fbpx

Căutare

Share this article
Rubrică susținută de

Ileana Mavrodin are azi 65 de ani și este o bunică antreprenoare. Dar o antreprenoare care la un moment dat și-a reorganizat prioritățile și le-a urmat pe cele despre care credea că sunt cu adevărat importante pentru o viață împlinită.

În 1993 Ileana Mavrodin pleca împreună cu soțul și fiica lor în Canada, nu în căutarea unei vieți mai bune, ci din dorința de aventură și a de a descoperi și altceva. După 12 ani în acea țară, obosită fiind de ritmul agitat de muncă de acolo, a pornit într-o vacanță mai lungă menită să-i încarce bateriile. O ultimă oprire a vacanței sale prin Europa a fost satul Sasca, invitată fiind de o fostă colegă de școală la casa ei de la țară. De cum a ajuns acolo a zărit un deal lutos, orientat spre miazăzi, încărcat de toate elementele naturii. A simțit imediat că acela e locul ei și a cumpărat terenul. Și-a anulat biletul de întoarcere în Canada și pasionată fiind de casele din cob, s-a apucat să facă un experiment. Ulterior acest experiment s-a transformat într-o căsuță, Casa Verde, azi obiectiv turistic.

Ileana Mavrodin a fost nevoită să țină piept criticilor tuturor celor apropiați care credea că a înnebunit. Și cum altfel, doar lăsa o viață bună într-o țară civilizată, doar că să stea toată ziua cu mâinile în noroi. Doar că acel noroi a făcut-o fericită și s-a dovedit a fi drumul pe care îl căuta în viață. După ce și-a construit casa, aceasta a devenit foarte cunoscută prin țară și oameni de peste tot au venit să o vadă mânați de aceeași dorință și pasiune pentru natură, pe care le nutrea și Ileana Mavrodin. Curând acest proiect s-a transformat într-un business și zeci de corporatiști îi trec pragul Ilenei în timpul taberelor de vară pentru a afla ce înseamnă o casă ecologică și pentru a vedea cum se poate construi una. Iar mai apoi, alte zeci de oameni îi cer proiecte de case pe care apoi și le construiesc cu propriile mâini, cu inima și cu sufletul.

Cu ce vă umpleți dumneavoastră o zi întreagă?

O, sunt foarte multe de făcut. Când este tabăra nu mă mai ocup de altceva, iar în rest mă ocup de proiectele de case ecologice, de obicei de cob. Acestea sunt cele două mari domenii de care mă ocup.

Ileana Mavrodin cu una dintre nepoatele ei

Păi să le luăm pe rând. Ce înseamnă tabăra?

Ne adunăm în jur de zece persoane, acolo unde este căsuța și acolo învățăm despre cum se fac pereții de cob, despre tencuieli naturale, despre vopseluri naturale, despre decorațiile specifice cobului…

Tabără la care participă doar adulți?

Da, adulți, dar uneori mai vin și familii cu copii, iar nepoțeii mei sunt mai mereu acolo. Cei care vin la o asemenea tabără își doresc o casă sănătoasă, naturală, sunt în general persoane care lucrează în domeniul corporatist, dar nu numai. Ei sunt primii care simt nevoia de altceva, diferit de construcțiile convenționale. Mulți dintre ei au posibilitatea să lucreze de acasă și atunci își pot permite să-și facă o casă în natură și de unde în primii ani veneau doar IT-iști, acum vin din toate domeniile.

Ileana Mavrodin la finalul unei tabere

Când spuneți proiecte asta înseamnă că sunt mai multe case în construcție de care vă ocupați?

Sunt case pe care le proiectez. Ideea este ca cei care își doresc o asemenea casă să vină mai întâi într-o tabără ca să vadă ce înseamnă să construiești o asemenea casă, nefiind foarte ușor și implicând foarte multă manoperă. E foarte greu cu meseriașii pentru că sunt puțini cei care vor să mai lucreze cu pământ. Să pleci în aventura asta – pentru că e o aventură să construiești o casă naturală – trebuie să o faci în cunoștință de cauză ca să știi ce să ceri meseriașilor cu care lucrezi. Meseriașii întotdeauna o să încerce să te convingă să pui puțin ciment, puțin ipsos, rigips sau alte minuni 😀. Trebuie să poți ține piept acestui atac 😀

Problema cu materialele naturale este că ele se usucă mai greu, lucrează altfel, nu poți să faci repede treaba și să pleci.

De ce mi-aș face o casă din materiale naturale? Care sunt proprietățile acestui cob?

În primul rând pentru că este sănătos și cumva face parte din tot curentul acesta naturist. Lumea are din ce în ce mai multă grijă la ce mănâncă, cum se tratează, iar arhitectura asta poate fi numită un fel de arhitectură alternativă. O asemenea casă are foarte multe avantaje: este răcoroasă vara, este călduroasă iarna, nu are nevoie de umidificatoare sau dezumificatoare, ea reglându-și singură mediul acesta sănătos. Toată lumea când intră în căsuță spune: „Doamne dar ce răcoare și bine e aici!”, fără să existe nici un fel de mecanisme de răcire.

Alte motive sunt formele organice. Casa e practic ca o sculptură în care tu locuiești. O mângâi până ce capătă forma pe care ți-o dorești. Materialul se pune ud pe perete și astfel tu poți să-l modelezi până la forma dorită. Este practic o casă pe care atâta o mângâi până ajunge la forma pe care ți-o dorești. De aceea trebuie să te implici tu în realizarea ei, nu e indicat să ți-o facă altcineva, dar se mai întâmplă și așa. Întotdeauna le spun cursanților că atunci când îți dorești o asemenea casă trebuie să ai foarte mult timp sau foarte mulți bani. 😀.

Poate fi mai scumpă decât o casă de cărămidă?

Da, poate fi mai scumpă dacă ți-o face altcineva când tu nu ai timp să te implici. Dar e păcat să nu te implici pentru că e vorba de energia și gândurile tale bune pe care le pui acolo.

Dar poate fi considerată o casă la fel de durabilă cum este una de cărămidă?

Sigur că da. În Anglia, casele de cob – pentru că de acolo vine denumirea asta de cob – sunt case de sute de ani, acele case cu pereții rotunjiți, cu acoperiș de trestie, cele mai scumpe și cele mai căutate tocmai datorită atmosferei plăcute din interior. Casa verde are 16 ani, este bine mersi și va avea încă mulți ani.

Problema este că o asemenea casă trebuie îngrijită pentru că ea are sufletul ei. Dacă este părăsită, dacă nu este locuită, încet, încet se degradează. Orice casă, de fapt, dacă este nelocuită se degradează, una de cob cu atât mai mult. Atunci există mentalitatea aceasta că aceste case bătrânești nu sunt bune. Nu sunt bune pentru că cei care au locuit acolo au părăsit-o, cei care au moștenit-o nu prea o vizitează, nu se îngrijesc de ea, se strică acoperișul și atunci încep toate problemele. Sau, și mai rău, încep să toarne betoane și astfel o sugrumă, o gâtuie, ea nu mai poate respira și astfel se duce.

Care este diferența sau similaritatea între popularul chirpici și cob?

Amestecul este foarte asemănător: pământ lutos, nisip, apă și paie. Diferența este că nu se folosesc nici un fel de cofraje, nu se fac cărămizi, materialul moale se pune pe zid și se poate modela și se pun ud pe ud, fără nici un fel de structură de lemn sau metalică. De aici și formele acestea rotunde care nu se pretează cu alte tehnici. Dar ca să obții autorizație de construire pentru o casă din cob, este nevoie ca acea casă să aibă o structură de lemn. Din păcate acest material nu este considerat portant. Dar și materialele așa zise moderne, cărămida sau bolțarii, au nevoie de o structură de lemn. Toate casele trebuie să aibă structura aceasta portantă, fie că e vorba de lemn, de fier beton sau de metal.

Și dumneavoastră cum ați obținut autorizația pentru casa verde?

Casa verde nu are autorizație din păcate. Am vrut să-i fac documentația și când m-am apucat de asta am constatat că terenul pe care l-am cumpărat eu este în cu totul altă parte și trebuie mai întâi să rezolv problema cu actele terenului și abia apoi să mă apuc de autorizație. Casa verde nu are autorizație, însă toate celelalte au autorizație, de la Castelul de lut până la Popasul verde sau Satul de vacanță de la Berca.

Casa Verde

Cele enumerate sunt proiecte făcute de dumneavoastră?

Sunt proiectele mele ca arhitect, ele fiecare având proprietarul și povestea lor.

Ce vârstă aveți?

Am 65 de ani. Schimbarea aceasta majoră s-a întâmplat la 49 de ani. Am aflat mai târziu că noi suntem setați ca din 7 în șapte ani să facem schimbări majore în viață.

Unde v-ați născut?

La Timișoara și nu am avut bunici la țară. Am suferit foarte tare că toți copiii mergeau la bunici, la țară, iar eu mergeam doar în tabără. Acum sunt eu bunica de la țară.

Adică ați crescut printre betoane?

Da, la bloc.

Ce erau părinții dumneavoastră?

Tata a fost ofițer, iar mama a lucrat în vânzări, era vânzătoare, însă tot timpul a avut un spirit antreprenorial. Avea micul ei business, făcea covrigi, se agita 😀. Păcat că a trăit în comunism pentru că dacă nu ar fi trăit atunci sigur avea o afacere prosperă 😀

Și cum arăta drumul dumneavoastră în copilărie? Ce vă doreați să deveniți?

Am făcut arhitectură, asta mi-am dorit și asta am urmat. Am lucrat ca arhitect în România până la treizeci și ceva de ani, când am plecat în Canada. În 1993 am plecat în Canada pentru că s-a putut, cu primul val de emigranți, după ce ambasada Canadei a dat posibilitatea de a pleca cu viză. Până în 1990 noi fuseserăm doar în jurul României, în țările comuniste și Canada suna ca o aventură. Ne-am dorit să vedem cum e acolo, nu pentru că ne-ar fi fost greu aici. Eu lucram la Primărie în perioada aceea, eram inspector de zonă, soțul meu lucra ca programator în domeniul IT și voiam să vedem și cum e acolo și dacă putem să ne adaptăm.

Aveați copii?

Da, o fetiță de 15 ani.

O aventură asumată. Să pleci cu un copil în căutarea aventurii e un act de mare curaj…

Da, dar am plecat cu acte în regulă, nu mergeam chiar în necunoscut.

Ce ați făcut în Canada?

Din păcate nu am putut să lucrez ca arhitect pentru că am nimerit într-un soi de recesiune și nu erau job-uri de arhitect. Eu am rămas foarte surprinsă că marile companii care făceau dezvoltările nu aveau arhitecți angajați și lucrau după niște proiecte tip. Nu se căuta meseria de arhitect și mi-am dat seama de asta încă de când am depus dosarul în sistemul de punctaj. Meseria de arhitect avea doar un punct, în timp ce aceea de bucătar avea 10. Soțul meu a avut nouă puncte fiind programator. Pentru că știam să folosesc calculatorul mi-am găsit de lucru în grafică, așa că toți anii în care am stat acolo am lucrat în acest domeniu.

Câți ani ați stat în Canada?

12 ani.

Și după 12 ani, într-o bună zi…

Am plecat în concediu 😀. Am plecat într-un concediu mai lung pentru că mulți ani am lucrat ca free lancer și după ce am terminat ultimul contract am simțit că nu pot și nu mai vreau alt contract pentru că mă simțeam foarte obosită. Aveam spondiloză cervicală, mă durea mâna din cauza mouse-ului și am zis că vreau un concediu mai lung să-mi revin. Am plecat în Europa, pe Coasta de Azur și de acolo încet, încet am ajuns în România, în Timișoara și aici m-am întâlnit pe stradă cu o fostă colegă de clasă cu care nu mă văzusem de mai bine de 20 de ani. Ea mi-a spus că și-a cumpărat o casă la Sasca și m-a invitat și pe mine în weekend. Așa am ajuns la Sasca, așa am ajuns să ne plimbăm prin zonă și așa am ajuns să găsesc locul unde e căsuța acum.

Eu aveam în minte treaba cu casele de lut, era în sufletul meu ca un fel de hobby, aveam și o carte care se numește „How to build a cob cottage. Practical and philosophical guide” și chiar voiam să mă duc la un curs ținut de autorul cărții, Ianto Evans.

Erați singură în vacanța asta?

Da, eram singură. Când am văzut locul unde este acum căsuța mi-am dat seama că se potrivește perfect cu descrierea din carte a locului ideal în care să-ți construiești o asemenea casă. Eu căutasem lut și în Canada, nu am găsit, voiam să mă duc la o tabără organizată de autorul cărții, aveam și niște bani adunați în sensul acesta. Ajungând la dealul unde e căsuța acum am văzut pământul lutos, orientarea sudică, nisipul, piatra, pomii de salcâm, am constatat că toate materialele erau pe locul respectiv. Filosofia acestui tip de proiect este să încerci să folosești toate materialele de pe locul respectiv, să nu aduci și să nu duci în afară, așa cum creează toate șantierele gunoi.

În weekendul acela am cumpărat terenul, prietena mea s-a întors în Timișoara, iar eu am rămas.

Detalii din casa Verde

Ați cumpărat terenul fără să faceți un consiliu de familie?

Nu prea. 😀 Adevărul e că nu prea m-a luat în serios. Credea că glumesc…

M-am apucat de construcție, am tot făcut machete și într-un final m-am apucat de casă. Casa nu a fost gândită ca o casă în care să pot locui, ci ca un experiment. Pur și simplu voiam să văd cum lucrează materialul acesta, care e treaba cu el. Așa de mult m-a prins procesul acesta de construire, că nu am mai renunțat. Faptul că lucram cu mâinile, că o mângâiam toată ziua, după atâția ani de lucrat pe calculator, stăteam pe malul Nerei și mă uitam cât de lungi și frumoase sunt zilele aici, comparam viața mea de corporatistă din Canada cu ce aveam aici, m-a determinat să ajung într-un moment în care am spus: „Dar eu nu mai vreau să mă întorc în nebunia aia”.

Atunci, încet, încet m-am gândit cum să transform acel experiment care era doar un cerc cu raza de patru metri într-o căsuță. Încet, încet i-am găsit niște funcțiuni și astfel s-a transformat într-o casă de locuit care în 12 metri pătrați are toate funcțiunile unei case.

Sigur că am renunțat la biletul de întoarcere și am rămas să-mi termin căsuța.

Și familia dumneavoastră ce a zis?

A zis că am înnebunit. Mama, prietenii, absolut toată lumea.

Dar soțul ce a zis?

El nu m-a crezut, nu m-a luat în serios, până când a fost foarte târziu.

Experimentul Casa verde, 2004

Cât timp v-a luat să faceți casa locuibilă?

În primul an am ridicat-o la roșu, fără finisaje, doar am ridicat pereții și am acoperit-o. Într-un final, prin noiembrie am plecat înapoi în Canada, dar știam că merg acolo doar ca să-mi închei socotelile, ca apoi să mă întorc. Și așa a fost. În primăvară m-am întors ca să-mi termin casa.

Fiica dumneavoastră a venit și ea în țară?

Nu atunci, ceva mai târziu. Când am plecat eu din Canada ea era mare, avea un iubit, avea viața ei. Acum am nepoței.

Ileana Mavrodin în 2004, când prindea contur pasiunea sa

Când v-ați gândit să faceți din pasiunea dumneavoastră un business?

Nu m-am gândit, aceasta a fost decizia căsuței. Ea a devenit din ce în ce mai cunoscută și a atras tot mai multă lume care a rezonat cu tot ce am simțit eu: nevoia de a ieși din morișca aceasta corporatistă, de reconectare cu natura, nevoia de reașezare a valorilor și de a descoperi ce e cu adevărat important în viață.

Ați regretat vreodată că ați plecat din Canada?

Nu. Aici am o viață pe care o pot controla singură. Acum îmi doresc să fiu în primul rând bunic, să mă bucur de grădină… Vara e puțin mai aglomerat, însă, în restul anului am cam ce cred eu că e important în viață.

Locuiți în căsuță?

Nu mai locuiesc acolo, am făcut-o timp de câțiva ani. După aceea mi-am făcut biroul de arhitectură în sat și m-am mutat acolo, într-o casă în care am curent electric, internet 😀

Acum căsuța este și obiectiv turistic, vine lumea să o viziteze și e greu să locuiești într-o astfel de casă care e mai tot timpul vizitabilă.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO