Vă ocupați de perioada cea mai fragilă din venirea și adaptarea lui în această lume.

Gabriela Dumitru: Vă plac animalele? Toată viața mea am iubit animalele și copiii. Dacă nu alegeam medicina umană, sigur aș fi mers spre cea veterinară. Ce mi se pare dureros la munca veterinarilor este că pacientul poate ajunge în grija unor stăpâni cărora nu le pasă. Iar asta doare.

Ce mi se pare la fel de dureros este că sentimentul matern al bipezilor s-a schimbat în vremurile noastre. În sărăcia lor, în frig și cu un lapte praf albăstriu și unt pe cartelă, oamenii de acum 40 de ani își iubeau copiii și construiau o rețea în jurul lor, de rude, de prieteni, o comunitate.

Acum familiile parcă se izolează. Noi nu mai trăim în comunități, ca atunci.

Ne chinuim să implementăm toate procedurile practicate în UE: să așezi copilul pe burta mamei când se naște, să i-l dăm la sân cât mai devreme și să evităm laptele praf, fiindcă așa e bine pentru copil sau pentru mama. Dar e foarte greu la implementare.

Mamele sunt mame din momentul în care sunt însărcinate. La noi am impresia că sarcina este văzută ca o perioadă, ca un ciclu menstrual, și mamele devin mame după ce nasc.

Dincolo de toate astea, frumusețea copiilor te îndeamnă să faci tot ce poți pentru ei. Copiii sunt cel mai frumos lucru de pe Pământ. Iar nașterea unui copil este un miracol.

Copilul, chiar și dacă se naște pe 900 de grame, este o mică fabrică perfectă. Cum să nu fie asta un miracol? Nu se poate să nu-i iubești, oricât de stresat, obosit sau plictisit ai fi. Când intri într-un salon de terapie și îi vezi că au nevoie de ajutorul tău trece orice oboseală.

De ce ați revenit la Slobozia? De ce nu ați rămas la București?

Gabriela Dumitru: Nici vorbă de așa ceva. Știu oameni care au făcut mariaje convenționale pentru a rămâne în Capitală.

Eu am făcut facultatea, am făcut rezidențiatul în București, dar nu am vrut să rămân. Cunosc foști colegi care au ținut să rămână în București și au ajuns să îngrijească un pacient întru totul abia după ani de zile de așteptat. Nici acum nu li se dă voie rezidenților să pună mâna pe un copil să-l îngrijească de la zero. În vreme ce eu, imediat ce am terminat rezidențiatul, am fost „aruncată” singură în gărzi. Și m-am descurcat.

Trebuia să faci de toate, puncții lombare sau pleurale, fiindcă trebuia să te descurci singur în gardă, fără nimeni în spatele tău.

Dr. Gabriela Dumitru, medic specialist

Cum v-a schimbat asta?

Gabriela Dumitru: O astfel de experiență te maturizează foarte repede. Dacă în facultate ai visat că medicina este doar frumoasă, fiindcă aveai sprijinul celor cu experiență, când ai intrat în gardă ai realizat îndată cât de greu e. Îmi aduc aminte și acum primele gărzi.

Iar la copii e și mai dificil. Dacă un adult conștientizează și poate să spună despre durerea ori starea lui, un copil plânge și atât.

Ce să mai spunem despre nou-născutul cu un scor Apgar 4 sau 5? El suferă în tăcere, nu știi nimic despre el și tot ce poți face este să intuiești.

Vei afla, fără îndoială, unde este problema, dar imediat după naștere, în câteva zeci de secunde trebuie să faci toate manevrele și tot ce știi pentru resuscitarea bebelușului.

Când ai reușit, dai doi pași înapoi și începe să se descarce adrenalina. Iar asta este o satisfacție pe care nu ai cum să o pui în cuvinte.

V-ați gândit vreodată să renunțați?

Gabriela Dumitru: Nu m-am gândit niciodată la asta. Nici măcar să plec din țară nu mi-a trecut prin minte. Chiar dacă, acum mulți ani, o poveste de familie m-a dus în contextul de a rămâne în Italia. Dar nu am vrut.

Ce s-a întâmplat?

Gabriela Dumitru: Fiica mea a avut cancer la 17 ani și a trebuit să rămân un an de zile, alături de ea, într-un spital din Italia. Sigur că am ajutat în tot acest timp și medicii mi-au propus să rămân la ei. Dar nu am acceptat.

Știți cum realizezi că-ți iubești țara? Când ești plecat. Am mai fost pleacată o dată, pentru mai bine de 3 ani, după stagiatură. Se întâmpla în anul când Nadia Comăneci a câștigat medalia de aur. Dacă eram în țară nu cred că aș fi stat în fața televizorului, să urmăresc toată olimpiada. Sau să plâng când se cântă imnul României.

Când ești în străinătate, auzi imnul României și vezi tricolorul chiar plângi. Așa mi-am dat seama cât de mult îmi iubesc țara și cât de mult țin la familie și la ceea ce mă ține aici.

Pe de altă parte, o astfel de luptă pentru viața copilului nu strică relația cu profesia, cu Dumnezeu sau mai știu eu cu ce forțe din viețile noastre?

Gabriela Dumitru: Cu medicina nu a mi-a stricat relația, dar cu Dumnezeu da.

Fiica mea a fost diagnosticată la Fundeni, apoi am plecat în Italia.

Profesorul de oncologie de atunci mi-a spus că pot merge în toată lumea cu ea, oricum nu va avea nicio șansă. Copilul meu a fost tratat, de fapt, de colegii mei de facultate, care m-au și îndemnat  să caut soluții alternative.

Ei bine, în cele patru luni cât am stat la Fundeni, unde există o capelă de rugăciune, nu am putut niciodată să intru, deși sunt un om credincios. Nu am putut fiindcă eram așa de furioasă și necăjită pe tot, încât nu am găsit forța.

Dar a fost doar o perioadă. Apoi mi-am revenit.

Cu medicina nu mi-am stricat relația, mai ales că sunt convinsă că tot ce s-a făcut atunci s-a făcut bine. Iar deznodământul a fost chiar unul bun.

Ulterior mi-am revenit destul de greu și, la orice ganglion, mă alertam ca la un cancer. O vreme mi-am educat un autocontrol să nu mă uit la orice ca la ceva cu potențial oncologic.

Dincolo de asta, perioada cât am stat cu fiica mea a fost cea mai lungă perioadă de absență de la serviciu. De atunci nu am mai avut zece zile legate de concediu.

Gabriela Dumitru, împreună cu colegele din maternitate, la petrecerea de 1 Iunie

De ce spuneți asta?

Gabriela Dumitru: Pentru că nu am putut să-mi iau. Ca să-mi iau un concediu de odihnă însemna că pe colegul meu, celălalt neonatolog din spital, doctorul Gheorghe Hoinaru, îl las singur în gardă 7 sau 10 zile. Doctorul Hoinaru, șeful secției de neonatologie din Slobozia, a lucrat până înainte să moară. Avea 72 de ani.

El a reușit zeci de ani să țină pe linia de plutire această secție, cu linie de gardă, cu doi specialiști și doi medici de familie supervizați de noi de la domiciliu. Nu a existat o zi în care să nu sunăm la spital sau cei de acolo să nu sune la noi.

Dar, pentru ca eu să pot pleca în concediu, cineva trebuia să îmi țină locul. Cum puteam face asta, când știam bine că nici colegul meu nu-și luase o zi de concediu?

În plus, noi ne luptam pentru viața fiecărui copil, chiar dacă ne năștea cu 500 de grame. De foarte multe ori, fără ventilatoare sau sulfactanți, de la 900 sau 1200 de grame reușeam să-l facem să trăiască.

Acum câțiva ani, mă apucă râsul când îmi amintesc, am primit o hârtie de la minister prin care mi se cereau explicații pentru numărul așa de scăzut al mortalității la nou-născuți în spitalul nostru. Ce să le răspund? Ce credeau? Că puneam copiii în vreun frigider. Astea erau cifrele. Fiindcă noi chiar am luptat pentru viața fiecărui bebeluș, și eu, și doctorul Hoinaru.

Am venit, fiecare dintre noi, și perfuzați în gărzi, fiindcă nu aveam alternativă. Iar martore sunt toate asistentele. Garda trebuia asigurată.

Citește și: Dr. Valentina Conțanu, medicul care a adus în România ecografia de șold, tehnica medicală ce salvează de la operație peste 2000 de copii în fiecare an

Cum ați reușit și de ce ați perpetuat acest model?

Gabriela Dumitru: Pentru că sunt de aici, din Ialomița. Și mai e un motiv, deja ajung la noi în secție mame la nașterea cărora am asistat. Le-am ținut pe palme.

Vă imaginați că toți ce s-au născut în acest județ ajuns la noi? Poate cu excepția celor cu bani mulți, oameni care își permit să ajungă la maternități private din București sau din străinătate. Dar noi nu despre ei vorbim, ci despre oamenii de rând care ajung aici generații la rând.

Sunt zeci de mii de copii care mi-au trecut prin mână în toți acești ani. Cum să închizi și să pleci? E drept, vreau două zile libere, un sfârșit de săptămână cu familia. Dar, dacă nu ne vin specialiști noi, nu avem alternative decât să închidem. Și, dacă închidem, copiii ajung la Călărași, la Fetești sau în alte maternități. Dar ce facem cu cei 20 de copii deja internați? Unde să-i ducem?

Ce vă doriți acum? Ce v-ar face viața mai ușoară în această maternitate?

Gabriela Dumitru: Am niște colege noi în maternitate, extraordinare, sufletiste, exact așa cum trebuie să fii în neonatologie. Aici trebuie să iubești copiii la maximum să poți rezista.

Dar încă funcționăm cu medic de familie în gărzi.

În străinătate există un medic specialist ATI la fiecare două paturi, chiar dacă acele paturi sunt goale. Fiindcă medicina asta înseamnă, dacă în orice moment vine pe lume cineva care are nevoie de ajutor, trebuie să existe un specialist pregătit să-l resusciteze, să-l reabiliteze, să facă din el un om.

Gabriela Dumitru, alături de colegele din maternitate, la Ziua Iei

La fiecare 7 ore, un nou-născut din țara noastră moare într-o secție de neonatologie insuficient dotată. Iar odată cu el, moare și o mică parte din România. Din fericire, împreună avem puterea să combatem chiar și cele mai sumbre statistici. Fiecare bătaie de inimă donată ne duce cu un pas mai aproape de obiectivul nostru: acela de a oferi micuților grav bolnavi din România șansa la supraviețuire. Află mai multe detalii despre program!

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO