Căutare

Share this article

Dr. Valentina Conțanu este femeia care a introdus ecografia de șold pentru nou născut, în România. Astăzi, în majoritatea maternităților, după consultul bebelușului de către medicul neonatolog, acesta din urmă, dacă va constata cea mai mică problemă, va recomanda părinților o ecografie de șold. În urma ecografiei, în cazul unei probleme, o displazie de șold se poate trata mult mai ușor în primele luni de viață și astfel, în extrem de multe cazuri, se elimină riscul intervenției chirurgicale. Cum a făcut asta?

Valentina Conțanu provine dintr-o familie de „oameni simpli” din Pucioasa, însă firea ei determinată a făcut-o să aleagă Medicina, deși nimeni nu-i dădea nici o șansă. Nu numai că a terminat această facultate, dar a ales și o specializare grea, destul de necunoscută la momentul respectiv în România. În timpul rezidențiatului, a citit într-o carte de specialitate, numele unui medic din Austria ce, pe baza ecografiei de șold la nou născut, poate rezolva o mulțime de probleme ortopedice la copii. A început să caute acul în carul cu fân, dar nu s-a lăsat până nu a ajuns la o conferință a acestui profesor. După ce a făcut cursul lui, cu bani împrumutați, s-a întors în România, s-a împrumutat din nou și și-a luat un ecograf portabil și a început să umble din maternitate în maternitate pentru a promova această metodă de diagnostic. Astăzi, 15 ani mai târziu, ecografia de șold se recomandă în majoritatea maternităților din țară, iar rata intervențiilor chirurgicale ortopedice a scăzut foarte mult.

Câțiva ani mai târziu a înființat Ortoclinic, dar din motive ce nu au ținut de ea, acest business s-a dărâmat.

După un „an sabatic”, sau mai exact după un an în care a avut nevoie să-și pună gândurile în ordine, a înființat o altă clinică de ortopedie căreia i-a dat numele Pheonix, pentru că asemenea păsării care renaște din cenușă, tot la fel și ea și-a regăsit calea.

Dacă ar fi să privim în cifre activitatea medicului ortoped Valentina Conțanu, aceasta ar arăta așa:

  • peste 10.000 de ecografii de șold la nou născuți
  • a diagnosticat și tratat cu succes noninvazin (doar tratament ortopedic) 50 de luxații de șold care s-au vindecat fără a necesita intervenții chirurgicale
  • a tratat noninvaziv prin tratament ortopedic peste 400 de copii, cu rezultate foarte bune
  • a operat peste 2000 de copii, acolo unde situația a impus-o.

Ce este aici unde suntem acum?

Este o clinică pe profil de ortopedie pediatrică și recuperare și îmi fac meseria pe care o știu de 20 de ani.

Este clinica dumneavoastră?

Da, a mea și a asociatului meu.

Știu că ați mai ridicat două clinici…

Da. După ce am terminat rezidențiatul în 2008, mi-am dat specialitatea și mi-am deschis o clinică. La vremea aceea nu exista posibilitatea de angajare pe post într-un spital…

Nici la vremea asta…

Nici la vremea asta, așa e. Asta înseamnă că am făcut o alegere bună încă de atunci și am ales să-mi continui meseria, altfel riscam să se stingă și să pierd tot ce am muncit atâția ani.

Cum se numea clinica?

Ortoclinic. Am deschis-o în 2008 când am plecat singură la drum. Am dezvoltat-o destul de greu, am fost și medic și manager.


Citește și: Dr. Horaţiu Ioani, neurochirurgul care a lăsat Marea Britanie pentru a opera pacienţii din România: „În UK lucrurile oricum mergeau bine pentru pacienţii lor. Pentru ai noştri însă, puteam face o diferenţă. Sau măcar încerca”


Și a doua clinică?

Nu este vorba de o a doua clinică. Practic afacerea a crescut destul de mult încât s-a impus necesitatea unei extinderi. Prin asociații de la vremea aceea am găsit resursele necesare să construim un spital. Acest spital avea săli de recuperare, cu bazin de înot pentru recuperare, cu bloc operator.

Ce s-a întâmplat cu spitalul?

Business-ul s-a destrămat între timp pentru că, din păcate, într-un business dacă nu găsești oamenii care să înțeleagă idealurile și ținta acelui business, lucrurile nu converg, diverg. Din această neînțelegere a valorii acestui business s-au separat lucrurile și am lăsat construcția în sine și am plecat împreună cu echipa.

Din cauza faptului că nu am găsit valorile comune, după mai bine de 10 ani nu a mai rămas nimic.

Unde ați plecat cu echipa?

În 2015 am plecat cu echipa într-un alt spațiu unde am continuat activitatea medicală de recuperare și diagnosticare pe partea de malformații osoase, deficite de postură. Business-ul s-a dezvoltat în continuare, însă absența acelor valori a început să se răsfrângă și acolo. La vremea respectivă eram foarte mecanică: știam că trebuie să ating o țintă, că trebuie să muncesc foarte mult între 12 și 14 ore pe zi, era un business profitabil, dar care nu avea suflet. Din acest motiv, încă o dată s-a destrămat și de această dată complet.

După această perioadă, aproape un an nu mi0-am mai făcut meseria, am cedat și nu am mai crezut nici în meserie și nici în valoarea unei echipe pentru că nu înțelegeam de ce, dacă am pus atât de mult suflet, totul s-a destrămat după zece ani de muncă, zece ani în care viața mea a însemnat doar Ortoclinic. Familia și copii erau pe planul secund, iar eu personal nu existam.

A trecut aproape un an până mi-am revenit și am început să înțeleg de ce un business atât de înfloritor și vizibil s-a destrămat.

Ce ați făcut în anul acela?

Nimic. A fost un an sabatic în care mi-am lins rănile 😀

Cum v-ați remontat?

Coborând în sufletul meu, întâlnind persoane care m-au ghidat și mi-au deschis un alt univers necunoscut, care m-au ajutat să privesc înăuntrul meu și să înțeleg cine sunt, de ce fac lucrurile cum le fac și încotro trebuie să merg.

În anul acela am stat cu copiii, am citit foarte mult și așa am început să aflu care îmi sunt valorile personale, pentru că nici pe acelea nu le cunoșteam și abia apoi am început să construiesc.

Și ce ați realizat aici?

O clinică de recuperare pentru copii de la 0 la 18 ani… E un centru integrat ce are mai mult decât partea medicală, e un alt mediu, cu o echipă mereu calmă, orientată spre copii, cu multă artă pe pereți, e un alt pheonix, pentru că de aceea am denumit astfel clinica.

Ce fel de probleme au copiii?

Probleme de tip ortopedic, în general, probleme de postură, deviații osoase, ale scheletului, malformații, probleme musculare, displazie de șold, luxații de șold, piciorușe strâmbe, scolioze, torticolis. Toate acestea, în 90% din situații se pot vindeca cu tratament ortopedic ceea ce înseamnă orteze sau chinetoterapie.

Câți medici sunt aici?

Eu sunt singurul medic ortoped.

Știu că sunteți cea care ați adus ecografia de șold în România. Până la dumneavoastră nu se făcea?

Ideea este în felul următor: întotdeauna am fost foarte pasionată de această parte a medicinei și tot ce citeam în cărțile de specialitate puneam în practică. Acolo am descoperit că există undeva în lume un profesor care, prin tehnica ecografiei descoperă luxațiile de șold și le tratează, fără ca acea afecțiune să mai ajungă la intervenție chirurgicală.

Din păcate, intervenția aceasta chirurgicală are loc și în zilele noastre într-un număr exagerat de mare.

Când se întâmpla asta?

În 2006. Eram rezindentă în anul IV.

Despre ce profesor vorbim?

Prof. Graf din Austria, din Stolzalpe. Citeam cărți despre el și mi s-a părut minunată tehnica lui.


Citește și Second opinion. Când şi de ce este necesară o a doua opinie medicală pentru stabilirea unui diagnostic corect?


Dar aici nu se făceau ecografii? Acum știu că se recomandă din maternitate…

Nu, nu se recomandau. Era un singur medic în România care făcea, dar nu la modul de screening. Era ceva ocazional, și nu pe ortopedie pediatrică. Nu era cunoscută tehnica.

Și citind despre acest profesor, am zis: „Wow, e minunat ce face el. Eu trebuie să fac asta!”. Cam așa mi s-au întâmplat mie lucrurile în viață. Când mi-a plăcut ceva foarte mult, chiar dacă părea imposibil, am zis: „Eu trebuie să ajung la asta, eu trebuie să fac asta”.

Însă trebuia să caut acul în carul cu fân. Prof. Graf era printre mii de profesori care scriu în cărți. Am început să întreb în stânga și în dreapta cine este și unde îl găsesc. La un moment dat, unul dintre colegi mi-a spus că prof. Graf va ține un congres la Varșovia. Eu eram rezidentă, nu aveam bani, nu aveam de nici unele, dar pentru că universul îți așază lucrurile când îți dorești foarte mult ceva, am găsit posibilitatea de a ajunge la el. De la un nume al unui profesor dintr-o carte, am ajuns până la urmă în clinica lui.

Cum ați ajuns?

Am făcut rost de bani, m-am împrumutat de la prieteni, am ajuns la Varșovia, l-am cunoscut și am obținut o carte de vizită. Mi-a spus atunci să mă înscriu la cursul lui din primăvară, de la Stolzalpe.

Asta însemna din nou bani pentru toate astea…

Da, așa e. M-am împrumutat din nou de bani și am ajuns acolo, am făcut cea mai frumoasă școală de o săptămână, am acumulat cunoștințe extraordinare și m-am întors în țară să pun în practică.

Și cum v-au privit colegii?

Dezaprobator. Dar nu m-am oprit. Am cumpărat un ecograf portabil ca să pot pune în practică ce am învățat, și i-am rugat pe șefii de secție de Neonatologie să mă primească să fac practică. A fost foarte greu pentru că întâmpinam rezistența sistemului de stat, dar au fost și oameni minunați cărora le mulțumesc că mi-au creat acea posibilitate, acel pavaj pe care eu să-mi construiesc drumul, dându-mi permisiunea să fac ecografii nou născuților. Trebuia să am vreo 200 de ecografii cu care să mă întorc în Stolzalpe ca să-mi dau atestatul final.

A fost destul de greu să te cari cu un ecograf de 15 kilograme din spital în spital.

Și în cele 200 de ecografii ați descoperit probleme?

Da și aveam permisiunea de a le da sfaturi părinților legat de ce aveau de făcut mai departe. Atunci am realizat că nu era cunoscută patologia aceasta, nu era cunoscută valoarea ecografiei și la vremea aceea se operau foarte multe luxații de șold.

Când am adus ecografia aici, supărarea a fost legată de viitorul meseriei de chirurg. Exprimarea a fost: „Noi ce vom mai opera peste 10 ani?”.

Dar eu am mers mai departe pentru că prin natura firii eu nu știu să mă opresc decât dacă mă oprește universul.

Am tras concluzii: am realizat că până ce oamenii și medicii din spitale nu vor înțelege ce este luxația de șold, care este valoarea ecografiei, ce beneficiu aduce și cât de important este să nu mai ajungă copilul la operație datorită acestei ecografii, va fi o luptă cu morile de vânt. Atunci am luat decizia de a-mi face această clinică privată și să încep să promovez ecografia de șold: să scriu articole, să explic cum se tratează luxația de șold, pentru că tot în Stolzalpe am învățat cum se tratează luxația de șold cu măsuri minim invazive.

Dar acum această practică, recomandarea ecografiei de șold a ajuns în majoritatea maternităților…

Da, dar să vă spun cum s-a ajuns aici. Am realizat că nici părinții, nici medicii nu au cunoștință despre această patologie și atunci nu ai cum să ceri sau să recomanzi această ecografie dacă nu cunoști datele problemei. Așa am început să scriu articole, am făcut o prezentare pe care am arătat-o din spital în spital, din secție în secție. Am început să fac pe cont propriu un fel de educație medicală și încet, încet au început să recomande deoarece se confruntau cu această situație de displazie de șold. La vremea aceea erau destul de mulți bebeluși cu acest diagnostic, iar ecografia este o tehnică de certitudine care îți permite să vezi exact ce se întâmplă în șold. La o manevră simplă îți dai cu presupusul pentru că nu știi ce este înăuntru.


Citește și Celus Tarpan, medicul român care a alergat 250 de km în şase zile în cadrul maratonului din deşertul Peru


Asta ați făcut-o în regim de voluntariat, înțeleg.

Da, ani de zile am fost voluntar pentru că mi-a fost foarte dragă ecografia, pentru o ideea pe care o simțeam ca fiind benefică. Am avut acest spirit, îmi doream să fac bine, să fac astfel încât să nu mai ajungă copiii la operații. Mă apropiam de ei și vedeam prin ce chin trec după intervențiile chirurgicale, în anii aceia de recuperare.

Partea frumoasă a venit atunci când medicii din spitale au văzut rezultatele, când după recomandarea lor de ecografie și după recomandarea mea pentru tratament, le-am trimis copiii două luni mai târziu vindecați. Acesta a fost cel mai frumos parteneriat sau cea mai frumoasă recunoaștere.

Am avut succes cu toate luxațiile de șold, nu am eșuat cu nici una, orice am început să tratez, a fost un succes.

Ce voiați să vă faceți când erați mică?

Doctoriță sau balerină. Pe la 5-6 ani, asta spuneam că vreau să mă fac.

Părinții dumneavoastră ce erau?

Oameni simpli: tata sudor, mama tehnician veterinar.

Cumva mama v-a introdus în lumea vindecării…

Da, mă mai lua cu ea și îmi plăcea să văd cum făcea tratamentele animalelor.

Care e cea mai pregnantă amintire a dumneavoastră din copilărie?

Încerc să-mi dau seama… Nu prea făceam lucruri care să iasă în evidență. Eram foarte închisă în mine, îmi plăcea să citesc, să pictez – pictam până noaptea târziu și chiar ama o serie de picturi foarte frumoase acasă – îmi plăcea să ascult muzică, să ascult teatru radiofonioc….

Dar care e mirosul care vă amintește de copilărie?

Arbuștii de primăvară: liliac, soc, salcâm. Era Pucioasa plină de astfel de copaci și acum când simt mirosul acestor flori îmi amintesc de plimbările cu mama prin oraș, dar și de gogoșile din flori de salcâm pe care le făcea mama.

Și cum ați ajuns să puneți în practică visul de a deveni doctoriță? Le-ați spus într-o zi că vă duceți la Medicină?

Da, chiar așa. În clasa a opta m-am pregătit pentru Școala sanitară, am dat examen, dar am picat la Liceul Sanitar. Am intrat la Liceul industrial din Pucioasa, am terminat acolo și din clasa a XI-a am început să mă pregătesc pentru Facultatea de Medicină. La vremea respectivă se intra foarte greu, erau peste 10 elevi pe un loc.

Ce au spus părinții?

Nu mi-au dat nici o șansă, de fapt nimeni nu mi-a dat nici o șansă. La vremea aceea intrau cu preponderență cei din București, copiii de medici, pentru mine nu prea era loc. Eu am crezut mereu în forțele mele, am muncit foarte mult și am intrat la facultate, chiar dacă toată lumea mi-a spus: „Nu o să intri, nu e loc și pentru tine”.

După facultate, am intrat la Rezidențiat și am ales partea cea mai grea, aceea de chirurgie.

Cum ați ajuns la copii?

Dintr-o întâmplare. Voiam să fac orice specialitate chirurgicală, dar de finețe. Nu aveam înclinație către chirurgia grea cum ar fi neurochirurgia sau cea toracică. Îmi plăceau lucrurile fine, meticuloase, de meșterit, de așezat, iar în ziua în care ne-am întâlnit să ne alegem specializările chirurgicale de pe listă, pentru că nu am avut o medie mare, au zburat din start toate specialitățile de finețe care mi-ar fi plăcut: oftalmologia, ORL, chirurgia pediatrică. Au rămas cele grosiere + ortopedia pediatrică ce nu era cunoscută pentru că atunci se înființase. M-am ridicat și am ales ortopedie pediatrică deși habar nu aveam ce înseamnă, dar am simțit că e pentru mine, că întrunește toate aspectele dorite.

Astăzi vă recunoaște cineva meritul de a fi deschis ușile către ecografia de șold?

Mi-l recunosc eu și e suficient. Recunosc că am avut și eu niște frustrări la un moment dat când am văzut că azi oricine face un curs de două zile, un abecedar al ecografiei de șold, la București, poate face această procedură, dar am depășit de mult lucrurile acestea, nu mă mai interesează să mă bat cu pumnul în piept că eu am făcut și am dres. Important este că am făcut, că se folosește ecografia la nivel național și sunt mulțumită și nu mai am nevoie de recunoaștere.

Ce vârstă au copiii dumneavoastră?

Fata mea are 17 ani…

Valentina împreună cu fiica ei

Și ce se face?

Artistă. Este la un liceu care are un sistem piramidal și orientează copilul doar către ceea ce își dorește și are abilități. Și-a ales dramă, arte, pictură și își dorește să ajungă în L.A. Și-a găsit facultatea acolo și mergem să o vedem. Nu o opresc pentru că știu din proprie experiență că e bine să faci ceea ce simți. Dacă pot să o sprijin o să o fac, dacă nu, nu. Nu sunt genul de părinte care să spună: „Faci Medicină ca mine!”.

Iar băiatul?

E greu de spus la această vârstă. Face 9 ani și deocamdată este pasionat doar de LEGO, oscilează între a fi bucătar și a construi un super oraș din LEGO pentru binele omenirii.😀

E clar că amândoi au în ei creație și vor fi creatori la un moment dat, într-un domeniu sau altul.

Sunteți mamă singură. E greu?

Uit de acest greu pentru că e foarte plăcut.

Valentina împreună cu fiul ei

Acum aveți mai mult timp să stați cu ei?

Nu, dar știu să dau altfel valoare timpului. Chiar dacă nu am o zi întreagă la dispoziție, în acea oră pe care o petrec cu fiecare, folosesc timpul la maxim să ne simțim bine, să facem ceea ce ne place, ceea ce ne creează apropiere, echilibru și bucurie. Dacă mergem undeva 2-3 ore, avem senzația la sfârșit că am petrecut împreună 3 zile, nu 3 ore. Asta nu am știut să fac înainte, dar sunt lucruri pe care le-am descoperit după acea cădere.

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO