„Împărtășim frumusețea limbii române cu toți străinii care o prețuiesc”. Această afirmație vine din partea doctorului în lingvistică, autoare de manuale, profesoară și fondatoarea Rolang School – singura școală dedicată predării limbii române ca limbă străină, cu mii de cursanți din întreaga lume, Mona Pologea.
Drumul ei nu a fost deloc ușor. „Mi-am dat seama că nu știu nimic despre antreprenoriat și m-am dus la cursuri.”Așa a început totul. A urmat cursuri de business, a câștigat un concurs european cu ideea ei de afacere și, în loc să rămână în zona academică, a ales să construiască ceva ce România nu avea: o școală profesionistă pentru străinii care vor să învețe limba română – Rolang School.
Manualele create de Mona Pologea sunt acum folosite în întreaga lume – din Statele Unite până în Australia – și chiar în universități românești, precum Universitatea Româno-Americană.
În acest interviu sincer și plin de emoție, Mona Pologea povestește cum a pornit de la zero, cum a învățat să fie antreprenor, despre greutăți, visuri și misiunea ei neîntreruptă: de a oferi limba română celor care o caută, o iubesc și vor să o învețe corect.
O să încep atunci, pentru că sunt foarte curioasă de această poveste. Cursurile dumneavoastră se adresează în principal expaților, nu?
Mona Pologea: Da. Lucrăm cu adulți străini, vârsta minimă este de 18 ani. Sunt persoane din căsătorii mixte, traducători de la Parlamentul European, diplomați – cred că am lucrat cu aproape toate ambasadele din București. Sau oameni care au pur și simplu un interes cultural, sunt curioși, aventurieri, vor să descopere altă țară, altă cultură. Sunt foarte mulți, mai ales nemți. Chiar aveam o colegă care are o agenție de turism și îmi spunea că nemții sunt cei mai mari călători din Europa.
Și ei vin și la cursurile de vară?
Da. De exemplu, noi mergem în fiecare vară la Sibiu, la școala de vară pe care o organizăm și care este pentru noi un eveniment de suflet. Anul acesta este deja a douăsprezecea ediție și dintr-un grup de 31 de studenți străini, 10 sunt nemți.
Mona Pologea: „Împărtășim frumusețea limbii române cu toți străinii care o prețuiesc”
Impresionant! Deci chiar sunt cei mai mari călători din Europa.
Așa cred și eu.
Dar totuși, să călătorești e una, să înveți limba română e deja un pas serios.
De ce nu? Pentru ei e ceva nou, sunt foarte deschiși spre alte limbi, alte culturi. Și e interesant un alt fenomen: la școala de vară, anul trecut, au fost mulți pensionari.
Pensionari care învață româna?
Mona Pologea: Da! Se știe că învățarea unei limbi străine te ajută să îmbătrânești mai încet, menține creierul tânăr, te face mai dinamic. Așa că mulți, când ajung la 65 de ani, se apucă să învețe o limbă nouă și călătoresc.
Până acum aveam impresia că doar americanii, la 75 de ani, se căsătoresc a treia oară și pleacă în croaziere în jurul lumii.
Ei bine, nu e doar despre americani. Și foarte mulți europeni fac asta!
Foarte interesant! Bun, dar haideți să încercăm să schițăm puțin profilul cursanților dumneavoastră. Și mie îmi place să călătoresc, dar nu pot spune că dacă ajung în Polonia aș avea impulsul să învăț limba polonă. E adevărat că e și o limbă dificilă.
Contează foarte mult faptul că noi avem un background latin, totuși. Adică, dacă cineva știe un pic de franceză, italiană, spaniolă sau portugheză, româna i se pare automat mai ușor de învățat. Ne ajută mult faptul că avem alfabet latin, structură gramaticală latină, toate timpurile verbale sunt latinești etc.
Am înțeles. Bun, dar asta vreau să înțeleg: cei care vin la dumneavoastră au, totuși, o legătură cu România, nu?
Mona Pologea: Sigur că da. Fie sunt în căsătorii mixte, fie au prieteni sau cunoștințe în România, fie, pur și simplu… vin din curiozitate. De exemplu, mi s-a spus că la Londra, acum, e atât de scump să ieși în oraș, încât o cină pentru șase persoane ajunge să coste mai mult decât un city-break la București. Așa că preferă să ia avionul și să vină aici pentru un weekend în centrul vechi.
Dar, dincolo de asta, cei care ajung la noi la școală și sunt dedicați învățării nu vin pentru distracție. Sunt mai serioși. Înțeleg cât e de important să ai un profesor vorbitor nativ care e și lingvist. Sigur, poți învăța limba română și de pe YouTube, și de pe internet, și de pe stradă, dar dacă ajungi la noi, e clar că vrei mai mult. Vrei un demers structurat.
Cum abordați organizarea pe niveluri? Există provocări legate de nivelurile A1, A2, B1 etc.?
Mona Pologea: Da, foarte mari! La început, acum 20 de ani, nici noi, ca profesori, nu știam foarte exact ce ar trebui să predăm la fiecare nivel. Nu exista o structură clară. Apoi a apărut Cadrul Comun European de Referință pentru Limbi, care ne-a oferit o schemă clară. Acum, după atâția ani, știm ce presupune fiecare nivel și ce trebuie predat.
Eu am fost obsedată de structură, de claritate. Așa că am scris manualele astea de limba română pentru străini în conformitate cu Cadrul Comun European de Referință pentru limbi: două volume: manualul și caietul de exerciții. Plus încă o carte: Romanian Verbs, care conține 2250 de verbe românești.
Wow! Cu toate timpurile verbale?
Da, exact, după modelul Bescherelle pentru limba franceză. Și am mai scris o carte pe care țin foarte mult să v-o arăt. Este singura carte pe care am scris-o pentru vorbitori nativi de română. Se numește Ghid de exprimare corectă în presă. Am publicat-o în 2007. Asta pentru că am urmat și școala de televiziune și am colaborat o vreme cu Centrul de Jurnalism Independent.
Pe atunci, jurnaliștii mă sunau constant: „Mona, e corect așa sau așa? Zi-mi repede ce să scriu!” Așa că m-am gândit să pun toate aceste dileme într-o carte. E utilă nu doar pentru jurnaliști, ci pentru oricine e preocupat de ideea de corectitudine gramaticală.
Mi-am făcut doctoratul în lingvistică, iar limba română a fost întotdeauna o mare pasiune pentru mine. Am făcut tot ce am făcut cu mult drag.
Stați puțin, trebuie să ne întoarcem la începutul poveștii. Spuneți-mi, când v-a venit ideea de a deschide o școală de limba română pentru străini? Când s-a întâmplat asta?
Mona Pologea: S-a întâmplat în anul 2009. Suntem pe piață din 2009 și am înființat școala împreună cu soțul meu, Dan Pologea, care este inginer programator de profesie și are un doctorat în rețele neuronale artificiale. Vine dintr-un domeniu complet diferit, dar el a făcut site-ul la început și acum se ocupă și de partea administrativă și de logistică, alături de angajatele noastre. Este foarte multă muncă în spate, iar el gestionează toate aceste aspecte.
Eu, în schimb, veneam dintr-un cu totul alt mediu. Eram doctorandă la Universitatea din București și, în paralel, am fost manager cultural, apoi m-am mutat la Institutul de Lingvistică al Academiei. Visam la o carieră academică, speram să fac cercetare la cel mai înalt nivel.
În același timp, mergeam și la facultate seara, între 18:30 și 20:30, unde predam limba română pentru străini. Acolo m-am îndrăgostit pur și simplu de studenții străini, care erau minunați. Am început cu cei de la anul pregătitor – studenți din Republica Moldova, Ucraina, (Cernăuți), Albania – oameni care învățaseră în limba română timp de 11 ani și o vorbeau impecabil, la un nivel C2 clar.
Predam cursuri de lexicologie, sintaxă, morfologie și mi-a fost foarte ușor să lucrez cu ei. Era o energie fantastică – îți dădea senzația că e simplu să predai româna ca limbă străină.
Dar apoi am început să lucrez cu începătorii – oameni care nu știau absolut nimic. Și a fost un adevărat șoc pentru mine, pentru că a trebuit să o iau de la zero. Am realizat cât de multe lacune există în formarea noastră profesională. Nici în școală, nici în facultate, nici la masterat, nici măcar la doctorat, nu învățăm cum să predăm româna ca limbă străină. Suntem pregătiți să predăm Eminescu și Creangă unor elevi de gimnaziu sau liceu. Și atât.
Ca să poți preda româna unui străin, trebuie să-ți schimbi complet perspectiva asupra limbii. Trebuie să începi să o privești și tu din exterior, să înțelegi unde apar dificultățile reale. Greșelile pe care le fac străinii sunt foarte diferite de cele pe care le fac românii. Ei au alte probleme: pluralul, articolele, genurile.
De exemplu, ei spun: „un pahar, două paharuri” sau „doi pahari”. Nu știu că substantivul este neutru, cred că e masculin și încurcă terminațiile. Nu înțeleg genurile, nu știu cum se formează articolul hotărât. Sunt probleme pe care noi trebuie să le abordăm în cursuri – nu oferim doar vocabular și comunicare, ci și o bază solidă de gramatică.
E important să înțeleagă cum funcționează limba, care sunt fundamentele ei. Chiar dacă unii dintre ei mai uită după doi-trei ani ce au învățat, pentru că așa funcționează memoria adulților, ei nu uită niciodată cum i-am făcut să se simtă. Și revin la noi cu plăcere, cu drag. Spun că e un loc special pentru ei. Pentru că la cursurile noastre se râde mult, e voie bună, e bucurie. E un loc unde învățarea e asociată cu plăcerea.
Dar de ce spuneți că veneați dintr-un alt mediu? Doar pentru că nu era antreprenorial?
Mona Pologea: Exact. Pentru că nu aveam nicio legătură cu antreprenoriatul. Și mi-am dat seama foarte repede că, dacă vreau să deschid un business, trebuie să merg la cursuri să învăț. Nu știam absolut nimic despre ce înseamnă să conduci o firmă.
În 2009, Comisia Europeană a organizat la București niște cursuri speciale numite „Eu, antreprenorul”. Acolo am participat la prelegeri despre vânzări, marketing, leadership, finanțele unei firme, construcția unui brand – toate lucrurile esențiale pentru un antreprenor.
La finalul acestor cursuri a fost și un concurs de idei de afaceri. Eu am câștigat locul întâi cu ideea mea, iar prietena mea cea mai bună – pe care am cunoscut-o chiar acolo – a câștigat locul doi. Din toată grupa, doar noi două ne-am deschis cu adevărat afacerile. Și iată, după mai bine de 15 ani, avem și o prietenie frumoasă care a rezistat în timp.
Chiar recent ne-am revăzut noi două, iar pe coordonatoarea noastră de atunci am regăsit-o recent în postura de antreprenoare. A fost o reîntâlnire emoționantă. Parcă s-a închis un cerc – „Eu, antreprenorul” după 15 ani. A fost fantastic.
Așadar, am înțeles de la început că, dacă vreau să fac lucrurile bine, trebuie să învăț. Dar chiar și așa, începutul a fost greu.
La început nu aveam un sediu propriu. Timp de doi ani am ținut cursurile la Casa Universitarilor – închiriam o sală și predam seara, pentru că oamenii veneau după programul de lucru. Cursurile începeau la 18:30 și țineau până la 20:30 sau chiar mai târziu.
După aceea ne-am mutat într-un sediu pe Bulevardul Dacia, unde am stat aproape trei ani. Apoi, ne-am mutat pe strada Tudor Arghezi, unde am funcționat aproape un deceniu. Am fost forțați să plecăm abia la finalul pandemiei, pentru că proprietarul a decis să vândă spațiul. În prezent, ne aflăm pe strada Ion Brezoianu 4. Este, fără îndoială, cel mai frumos sediu pe care l-am avut vreodată.
Dar la început ați avut studenți?
Am început cu doi.
Mona Pologea: „Mi-am dat seama că nu știu nimic despre antreprenoriat și m-am dus la cursuri”
Cu doi studenți? Într-o sală de curs închiriată, la Casa Universitarilor?
Exact.
Adică veneați cu bani de acasă…
Nu chiar. Acopereau efortul meu, dar… mă rog, era „tanda pe manda”.
Și după aceea?
După aceea am avut patru, apoi opt, apoi iar am ajuns la doi. Și când am ajuns din nou la doi… în vara aceea… m-am așezat pe o bancă, în față la Casa Universitarilor, și am început să plâng.
De ce? Ce s-a întâmplat?
În curtea Casei Universitarilor era un atelier de pictură. O pictoriță avea acolo expuse niște lucrări, iar eu m-am dus să vizitez. Într-un colț, zece copilași pictau – toți cu pensula în mână, concentrați. Și când am văzut că până și ea, cu pictura, are mai mult succes decât mine cu limba română… pur și simplu am izbucnit în plâns.
A fost un moment de deznădejde?
Mona Pologea: Da. Nu a fost ușor deloc. Dar apoi am schimbat ceva. M-am închis în casă două zile și am început să trimit e-mailuri la ambasade și consulate.
De ce acolo? De ce v-ați gândit să apelați la diplomați?
Pentru că, în mintea mea, de la bun început, ideea a fost să ne adresăm corpului diplomatic. Ei erau cei care locuiau aici, aveau o nevoie directă. În 2009, nici nu erau foarte mulți expați în România, cum sunt acum. Nici multinaționalele nu erau dezvoltate ca azi.
Așa că am început să scriu ambasadelor. Am început să sun. Nici nu mă cunoșteau, dar nu conta. Le spuneam simplu: „Avem cursuri de limba română pentru străini. Vă putem ajuta.”
Și a funcționat?
Da. Chiar a funcționat. Au venit. Și au fost foarte mulțumiți de calitatea cursurilor noastre. Am crescut datorită recomandărilor.
Cum adică?
Adică studenții noștri își aduceau apoi frații, surorile, părinții, soțiile, prietenii. Avem familii întregi care au trecut prin școala noastră. Și ambasade întregi, lucrăm cu foarte multe ambasade.
Și acum? Câți studenți aveți?
Acum avem peste 1.000 de studenți străini pe an. Am crescut încet, încet, cu pași mici. Dar da, am ajuns acolo.
Sunteți din București?
Nu. Sunt din Prahova.
Ați făcut liceul acolo?
Da, la Ploiești. Liceul „I. L. Caragiale”, unde am fost olimpică la română și la franceză. De fapt, eu am iubit întotdeauna limba română. Apoi am venit la București și am făcut Română –Franceză la Litere.
Păi și nu era mai ușor să vă faceți profesoară? Să mergeți la liceu, să predați copiilor?
Nu m-a atras asta niciodată. Când am terminat facultatea și toate colegele mele se pregăteau să dea titularizarea, eu am fost singura care nu a vrut să meargă. Am zis: „Poate că încă nu știu ce vreau să fac în viață, dar știu sigur ce NU vreau să fac.” Și eu nu mi-am dorit niciodată să fiu profesoară într-un liceu sau într-o școală generală. Am dat la masterat.
Și în paralel cu masteratul ce ați făcut?
Am lucrat. Am colaborat cu niște edituri, am redactat cărți, am și tradus o carte din franceză. Apoi, în timpul masteratului, am început să predau româna ca limbă străină studenților de la anul pregătitor. M-am înscris și la doctorat. Iar în paralel, m-am angajat ca manager cultural. A fost un alt traseu. Nu m-am văzut niciodată în sistemul clasic. Și nici nu cred că aș putea să predau materia aceea care se predă în școli. E total diferită față de ce facem noi.
Cum adică? Ce înseamnă, de fapt, să predai româna ca limbă străină?
Este o specializare în sine. Am un prieten, e programator, un om inteligent, care m-a întrebat de trei ori dacă predau Eminescu și Creangă.
Și i-am spus: „Nu. La cursurile noastre nu predăm scriitori care au trăit într-un alt secol, pentru că limba aceea e mult mai greu de înțeles.” Noi începem cu lucruri de bază: alfabetul, grupuri de litere, saluturi – „bună ziua”, „bună seara”, „bună dimineața”. Apoi: „ce faci?”, „de unde ești?”, „ce limbi vorbești?”. Totul se dezvoltă logic și natural, de la zero cunoștințe de limbă spre conversație reală.
Și ajung să vorbească română?
Mona Pologea: Da. Deja după câteva lecții încep să comande în română la restaurant, citesc meniul, știu să spună „vreau să mănânc”, „vreau să beau”, „vreau să plătesc cu cardul”. Adică sunt situații reale din viața noastră de zi cu zi – exact pe acelea le predăm. Unii vor să se stabilească în România, alții vin și pleacă, fac cursurile online. Sunt diferiți, dar e o experiență minunată.
Sunteți fată de profesori?
Nu. Părinții mei sunt contabili. Dar m-au încurajat mereu să-mi urmez pasiunea, oricare ar fi fost ea. Și s-a întâmplat să fie limba română.
Ați avut momente amuzante în școală, legate de asta?
Multe! Când eram în generală, aveam la finalul caietului câteva rânduri în care notam toate greșelile pe care le făceau profesorii. Și pe unii chiar îi corectam în direct.
La liceu, țin minte o profesoară de matematică care ne spunea: „Lăsați pixele jos!”. Iar cineva din clasă îi spunea: „Pixurile.”
Notam perlele astea. La finalul anului ne strângeam un grup de fete și râdeam de nu mai puteam. Noi eram la profil filologie, deci normal că ne interesa corectitudinea gramaticală.
De ce ați rămas în România? Nu v-a tentat să plecați în afara țării? La Bruxelles, de exemplu, sunt atâtea locuri unde ar fi nevoie de profesori de limba română.
Știu. Nu doar la Bruxelles. Mi s-a propus să lucrez la Ambasada României din Luxemburg și la Institutul Cultural Francez din Paris, pentru că sunt absolventă de franceză și cunosc limba. Dar le-am refuzat pe toate.
De ce?
Pentru că nu mi-am dorit niciodată să plec din țară. N-am simțit niciodată atracția de a trăi și de a munci în altă parte a lumii. Poate am fost prea legată de familie, de prieteni… nu știu exact. Dar nu m-am văzut niciodată făcând asta. Și nici acum nu-mi doresc.
Sunt fericită cu ce fac aici. Mă simt împlinită.
Dar nu faceți doar cursuri, nu?
Exact. Nu facem doar cursuri pentru străini. Centrul nostru a devenit și un centru de formare pentru profesori de română ca limbă străină. Pentru că pe piață este mare nevoie de profesori bine pregătiți.
Și, de curând, am devenit singurul trainer acreditat internațional din România pentru această specializare. Sunt singura din țară care ține acest curs. L-am început anul acesta și deja avem 12 profesori acreditați.
Cine acordă această acreditare?
Acreditarea vine de la ICC – International Language Association – sub egida Consiliului Europei. Poate ați auzit de CELTA, acreditarea pentru limba engleză. Ei bine, aceasta este echivalentul CELTA pentru limba română. Sigur, româna nu e la fel de populară ca engleza, dar pentru cei care vor să o predea, acest curs oferă un cadru clar, metode moderne și o structură profesională.
Cum arată mai exact acest curs?
Mona Pologea: Lucrăm cu metode actuale de predare a vocabularului, gramaticii, învățarea prin contexte reale, integrarea culturii și a civilizației în lecții, gestionarea situațiilor dificile din sala de curs. Discutăm și cum adaptăm predarea pe niveluri – A1, A2, B1, B2, C1, C2 – ca să nu mai existe confuzii. Participanții au fost foarte entuziasmați că, în sfârșit, cineva din România a făcut acest pas.
Știu că ați fost implicată și în acțiuni de voluntariat. Povestiți-mi puțin.
În acest moment nu mai sunt implicată. După pandemie, nu am mai avut nici timpul, nici poate curajul să mă mai implic. Înainte de pandemie, da, am fost activă.
Am făcut voluntariat în mai multe direcții: pentru antreprenoriat – am făcut parte din comisii care evaluau ideile de business ale liceenilor. Am moderat o emisiune despre antreprenoriat cultural și am intervievat oameni din teatru, muzică, film – veneam din mediul cultural și cunoșteam oameni din acest domeniu.
Am lucrat și cu copii defavorizați, cu copii din centre de plasament sau copii bolnavi de cancer. Acțiuni punctuale, dar cu multă emoție.
În viitor, mi-ar plăcea să mă implic mai mult în zona femeilor. Există ONG-uri care protejează femeile din medii vulnerabile și îmi doresc să contribui mai mult acolo. Acum doi ani, am fost nominalizată la un premiu din Marea Britanie – Global Woman Award. Nu l-am câștigat, dar am fost singura româncă nominalizată în acel an.
E impresionant.
Echipa noastră e formată exclusiv din femei – fie tinere la început de drum, fie cu experiență. Eu le încurajez constant să-și urmeze pasiunea.
Mi se pare esențial ca, atunci când ajungi într-o poziție de conducere, să fii genul de lider care dă curaj. Femeile, în general, sunt mai timide, poate mai nesigure pe ele. Dar cu încurajare constantă, se deschid.
Și mai cred că femeile sunt, în mod natural, mai empatice, mai disciplinate, mai atente. În domeniul nostru, al predării, au mai multă răbdare. Și – sincer – vorbesc și mai clar.
Am avut și profesori bărbați care au venit la testare și… le-am spus sincer: „Ai nevoie de lecții de dicție.” Pentru că dacă nu pronunți corect, nu ai cum să-i înveți pe alții. Limba română e fonetică – așa cum scriem, așa citim. Și atunci, fiecare silabă contează.
Asta cred eu și asta promovez. Iar susținerea femeilor în educație mi se pare o datorie personală.
Care sunt următoarele proiecte? Am înțeles unde v-ați dori să vă implicați. Dar în ceea ce privește școala… unde vreți să ajungeți cu ea? Care e visul acela ascuns, poate nerostit până acum?
De fapt … să știți că, în multe privințe, școala a ajuns deja mai departe decât mi-aș fi imaginat vreodată. Nu ne-am propus premii, nici recunoaștere, nici acreditări internaționale. N-am alergat după ele. Dar cumva, au venit ele peste noi.
Îmi doresc să ducem limba română cât mai departe în lume. Să ajungă la cât mai mulți oameni, să-i descopere frumusețea și profunzimea. Pentru că da, româna e o limbă extraordinar de frumoasă. Mulți studenți îmi spun: „Știți ce-mi place cel mai mult la limba română? Cum sună.”
Am avut cursanți din Israel care au intrat în sală, au ascultat o conversație și au exclamat: „Vai, cât de muzicală e limba asta!” Mi se pare incredibil să aud pe cineva spunând: Îmi place cum sună limba ta.
Asta se învață din drag. Spuneți-mi, există o poveste a unui cursant care v-a rămas în suflet? Cineva care nu învăța româna pentru job, nici pentru căsătorie? Doar… din pasiune?
Oh, sunt mulți. Surprinzător de mulți. Sunt poligloți care cunosc franceza, spaniola, italiana, portugheza… și realizează că româna e singura limbă romanică pe care nu o stăpânesc. Și-atunci devine o provocare. O curiozitate. Își spun: Hai să o învăț și pe asta, să văd cât e de grea. Sau poate… cât de ușoară.
Ce e frumos e că, indiferent de motivație, toți cursanții noștri fac progrese. Fiecare. Fără excepție. Chiar și cei fără nicio experiență anterioară cu limbi străine. Sigur, e mai greu pentru ei la început, dar până la final ajung să spună propoziții clare, să înțeleagă lumea din jur. Să se exprime. Și asta e o mare victorie.
Așadar, visul e ca limba română să ajungă cât mai departe. Dar concret, unde mai simțiți că este nevoie de ea?
Peste tot. Dar în special acolo unde ar trebui să fie deja vie – și nu este. De exemplu, în Republica Moldova. Din păcate, încă mai bine de jumătate din populație vorbește limba rusă în viața de zi cu zi. Visul meu e ca româna să redevină acolo limba inimii.
Sau în județele Harghita și Covasna. Acolo, avem cazuri dramatice. Îmi amintesc o doamnă care ne-a sunat disperată să cumpere manualele noastre. Trăia într-un sat mic din Harghita, soțul era maghiar, copiii nu vorbeau deloc româna. Mi-a spus: Unde să-i trimit la facultate? La Cluj? La secția de maghiară? Și ce fac mai departe?
Și dacă aleg Budapesta, povestea devine și mai tristă. Pentru că limba maghiară vorbită în acele sate e puțin diferită. Arhaică, rurală, așa mi-au spus niște cursanți maghiari. Când ajung la Budapesta, tinerii au un adevărat șoc cultural și lingvistic. Nu se adaptează. Nu se simt parte din nicio lume. Și atunci limba, în loc să-i unească, devine o barieră.
Asta e … ruptură identitară. Dar aveți și exemple din diaspora, nu?
Da. Sunt tot mai mulți copii de români plecați în străinătate care, la 16-18 ani, încep să-și caute rădăcinile. Vin în România în vacanțe, vor să vorbească cu bunicii, dar … nu pot. Pur și simplu, nu știu românește.
Îmi vine în minte o fată din Germania. Părinții ei, ambii români, au decis să vorbească în casă exclusiv în germană – pentru ca ea să se integreze. Numai că ei vorbeau germana cu niște greșeli, cu accent, cu stângăcii. Iar ea, crescând așa, a ajuns să nu vorbească fluent nici limba țării adoptive, nici limba de acasă. La 18 ani, nu stăpânea bine nici româna, nici germana. E o realitate dură, dar foarte prezentă în comunitățile noastre.
Deci misiunea nu e doar să-i învățați pe străini. E și să-i reconectați pe românii pierduți cu propria lor limbă.
Exact. Și tocmai de aceea simt că e atât de important ce facem. Că e mult mai mult decât niște cursuri sau o școală. E un act de recuperare, de vindecare, uneori, de reconectare cu ceea ce suntem cu adevărat.
Și aveți mulți astfel de cursanți? Copii ai românilor plecați în străinătate?
Mona Pologea: Cum să nu! O mulțime. Vin constant. Și, la un moment dat, descoperă că … da, ar fi bine să învețe limba română. Își dau seama că nu pot construi o legătură autentică cu bunicii, cu trecutul, cu identitatea lor, fără limbă. Așa că vin la noi.
Dar știți ce e trist? Că încep să o învețe abia la vârsta adultă. O învață ca pe o limbă străină, nu ca pe limba lor maternă. Și mereu mă întreb: Cum ar fi fost dacă ar fi crescut cu ea? Dacă ar fi învățat-o acasă, din copilărie, firesc?
Asta se vede. Se simte în greșelile pe care le fac. În ritmul în care evoluează. Dar chiar și așa, contează enorm că vin, că își doresc, că au curajul să spună: „Am nevoie de ajutor.”
Noi îi iubim pe toți cursanții noștri. Fie că sunt la nivel de începători sau avansați, faptul că aleg să se înscrie la un curs înseamnă că și-au dat seama că limba asta e importantă pentru ei. Și că vor să o învețe corect, de la cineva care poate explica temeinic și clar. Sunt conștienți că nu e suficient să caute pe YouTube, să asculte în metrou sau pe stradă. E nevoie de structură, de rigoare, de explicații. Asta le oferim noi.
Ce planuri mai aveți pentru școală, în direcția dezvoltării?
Ne dorim foarte mult să ne extindem și pe partea de acreditări. În viitor ne dorim să obținem noi certificări oficiale pentru școală. Atestate internaționale de limbă română, recunoscute global. E un pas important.
Vrem, de asemenea, să dezvoltăm o platformă educațională dedicată predării limbii române ca limbă străină. Cu resurse clare, interactive, adaptate secolului XXI. Poate chiar cursuri online pentru profesori – pentru că nu toți sunt în România. Unii vor să predea limba română în diaspora, dar au nevoie de ghidaj, de sprijin concret.
Am avut profesori care au urmat acreditarea noastră internațională și, după aceea, ne-au întrebat: Și acum? Ce urmează? Cum continuăm?
Așa că m-am gândit să filmăm niște materiale video. Micropastile educaționale. Scurte, clare. De exemplu: Cum explici unui străin diferența dintre prepoziția „la” și „în”? Pentru că ei spun adesea: Merg la parc, când de fapt ar trebui să spună: Merg în parc. Sau: Mă plimb la parc – în loc de mă plimb în parc.
Alt exemplu ar fi explicațiile pentru timpurile verbale. Sau cele mai frecvente greșeli pe care le fac studenții străini și pe care noi nici nu le sesizăm uneori – tocmai pentru că le-am învățat ca vorbitori nativi.
Ați scris și două cărți. Sunt manuale propriu-zise, nu-i așa?
Mona Pologea: Da. Sunt manuale. Unul este cartea de bază pe care o folosim la clasă – cuprinde atât lecțiile teoretice, cât și caietul de exerciții. Este însoțită și de fișiere audio, toată cartea a fost înregistrată, pentru ca studenții să poată exersa și partea de ascultare.
A doua carte – Romanian Verbs – este o lucrare mai tehnică, de specialitate lingvistică. Un ghid complet pentru cei care vor să înțeleagă mai în profunzime sistemul verbal al limbii române.
Pot fi comandate? Se pot cumpăra de oriunde?
Da, sigur! Se găsesc pe site-ul nostru și le livrăm absolut peste tot. În toată lumea.
Am avut livrări în Hawaii, în Australia, în Coreea de Sud … Oriunde sunt oameni care vor să învețe limba română, noi suntem acolo, într-un fel sau altul.
Ministerul v-a solicitat acest manual? Era nevoie de el?
Nu ni l-a solicitat până acum, dar poate că încă nu a aflat de el.
Dar Universitatea Româno-Americană, de exemplu, a folosit manualele noastre la anul pregătitor. Știți, acel an în care vin tineri între 18 și 19 ani din alte țări, învață română timp de un an, iar apoi se înscriu la o facultate din România – fie că e inginerie, medicină sau altceva. Și, apropo de medicină, sunt foarte mulți studenți străini care trebuie să învețe limba română înainte să înceapă studiile. E o realitate.
Gândiți-vă că statul român a integrat deja mii de copii ucraineni refugiați în școlile românești, iar aceștia nu știau deloc limba română.
Noi am lucrat mult cu refugiați ucraineni. Peste 350 de persoane au participat la cursurile noastre – fie de limba română, fie de limba engleză. Le-am oferit aceste cursuri în parteneriat cu o fundație din București, un ONG.
Am o colegă profesoară care mi-a povestit recent că, la școala generală unde predă, a ajuns un elev ucrainean în clasa ei. Nu știe ce să facă – copilul nu înțelege nimic. Cum să-l integrezi într-o clasă de a V-a sau a VI-a, unde toți ceilalți copii vorbesc fluent româna? Unde totul e în limba română – manuale, lecții, explicații? Pur și simplu îl pui în bancă și … te rogi să se descurce?
Noi am lucrat cu elevi ucraineni – cei mai mici erau în clasa a VII-a. Chiar și cu ei, manualele noastre au funcționat bine, deși sunt concepute pentru adulți. Nu sunt pline de imagini colorate, dar au o grafică prietenoasă și conținut solid. Iar copiii s-au descurcat.
Este clar că e nevoie de o abordare pedagogică adaptată pentru acești copii. Nu putem trata limba română ca pe un „detaliu” pe care îl învață în treacăt.
Oricine poate cumpăra acest manual?
Da, absolut. Se poate comanda de pe site-ul nostru. Sau direct de la sediu.
Avem și varianta e-book. E o alternativă bună pentru cei care nu vor să plătească livrarea internațională.
Pentru că uneori, da, livrarea cu DHL într-un sătuc din Elveția costă mai mult decât cartea în sine. Și atunci chiar nu are sens. De ce ai plăti dublu doar pentru transport?
Eu n-aș face asta. Sincer. Și atunci le recomandăm varianta e-book. Conținutul este același.
Și o ultimă întrebare… Dacă nu făceați asta, ce ați fi făcut?
Mona Pologea: O întrebare bună. Probabil că aș fi rămas tot în zona culturală – poate management cultural sau jurnalism cultural. Mi-au plăcut mereu aceste domenii.
Multă vreme am avut o rubrică în Observator Cultural, unde scriam cronici, recenzii de carte. Aș fi rămas, cu siguranță, în spațiul umanist. Cultură. Comunicare. Scris.
