Căutare

Share this article

Gigi Căciuleanu împlineşte curând 70 de ani, dar nu-i pasă. Nici de vârsta lui, nici de a altuia. Spune că nu are noţiunea timpului calendaristic, dar ştie exact cât durează o secundă pe scenă, în spectacolele sale de dans. A luat nenumărate premii internaţionale, are o companie de dans, a influenţat strategia artistică a dansului în Franţa, în Chile, în lume. El este Dansatorul. În orice definiţie posibilă.

Pentru început, am o mare curiozitate: de ce vă ridicaţi în picioare atunci când sunteţi solicitat să vă spuneţi părerea despre un concurent sau altul în emisiunea „Uite cine dansează” de la ProTV?

Nu pot altfel. Am o deosebită admiraţie pentru fiecare din cei care se pretează cu mare curaj unui proces de autodepăşire. Jos pălăria!

Domnule Căciuleanu, aţi avut o foarte bogată activitate în perioada în care în România era comunism… Aţi plecat mult, aţi luat premii strălucite peste tot în lume… Cum aţi putut pleca?

Cu trenul.

Pe peron, mă conduceau părinţii pentru o plecare de 2 săptămâni în Germania de Vest, în vederea unui concurs de coregrafie contemporană (la care, pentru frumuseţea poveştii, am luat, pentru a doua oară consecutiv, chiar premiul I – ceea ce era cu totul neaşteptat pentru cineva venind din Est!). Singurul sentiment care mă stăpânea acolo pe peron, era groaza viscerală ca nu cumva să-mi apară vreo lacrimă în colţul ochiului. Eu ştiind că „fug”, dar ai mei neavând cum să bănuiască faptul că nu mă voi mai întoarce… Doar cu un an în urmă, de la acelaşi concurs, mă întorsesem. Mişunau tot felul de oameni acolo pe peronul cu trenul plecând spre Vest…

Cum aţi trăit comunismul?

Cred că nimeni pe lumea asta nu poate spune că a trăit cu adevărat comunismul… Pentru bunul motiv că acesta nu a prea existat. Dacă numiţi comunism perioada Stalin/Gheorgiu- Dej/Ceauşescu, atunci pot să vă spun că pe moment am trăit-o aşa cum a făcut-o ţara întreagă. Ne uitam cu jind de după „cortina de fier” şi ne închipuiam că în Occident umblă câinii cu covrigii în coadă.

Cu covrigii, cred însă că, de atunci, ne-am cam lămurit cu toţii…

Ce este dansul astăzi?

Pentru mine dansul este nu numai universal ci şi atemporal, adică trăind într-un veşnic „astăzi”. Dansul e… Dans! Cu majusculă.

Cum „se vorbeşte” în aceste vremuri prin mişcare, prin dans?

Aşa cum dintotdeauna s-a făcut acest lucru: nu neapărat prin intermediul vreunui gen anume, ci mai degrabă prin „glasul” unor formidabile personalităţi. Al unor Artişti. Cu majusculă şi ei. Care, din fericire, s-au dovedit foarte diferiţi unul de celălalt şi deci imposibil de „închis” (şi prin urmare sufocaţi) în vreun sertăraş anume. Nu contează genul de dans pe care îl practici, dacă o faci sincer şi cu sentimentul de a face Artă. Nu numai „sport” sau doar „divertisment”…

Muzica s-a schimbat şi ea, dansul contemporan trebuie să ţină pasul cu ea?… Ce „ritm” mai are dansul?

Cu toate că arta dansului este poate cea mai antică, constat că muzica se află mereu cu un pas înaintea acestuia…

Dar pomeneam adineauri de genuri… Pe această idee v-aş spune, de exemplu, că nu înţeleg denumirea de „dans sportiv”. După părerea mea, cele două noţiuni se bat cap în cap şi chiar se anulează una pe cealaltă.  Este ca şi cum ai spune „pictură sportivă” sau „muzică sportivă”. Performanţa, ca regulă generalizată, pe care sportul o pretinde (în modul cel mai nobil al cuvântului) se bate cap în cap cu necesitatea pur artistică a dansatorului cât de personal posibil, de a fi „o excepţie”.

Asta nu înseamnă că nu privesc cu cea mai mare plăcere o „competiţie” de „dans sportiv”, de multe ori părându-mi-se chiar mai atrăgătoare decât multe spectacole de „dans contemporan” – o denumire cu care, iarăşi, nu sunt de acord. Contemporan cu ce? Cu cine? Nimic nu se demodează mai repede ca… moda! Se poate spune că „dansul clasic” este „dansul contemporan” al lui Ludovic XVI…

Se pare că pentru „a înnebuni” un calculator ar trebui să-l întrebi ora exactă. Până să-ţi răspundă, ora a şi trecut…

Oricum, cred că ar trebui să se găsească un critic de artă care într-o bună zi să aibă curajul şi inteligenţa să facă ordine printre aşa-zisele „sertare” în care sunt categorisite genurile de dans şi în care suntem băgaţi fără milă, noi, artiştii…

Cine ştie, poate atunci i-aş sugera termenul de „dans doct” aşa cum există cel de „muzică doctă”… Doct neînsemnând deloc că ar fi ermetic sau de neînţeles, ci dimpotrivă, că ar trebui să conţină cât mai multe înţelesuri, ca o piesă de Shakespeare sau o operă de Mozart.

Care este personajul pe care l-aţi plăcut în mod deosebit în experienţa dvs. şi pe care l-aţi dansat?

Dacă vă referiţi la un personaj dintr-un balet, atunci ar fi cel din „Un american la Paris”, la Opera din Bucureşti, pe care l-am dansat ani de-a rândul şi pe care, nu numai eu, dar şi publicul l-a plăcut şi l-a îndrăgit.

Însă… în ceea ce mă priveşte, nu se poate vorbi despre un personaj (sau chiar personaje) anume ci, mai curând, de „Personaje Multiple”. Sau, mai bine zis, despre multiplele faţete ale aceluiaşi personaj.

Dansul, aşa cum îl văd eu, este o confesiune, atât prin însăşi esenţa sa filozofică, cât şi prin calitatea formidabilă de a implica întreaga fiinţă în actul artistic. Orice dansator adevărat exprimă (chiar dacă interpretează un personaj!) în acelaşi timp două personalităţi: a sa proprie şi cea a universului…

Care sunt stelele dansului azi? Dacă în operă vorbim despre o Anna Netrebko sau un Rolando Villazon, în dans care sunt numele?

Personal, nu prea mă interesează vedetele în artă. În faţa istoriei un Picasso sau un Dali, care au câştigat milioane în timpul vieţii sunt văzuţi acolo, undeva mai sus, la egalitate cu un Modigliani sau cu un Van Gogh care au fost necunoscuţi de public în timpul vieţii şi au murit literalmente de foame.

Vedetismul mi se pare a fi doar o „construcţie” orizontală (cea a imediatului pieritor) şi, pe undeva, chiar mondenă şi care ca atare nu mă pasionează. Cred că verticalitatea este cu mult mai interesantă.

Ce audienţă face dansul? Câtă lume, la nivel internaţional, vine la spectacole de dans?

Întotdeauna am afirmat că îi invidiez pe fotbalişti pentru publicul enorm de larg pe care îl au, care vine pe stadioane sau îi priveşte la televizor! Îmi explic acest lucru prin faptul că la fotbal legile jocului sunt deosebit de clare şi relativ simple, lăsând în schimb la aprecierea spectatorului complexitatea unei strategii sofisticate şi a unei extraordinare frumuseţi a mişcărilor. Mişcări frumoase tocmai prin „adevărul” lor, adevăr datorat necesităţii de a executa sarcini extrem de grele şi precise cu un efort fizic egal zborului. Mi-ar plăcea să ajungem la aşa ceva şi în descifrarea spectacolelor de dans de către un public cât mai larg. Dar asta nu depinde decât de noi…

De fapt, un bun spectacol de dans reuneşte toate aceste calităţi, numai că publicul, necunoscând legile meseriei şi artei noastre, se găseşte în dificultatea de a-i dibui atât „gramatica”, cât şi „matematica”.

Acestea fiind zise, aş fi tentat de a vă spune aici un lucru pe care îl cred cu tărie: o democratizare a ARTEI în general şi a dansului în particular, nu se poate realiza decât prin ridicarea ştachetei. Coborârea acesteia înspre mediocritate nu poate să-i fie decât fatală.

Cum a fost şcoala rusească de dans? Cum a fost cea franţuzească?

Aceste două şcoli de dans academic nu numai că au fost, dar continuă să fie cele mai bune din lume, alături de cea engleză bineînţeles.

Cât despre dansul zilei de azi… Am făcut parte, în Franţa, din acea explozie care a dat naştere unui dans aşa zis „nou”, nu numai acolo, ci şi în lume. În concurenţă (frumoasă) cu şcoala de dans modern americană. Sunt foarte mândru de acest lucru, şi-i mulţumesc Lui Dumnezeu că mi-a dat posibilitatea să-mi „cultiv” dansul pe unde am fost … chiar şi în România!

Aţi condus centre de dans în Franţa, în Chile. Ce aţi adus nou în aceste centre/teatre? Care a fost „marca” dvs.?

Francezii spun : “il fait du Gigi”.

Iar sud-americanii mi-au dat o poreclă pe care am adoptat-o, apreciat-o şi îndrăgit-o : CasiHumano (Căciuleanu pronunţându-se acolo, la ei CaSiuleanu, iar „cvasi” spunându-se: „casi”): CVASI UMAN!

Cum trece timpul pentru dvs.?

Nu am noţiunea timpului calendaristic. Deloc. Însă, într-un spectacol, şi asta fără cronometru, îmi dau seama că ştiu exact cât durează o secvenţă cât de scurtă de dans… Sunt teribil de conştient de timpul minutelor şi al secundelor, cel al momentelor de pe scenă, pe care, spre marea mea mirare reuşesc să-l stăpânesc foarte bine şi cu precizie. Poate tocmai pentru că celălalt Timp ne stăpâneşte el pe noi toţi…

Ce relaţie aveţi cu vârsta, cu anii?

Pur şi simplu nu mă interesează. Nici pentru alţii, nici pentru mine însumi.

Revenind, aţi dansat cu Miriam Răducanu, Ruxandra Racoviţă, cu Maya Pliseţkaia, Pina Bausch… Cum le-aţi descrie pe fiecare?

Aş vorbi de un Triunghi Sacru: Maya – Pina – Miriam. Unde Miriam Răducanu ar fi vârful piramidei, dânsa reunind calităţile celor două mari „Stele” ale dansului mondial.

Cu Ruxandra Racoviţă, partenera mea de-o viaţă, e altceva. Ruxandra se află, cu drag si admiraţie, chiar în inima piramidei…

Cu ce aţi compara o balerină? Dar un dansator?

Cu o plantă rară având nevoie de condiţii de climă, de un sol fertil şi de … dragoste, pentru a exista! Dacă în dansul clasic îi vorbeşti publicului cu mondenul „dumneavoastră”, în dansul de azi ne adresăm lui Dumnezeu cu minunatul „Tu” biblic…

Spectacolul dvs.,  #EmojiPlay,  s-a inspirat din această nouă limbă în care am ajuns să ne exprimăm… Înlocuim descrierea emoţiilor cu emoji trimise pe whatsapp. Ce relaţie aveţi cu aceste gadgeturi? Sunteţi familiarizat cu emoji-urile?

Da, m-am surprins că aceste metafore şi prescurtări ale expresiilor de emoţie îmi sunt nu numai foarte comode, dar au chiar o forţă de expresie câteodată mai puternică decât multe fraze!…

Spectacolul meu de la Teatrul Excelsior, “#EmojiPlay”, cu „Gigi Căciuleanu Romania Dance Company”, vorbeşte despre asta şi o face de la sine. Cu nişte DansActori minunaţi… Celor care ar dori un răspuns la întrebarea dumneavoastră le-aş recomanda să se ducă să-l vadă…

Pe o scară de la 1 la 10, unde se situează dezamăgirea dvs. legată de şcoala de dans din România…

Nu sunt dezamagit de elevi sau de profesori, deci 10, însă am auzit că se preconizează a fi reduse orele de specialitate la Liceul de Coregrafie din Bucureşti, ceea ce ar fi o aberaţie nu numai pentru elevi şi pentru profesori, ci şi pentru public, şi ar constitui chiar o lovitură de graţie pentru profesie, deci 0. În concluzie media dă nota 5!

Şi pe o scară de la 1 la 10, unde se situează optimismul dvs. că lucrurile se vor schimba?

Totul e transformare (deci: 10), însă ştim că nimic nu se shimbă (deci: 0), de unde acceaşi medie 5…

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO