Căutare

Share this article

Gaspar György este terapeut și unul dintre cei mai vizibili psihologi de la noi, care și-a asumat să promoveze vulnerabilitatea ca mijloc de vindecare. Iar primul pas spre asta a fost să-și spună povestea: cu o copilărie în frică, incapabil să relaționeze cu tatăl alcoolic, întotdeauna retras și invizibil, care și-a sabotat studiile dar cu un traseu spectaculos, din momentul în care și-a descoperit frânghia salvatoare: doi bunici, un câine, o profesoară și alți câțiva mentori.

Sunteți la începutul unui dialog care dezvăluie un adult de succes, crescut dintr-un copil căruia criteriile moderne de evaluare nu i-ar fi dat nicio șansă.

Care a fost momentul în care ai luat decizia să devii psiholog și de ce ai făcut asta?

Eram după clasa a XII-a, când am dat admitere la Facultatea de Istorie de la Cluj-Napoca, unde am intrat la buget, iar părinții mei mi-au spus foarte clar că nu mă pot susține să locuiesc la Cluj, să îmi plătească studiile și tot ce mai apărea o dată cu mutarea mea în oraș. Așa că am decis să mai rămân un an acasă, să mă apuc de învățat și să încerc iarăși anul următor.

Însă familia mea avea o situație financiară destul de modestă, așa încât în acest an trebuia să și muncesc, nu doar să studiez. Iar Universul a făcut în așa fel încât să fiu angajat pe o perioadă determinată la Protecția Copilului, acolo unde directoarea care se ocupa de direcție m-a simpatizat și m-a chemat în biroul ei la câteva luni după ce mă angajasem, să mă întrebe ce am de gând să fac cu viața mea. Întâlnirea a fost cu ceva spaime, mai ales că majoritatea colegilor mei aveau niște anxietăți când se întâlneau cu această doamnă, înaltă, aspră, intransigentă.

M-am uitat în ochii ei și i-am răspuns că aș vrea să devin profesor de istorie. Atunci a venit replica ei: „adică muritor de foame”. Era exact lucrul de care voiam să scap. I-am spus și ei. „în cazul ăsta ar trebui să alegi ori Asistență Socială, ori Psihologie!”, mi-a spus ea.

Nu știam, recunosc, ce presupunea asta. Făcusem în liceu un an de psihologie, dar materia asta nu se apropiase prea tare de sufletul meu.

Ieșind din biroul ei m-am gândit bine la ce discutasem: mi se părea că asistența socială nu mi se potrivea, dar am încercat să aflu mai multe despre ce fac psihologii.

Iar anul următor am dat admitere la Facultatea de Psihologie din Cluj, fără să știu vreo clipă ce peripeții aveau să aducă și zilele alea. Am plecat cu autostopul din Satu Mare la Cluj, fără să știu că eram în ultima zi de înscrieri. Mai mult decât atât, ajunsesem cu exact o jumătate de oră înainte de a se închide biroul, iar mie îmi lipsea poza de la dosar. Erau doi funcționari înăuntru: el a spus că pleacă și nu mă așteaptă să mă întorc cu poza făcută la minut, în vreme ce colega lui a fost drăguță și mi-a promis că rămâne peste program. Ani mai târziu, acea doamnă avea să îmi coordoneze și lucrarea de licență.

Să-ți răspund la întrebare: o succesiune de întâmplări norocoase a dus la această alegere. Și mă bucur, pentru că nu știu dacă aș fi putut face altă meserie cu pasiunea cu care sunt terapeut acum.

Ai vrea să mai rămânem un pic în zona deciziilor de carieră și aș vrea să știu de ce ai ales istoria atunci când ai ales-o?

Până în clasa a VIII-a am fost un elev cu rezultate mai puțin decât modeste la învățătură, iar asta din cauza faptului că tot zbuciumul din familia mea de origine m-a împiedicat să găsesc starea necesară pentru a mă pune cu burta pe carte.

În clasa a VIII-a am luat la o lucrare 0.25, ceea ce înseamnă că nici întrebările nu le copiasem corect de pe tablă, motiv pentru care profesoara mi-a dat mai puțin decât acel punct care se dă oricum din oficiu. După asta, m-a luat deoparte și mi-a zis: „băiete, dacă vrei să faci ceva cu viața ta, va trebui să te pui serios cu burta pe carte, așa nu se mai poate!”

M-a impresionat atât de mult încrederea cu care mi-a vorbit, încât am mers acasă și am învățat aproape pe dinafară lecția la istorie. Iar la următoarea oră m-am ridicat am răspuns la toate întrebările, profesoara mi-a zis că merit nota 9, dar îmi va da 7 fiindcă nu învățasem tot anul la istorie. Dar acel șapte a însemnat enorm: era o combinație de frustrare, nemulțumire, furie și recunoștință pentru o notă suficient de bună. Apoi am început să învăț, de dragul profesoarei de istorie.

Am intrat la un liceu destul de bun, chiar dacă eram printre ultimii din lista admișilor, iar acolo am găsit din nou o profesoară de istorie foarte bună, de care, de altfel m-am și îndrăgostit: erau tot felul de sentimente și gânduri legate de asta, majoritatea doar în mintea mea. Era o femeie singură, nu avea copii, deci perfect potrivită pentru proiecțiile mele, dar din această iubire platonică și din respectul față de doamna Rusu, profesoara de istorie din gimnaziu, am optat pentru istorie mai departe.

Gaspar György, la vârsta școlii primare

E fascinant cât impact are un profesor-mentor în alegerile unui copil!

Într-adevăr, mai ales că adolescenții nu au capacitatea cognitivă pentru a lua decizii pe termen lung, iar în perioada în care eu am făcut școala nu exista deschidere față de reconversia profesională, care acum este atât de încurajată.

În acele vremuri deciziile erau impuse de familie, lucru care s-a întâmplat și la noi, când mama mi-a spus să încerc la medicină, am făcut un an de zile de meditații la chimie, doar că profesoara mi-a spus că șansele erau mici fiindcă nu vedea suficientă pasiune în mine, așa că am încetat. Am încercat apoi actorie cu un tip celebru de la Teatrul de Nord din Satu Mare, iar după prima întâlnire omul i-a spus mamei că nu merită să își cheltuie banii fiindcă nu aveam deloc talent.

Acum există consilierii vocaționali și există părinți care își permit această cheltuială și apelează la ei. Dacă copilul cedează controlul adulților importanți din viața lui sau cedează presiunilor din partea părinților, și știu destul de multe cazuri, din păcate, aceștia nu au niciun cuvânt de spus, dar există si cazuri în care, dimpotrivă, iau ei toată povara alegerii fiindcă părinții nu se amestecă. Și, sigur, există și adolescenți ca și mine, care își găsesc niște ancore în viața lor, oameni care îi ghidează într-o direcție bună.

Cum a fost adolescența ta: rebelă sau docilă?

Am fost adolescentul obedient, din cauza faptului că de mic m-am luptat cu niște stări de anxietate, cu niște îngrijorări și frici legate de cine sunt, ce pot să fac și cum funcționez. Așa încât am învățat destul de devreme că, dacă ești obedient, atunci poți evita destul de multe situații dificile, iar oamenii te vor simpatiza. Mulți ani după aceea am încercat să le fac oamenilor pe plac, așadar au existat foarte puține momente de rebeliune, adică să mă las pradă furiei și unor comportamente mai puțin dezirabile, după standardele părinților sau profesorilor.

Imaginează-ți că nu am lipsit o oră de la școală în ultimii ani de liceu, adică exact atunci când toți elevii învață să chiulească.

Eu eram genul de elev care se conforma, care, din păcate, a fost și foarte nefericit pentru că toată această renunțare la sine, această complianță față de cei din jur te transformă într-o persoană lipsită de încredere și de personalitate.

Cum ar vedea terapeutul de azi acest portret al său de atunci?

Cred că terapeutul Gaspar ar avea destul de multă compasiune față de acest adolescent și ar căuta explicațiile care au dus la un astfel de mod de a fi, un tată dependent de alcool, o mamă care a luptat mulți ani cu anxietate și depresie, așa încât dacă acesta este contextul în care crești nu ai mai mult de aceste alternative: devii oaia neagră sau devii invizibil. Iar eu testasem invizibilitatea din școala primară, când am încercat să fiu copilul care nu creează probleme: nu aveam rezultate strălucite, dar nici nu încurcam lumea prea mult.

Terapeutul Gaspar l-ar încuraja pe acest copil să-și permită să facă greșeli, fiindcă un adolescent care nu îndrăznește să greșească devine un adult care de asemenea nu va face niciun pas greșit. Iar dacă nu îndrăznim să ieșim din tipare nu vom ajunge să ne transformăm visurile în realitate, fiindcă nu vom ajunge să ne confruntăm cu gustul amar al eșecului.

Gaspar Gyorgy, împreună cu părinții lui

Permisiunea de a greși nu l-ar duce pe copil în cealaltă extremă, a obrăzniciei și a comportamentului indezirabil?

Cred că permisiunea de a greși, fie că vorbim de copii sau de adulți, ne ajută să ne apropiem de excelență. În momentul în care greșești, încerci, iar când încerci dezvolți abilități. Deci este firesc să nu îți iasă din prima.

Când vine cineva în terapie și își propune obiective mărețe, primul pas pe care îl facem este deschiderea față de eșec. Fiindcă mai mult ca sigur, asta vor întâlni prima dată. așa încât, dacă de mici îi ghidăm pe copii să accepte greșelile ca pe niște contexte de învățare, îi ajutăm să își deschidă aripile și să meargă în direcția în care își doresc.

Eu, fiind un copil anxios, deci mai ezitant, mai rezervat, sufocat de panica de a greși aș fi avut mare nevoie de încurajare în acest sens. Dar din păcate părinții mei nu au avut deloc o pregătire în ce numim azi parenting, așa încât îmi transmiteau exact acele mesaje ce mă făceau și mai anxios: să nu faci prostii, să ai grijă, deci mesaje bine intenționate, dar știm că și Iadul este pavat cu bune intenții.

De unde venea anxietatea? Pare mai degrabă o stare specifică adulților.

Așa este, pare o stare asociată adulților, însă viața ne arată că micuții din zilele noastre se confruntă cu un nivel foarte crescut de anxietate, cea mai frecventă boală din rândul copiilor de la noi, 1 din 4 copii se confruntă cu ea.

Anxietatea este un cumul: o predispoziție biologică, unii dintre noi ne naștem cu o inhibiție comportamentală și o reactivitate emoțională mai crescute. Eu fac parte din categoria oamenilor care resimt emoțiile mai intens și este un aspect pur biologic acesta. Apoi este modelată social și ține foarte mult de ce se întâmplă la nivel de familie. Mama suferea de anxietate și a fost contagios. Adultul anxios vede doar partea goală a paharului, are o minte care se îngrijorează foarte mult, este extrem de vigilent și precaut. Acest adult crește un copil. Evident că toată această stare de vigilență, suprapusă pe dispoziția mea biologică a făcut ca și eu să devin un copil anxios. Emoția principală în anxietate este frica și, chiar dacă toți oamenii o au de la naștere, cei predispuși la asta vor avea o supra-dispoziție de a se feri de tot felul de pericole. Adevărat este, viața este compusă din pericole, dar din păcate pe mine nu m-a învățat că am și tot felul de resurse de a mă proteja de ele, iar pericolele pot fi provocări care ne ajută să creștem.

În plus, am crescut cu o mare neîncredere în relații. Tata era dependent de alcool, iar eu nu am reușit niciodată să găsesc stabilitatea de care avea nevoie adolescentul Gaspar în relația cu tata. Dependentul de alcool funcționează ca un om cu dublă personalitate: are momente când te poți apropia de el, atunci când nu consumă alcool, dar are și perioada când consumă alcool și când devine extrem de vocal. În această dublă manifestare copilul nu găsește ocazia să se apropie de adult și să creeze o relație cu el.

Acum sunt convins că, dacă părinții mei ar fi știut să gestioneze altfel lucrurile, în ciuda predispoziției mele biologice, lucrurile ar fi stat altfel cu mine. Așa încât anxietatea mea a dus la sabotarea situației de la școală dar și a relațiilor cu prietenii (am fost un adolescent destul de retras). Eram un copil care, expus unei situații noi, avea nevoie de 10-15 minute pentru a se obișnui cu noul scenariu. Mergeam în parc, de exemplu, majoritatea prietenilor mei explorau, iar eu eram retras și exploram pericolele de care ar trebui să mă protejez.

Bunicul Laszlo, model patern pentru Gaspar Gyorgy

Unde era lumina în copilăria asta?

Au fost câteva persoane în jurul meu care au avut grijă ca lumina iubirii să nu se stingă, iar una dintre ele este chiar bunicul meu patern, Laszlo, Vasile în limba română. Era genul de om cu niște abilități psihologice foarte bune, deși nu știu deloc cum a reușit să le dobândească. Acest bunic a avut grijă să îmi transmită că eu sunt un băiețel valoros și important și nu neapărat în cuvinte, ci mai degrabă prin felul în care se raporta la mine când mergeam în vizită la el, la țară. Mă întâmpina cu zâmbetul pe buze, îmi spunea „fiule!” și voia să petrec cât mai mult timp cu el. Mă lua cu el când mergea la animale, când mergea la câmp și îmi povestea tot felul de lucruri. Însă din păcate, când părinții mei au divorțat, când eu aveam 5-6 ani, am pierdut relația cu el, iar când ai mei s-au recăsătorit și am putut merge din nou la țară, la tata, din păcate bunicul nu mai trăia.

Îl găseam acolo însă pe cățelul Tarzan, și el o figură care m-a ajutat mult în copilărie. El a fost prietenul meu până prin adolescență. El ajunsese în curtea bunicilor mei, adoptat, cam în perioada în care eu m-am născut. Bunica paternă îmi povestea că Tarzan era un fel de bonă pentru mine, când am început să merg de-a bușilea. Ea mă lăsa în curte, iar Tarzan avea grijă ca găinile sau gâștele să nu se apropie prea mult de mine. Așa că s-a creat o legătură foarte puternică.

Aș mai pomeni-o aici pe bunica maternă, o figură extrem de autoritară și de la ea nu am primit acceptarea și înțelegerea pe care o aveam de la bunicul Laszlo, ci mi-a transmis mesajul că pot ajunge departe și că totul depindea doar de mine.

Ambele bunici erau de la țară, și cea din partea tatălui, și cea din partea mamei. Aceasta din urmă, este adevărat, s-a mutat la oraș, cu întreaga familie și a lucrat o vreme la SRI, ca femeie de serviciu, după care a promovat. Cred că este vorba despre o înțelepciune, o experiență de viață care te ajută să îți formulezi niște mesaje. Parenting-ul nu era în floare atunci, dar oamenii aveau niște citate pe care le foloseau când era nevoie.

Bunica îmi spunea să nu îmi pierd niciodată încrederea în Dumnezeu, ea fiind o persoană extrem de credincioasă. Și a avut dreptate, eu sunt un adult cu o relație foarte bună cu divinitatea și care apelează la ajutor când întâmpină dificultăți.

Asta sigur nu înseamnă că bunica nu era violentă verbal sau extrem de rigidă, dar, la fel ca majoritatea oamenilor, are și părți bune, de care eu am reușit să mă agăț, așa cum fac de obicei copiii când se dezvoltă într-un mediu mai puțin afectuos.

Gaspar Gyorgy, terapeut

Sunt curioasă: cum reușește un bărbat atât de iubitor cu nepotul său să crească un fiu dependent de alcool?

Și eu caut răspunsul la această întrebare. Sunt mai multe ipoteze sau explicații aici. Tata era cel mai mic copil din familie, al patrulea. Cel mai mare dintre ei a murit la 2-3 anișori, ceea ce îmi imaginez că pentru bunica, mama tatălui, a fost o traumă destul de mare.

S-au născut apoi ceilalți trei copii, dar când ei veneau pe lume bunicul, tatăl lor, era mai degrabă interesat de munca de la câmp decât de ei.

Nu cred că a petrecut prea mult timp acasă, cu copiii, iar soția lui, bunica, nu era printre cele mai afectuoase persoane din lume: o unguroaică destul de rece și de distantă și cred că nu a reușit să le dea acea siguranță de care copiii au nevoie.

De altfel, am convingerea că această predispoziție biologică a mea spre anxietate este moștenită și de la tata. De cele mai multe ori, ceea ce fac bărbații atunci când resimt un nivel crescut de emoție este să îl stingă prin intermediul consumului de alcool.

Acum îmi este foarte clar că nevoia noastră de relaționare, de conectare cu oamenii este atât de mare, încât dacă nu reușim să ne apropiem de semeni, ne vom apropia de obiecte, de lucruri. Adică ce a făcut tata.

Apoi, tind a crede că bunicul și-a reevaluat viața când a văzut unde au ajuns copiii lui, fiindcă și al doilea copil al lui a trecut printr-o dramă, în sensul că mătușa mea s-a sinucis. Așa încât cred că bunicul și-a regândit puțin viața și a decis să investească mai mult în relația cu nepoții.

Aș mai putea să mă gândesc că dintr-o vinovăție că nu a putut să îi ofere fiului ce a avut nevoie, compensează cu nepotul.

Vorbitul în public, una dintre „torturile” adultului anxios

Cum ai reușit tu să te ții departe de alcool? A fost o alegere conștientă sau biologic ai o repulsie față de băutură?

Cred că a fost și biologică, pentru că niciodată nu mi-a plăcut alcoolul. Și acum consum foarte, foarte rar. Dacă este un eveniment foarte important la care particip, iau eventual o gură de șampanie și un vin eventual. Dar nimic mai mult.

Crescând alături de un părinte alcoolic, copilul are câteva opțiuni: fie respinge în totalitate alcoolul, ceea ce s-a întâmplat cu mine, fie preia comportamentul lui.

Eu am văzut toată suferința mamei, am luat în calcul toată suferința noastră, ca și copii, iar bunica maternă a avut grijă să îmi dezvolte un soi de disciplină și autocontrol.

Pe de altă parte, când am trecut printr-o situație de trădare și am aflat că am fost înșelat de iubita mea, una dintre cele mai dificile experiențe ale mele de adult, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă îndrept către colțul unde aveam niște sticle de alcool și a fost prima dată în viața mea când s-a rupt filmul. A doua zi am văzut ce s-ar putea întâmpla, că aș putea deveni un dependent de alcool ca și tata și am înțeles că nu este o metodă de a vindeca această rană.

Pentru un adolescent retras, anxios acum ești un adult extrem de vizibil și expus. Cum și când ți-ai găsit vocea și curajul?

Anxietatea este în continuare foarte prezentă în universul meu interior, sunt în continuare introvertit și îmi place mai mult să fiu singur decât în grupuri mari de oameni, când mă aflu în contexte sociale de cele mai multe ori nu știu ce ar trebui să spun, cum ar trebui să mă port, în ciuda faptului că sunt terapeut.

Cred că am început să îmi capăt vocea abia în momentul în care am ajuns în București, acum 10 ani și când am acceptat invitația a două colege ale mele de a prelua o slujbă aici. Doar că frica mea era atât de mare și îndoiala că voi face față, iar atunci am avut o discuție despre asta cu mentorul meu, Emoke Tarjan, care se află și acum în Ungaria, și care mi-a zis: „Gaspar, am încredere în tine că te vei descurca!”.

Acum știu că cel mai bun tratament pentru anxietate este să ai niște oameni lângă care să fie în regulă să te expui. Imaginează-ți că atunci când am avut primul workshop în București, în fața unor medici de familie, împreună cu o colegă psihiatră, pe tema „tulburări de somn la copii și adulți”, nivelul meu de anxietate a fost atât de mare, încât atunci când am deschis gura, instantaneu mi-a dat sângele pe nas. Colega mea a înțeles imediat despre ce era vorba, a continuat ea, eu am luat un șervețel, m-am șters la nas și am mers spre flip chart, fiindcă știam că atunci când îți tremură mâinile e bine să apuci ceva cu ele. Doar că eram atât de tensionat încât am dărâmat flip chart-ul.

Am jurat atunci că nu voi mai face vreodată asta, doar că din fericire am avut oameni în jurul meu care m-au provocat să mai încerc iar acum lucrurile stau altfel. Acum, când mă văd în fața a 700-800 de participanți în fața cărora trebuie să vorbesc, mai am acele crize de anxietate, dar știi ce mă ajută foarte mult? Faptul că mi-am impus trei valori de viață: curajul, compasiunea și conectarea. Curajul mă ajută să fac ceva ce cred că nu pot face, compasiunea mă ajută să dau dovadă de înțelegere față de mine în momentele dificile, iar conectarea mă face să apelez la oamenii foarte dragi pentru sprijin.

Tu când ai reușit să îi ierți pe părinții tăi și ai vindecat copilul din tine?

Nu știu dacă am reușit să vindec copilul din mine și nu știu dacă asta se poate face după nu știu câte ședințe de terapie sau workshop-uri. Este un proces îndelung, iar peste cinci ani s-ar putea să am alt răspuns la aceeași întrebare.

În egală măsură, nu aș putea să spun că i-am iertat în totalitate pe părinții mei, dar știu că ei au făcut ce au știut mai bine atunci.

 

 

 

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO