Căutare

Share this article

Ioana Dodan este arhitect de brand personal, iar după o adolescență petrecută pe scena de teatru, o carieră de arhitect și 4 ani în Shanghai, orașul care i-a transformat viața și relația cu soțul ei, Vlad, a decis să demareze un proiect, Self Love, care să transmită că, după era super-modelelor și a mega-influencerilor, lumea va intra în epoca oamenilor normali, iar asta va fi cea mai simplă cale spre a ne educa să nu ne mai judecăm pentru felul în care arătăm.

De ce arhitect?

Ioana Dodan: Cred că de mică mă gândeam să fac ceva, ca meserie, ce implică un fel de exprimare artistică, fie desen sau teatru. Am făcut mult teatru în liceu, apoi în facultate și mi-am dorit mult să continuu cu scena. Dar a venit apoi influența tatălui meu, care este inginer constructor, alături de care de multe ori am ajuns pe șantiere.

Țin minte foarte clar puterea pe care o avea o arhitectă asupra tuturor colaboratorilor. Era o tipă foarte cochetă și de o eleganță aristocratică pe un șantier de construcții, iar toată lumea o asculta cu atenție, fiindcă emana o siguranță și o prestanță impresionante. Dacă stau să mă gândesc, ea era, de fapt, tot un personaj principal pe o scenă. Ea conducea procesul de creație. 😉

În facultatea de arhitectură am învățat tot, chiar și ce fac acum tot de acolo știu. Iar pentru asta am avut și influența tatălui meu, dar și niște profesori foarte faini. Întotdeauna m-a fascinat geometria, că este vorba de aceea a feței sau cea desenată, tot ce înseamnă să transformi din desen (creion și hârtie) totul în format 3D.

Deci arhitectura s-a dovedit a fi drumul perfect.

Ioana Dodan

Către teatru cine te-a dus?

Ioana Dodan: Părinții mei sunt consumatori de cultură, mergeau întotdeauna ba la teatru, ba la Ateneu, chiar dacă noi locuim în Bacău. Iar când ajungeau în București nu-mi amintesc să fi lipsit cu tata de la vreun spectacol. De mică făceam asta.

În plus, cred că ține și de firea mea: îmi place să fiu în centrul atenției, mă simt bine pe scenă, mă simt bine să interpretez un rol, iar acum îmi place foarte tare să mă mulez pe fiecare om care vine la noi, pe fiecare client, parcă o mică parte din mine se transformă pentru el.

Povestește-mi despre aceste trupe de liceu în care erai implicată. Ce ți-a rămas din această experiență?

Ioana Dodan: Cea mai bună lecție de acolo a fost să văd cum se lucrează în echipă. Trupa integra elevi din mai multe licee, iar pe scenă jucam tot timpul în engleză. Și ajungeam la festivaluri de teatru ale tineretului care se petreceau și cred că se țin și acum, în Brașov, Bacău, Timișoara.

Ioana și Vlad Dodan, în facultate

Exista un regizor care era profesor de engleză, cu studii de teatru, dar și cu aptitudini de lider, iar acești oameni ne conduceau prin tot felul de exerciții în rolurile respective.

Știi, cum unii copii merg la sport pentru spiritul de echipă pe care îl șlefuiește, ei bine eu mergeam la teatru, fiindcă acolo puteam fi exact ce voiam eu să fiu. Atunci cred că mi-am găsit zona de siguranță, în care puteam fi oricine și puteam să mă implic în tot, de la lumini, decor, la costume și coloană sonoră.

De atunci m-am simțit mult mai confortabil să vorbesc cu lumea, de pe o scenă, am căpătat curaj să mă exprim.

E ceva interesant aici: pe de o parte umpleai scena, fiindcă așa era felul tău, pe de alta aveai niște rețineri care te împingeau să te retragi într-o zonă sigură, pe care ai găsit-o tot pe scenă. Ce erau aceste rețineri? Erau ale tale, ale generației tale sau sunt valabile și acum?

Ioana Dodan: Cred că sunt în capul oricărui adolescent. Eu sunt un people pleaser, nu am fost tentată niciodată să dezamăgesc, întotdeauna am încercat să mențin un echilibru între partea artistică și cea cu picioarele pe pământ.

Cred că primul în care mi-am asumat dezechilibru a fost când am spus stop la arhitectură. Până atunci am simțit mereu că trebuie să am ceva sigur. Arhitectura era ceva sigur, nu actoria.

Dar întotdeauna am avut această gândire pozitivistă și am văzut binele în ceea ce aveam: niciodată nu am văzut că dacă nu mai fac teatru a fost un eșec sau dacă nu mai fac arhitectură. Cu toate că am avut comentarii dojenitoare legate de faptul că las arhitectura.

Cred că aici m-a influențat bunica mea, femeia care m-a crescut și care a fost o tipă extrem de pozitivă. Ea a locuit cu mine și cu părinții mei și petreceam foarte mult timp împreună cu ea, cu poveștile ei, cu detalii despre felul în care și-a trăit viața.

Bunica Jana, cum îi ziceam eu, deși o chema Eugenia, a fost soprană, dar a lăsat această pasiune pentru un job într-o bancă.

Ea întotdeauna a avut grijă să mă lase să visez, dar totuși să mă inspire să mă asigur că visul mă ajută să trăiesc. Iar de fiecare dată când aveam o problemă, nu mă lăsa să fac mare caz de asta, dimpotrivă să iau ce era mai bun din situație.

Ioana Dodan, împreună cu mama și bunica Jana

Ea a fost o femeie care a trăit multe, dar nu a fost doborâtă de nimic: i-a murit un copil, la 4 ani, (era unchiul născut înaintea mamei mele), a rămas văduvă la 40 de ani, a avut vreo 15 operații și vreo 5 anestezii generale, dar nimic din toate astea nu au pus-o la pământ. Nu-mi amintesc concedii ale părinților mei în care ea să nu fie acolo, iar prieteni ai părinților mei să nu insiste ca ea să fie acolo.

De ce ai renunțat la arhitectură?

Ioana Dodan: Pentru că am realizat că nu mă reprezintă deloc imaginea acelei femei de pe șantier. A trebuit să ajung la o anumită maturitate și să trec prin experiența de viață la limită pe care am avut-o în China, să pot înțelege cine sunt eu, de fapt, și nu să emulez ce am văzut în alții.

Mai mult decât atât, tot locuind acolo, am priceput că profesiile acum nu mai sunt așa de clar delimitate. Arhitectul poate fi de multe feluri, așa cum și un actor poate să facă milioane de lucruri, dincolo de teatru.

Cred că munca, profesia acum a devenit sinonimă cu curajul, cu ce poți aduce tu bun în lumea asta, fără să detești diminețile în care trebuie să mergi la lucru. Pentru că, da, am avut acest moment în Shanghai în care simțeam că trebuie să vină weekend-ul, că proiectul nu mă reprezenta, că lipsea ceva.

Ioana și Vlad Dodan în Asia

De ce ai plecat în Shanghai, cu ce așteptări și ce ai găsit?

Ioana Dodan: După ce am terminat facultatea am lucrat în București pentru niște arhitecți români și germani, parteneri într-o afacere. Eram la ei de câțiva ani deja, iar imediat ce am terminat și studiile, am avut o discuție cu șefa mea, Ana Maria Dobrinescu, o femeie extraordinară, care m-a inspirat întotdeauna și care m-a impulsionat atât pe mine, cât și pe Vlad, care era și el prezent la discuție, și el tot arhitect (fost coleg, suntem împreună de 15 ani, iar acum lucrează în biroul de lângă mine).

Ea ne-a zis atunci: „măi, copii, să fiu în locul vostru aș alege lumea: este așa de mare încât e păcat să nu fie explorată. Nu înseamnă că nu vă întoarceți, dar dați-vă ocazia asta! Mergeți și vedeți! Oriunde vă duce gândul!”

Întâmplarea a făcut că doi colegi ai noștri plecaseră deja în Shanghai, cu un job, așa că ne-am decis să îi urmăm și noi. Am plecat pentru un internship, fără nicio așteptare, cu planul că vom sta acolo 6 luni și am stat 4 ani.

Eram noi doi și o prietenă de-ale noastre, din facultate. Am ajuns acolo și cred că primele 3 luni ne-am luat atâtea țepe, încât tot ce voiam era să ne întoarcem.

Ioana Dodan, la biroul din Shanghai

Din prima zi a fost groaznic: agentul imobiliar cu care vorbisem a schimbat prețul total, în clipa când am ajuns în apartament. Așa am ajuns să dăm toți banii pe care îi aveam cu noi, rezerve până la primul salariu. Hotelul nu era o opțiune.

E obișnuită atitudinea asta acolo?

Ioana Dodan: Am aflat ulterior că mai ales în Shanghai, în imobiliare și mai ales pentru străinii abia instalați, era uzual, chiar și dacă semnai un contract, să nu se respecte.

E chinezească treaba. Odată ce ai trăit acolo, primul sentiment de a avea încredere în cineva se năruie. Am avut atât de multe experiențe negative acolo, la nivel de promisiuni și păstrarea lor, încât nu aș mai vrea una similară. Să zicem că ăsta a fost unul dintre motivele pentru care ne-am întors în țară.

Câte șanse i-ați dat acestui oraș?

Ioana Dodan: Dacă am stat 4 ani acolo, îți dai seama!

Primul an a fost groaznic. Nu am zis nimic acasă, pentru că nu voiam să fie părinții noștri îngrijorați aici, dar totul era la limită. Nu am trăit în viața mea cu mai puțini bani și mâncare, dar niciodată nu am râs atât de mult și vreodată nu am mai fost atât de speriată.

Ioana și Vlad Dodan, prima dată în USA

Dă-mi un exemplu!

Ioana Dodan: Uite un exemplu. Noi eram în internship, legal nu aveam voie să avem contract cu salariu, dar șeful nostru trecuse salariul pe contracte. Iar acei bani nu erau impozitați. La prima razie a poliției la biroul nostru au găsit contractele. Le-au luat cu ei, ne-au luat pașapoartele și ni le-au ținut până aproape de data expirării.

Ne-au trimis în Hong Kong, să ne luăm viza, ne-au lăsat să ieșim din țară, iar pe acte scria că o săptămână nu avusesem vize. Așa că la consulatul din Hong Kong aveam să aflăm că nu mai intrăm niciodată în China, fiindcă ce făcusem noi, fără să știm, era o infracțiune.

Toate lucrurile noastre erau în China, venisem în Hong Kong doar pentru viză. Atunci am trăit cred cea mai grea săptămână a noastră, când a trebuit să facem tot felul de giumbușlucuri să ne putem întoarce în China.

Ce anume v-a ținut acolo 4 ani? Fiindcă ce-mi spui este ceva ce te-ar goni în prima lună.

Ioana Dodan: Noi am stat acolo cu ideea să vedem cam tot ce înseamnă Asia. Și am zis: „ce-o fi, o fi!”

Întâmplarea a făcut că eu mi-am schimbat job-ul și am început să câștigăm mult mai bine decât am fi putut câștiga vreodată în România. În plus, au început să vină mulți prieteni, foști colegi de facultate. Deci ne-am făcut un grup, ca și aici, acasă, doar că trăiam într-un super-oraș, cu toate variantele de orice. Puteai găsi tot acolo, bani să ai!

Shanghai este exact ca New York, doar cu infinit mai puține reguli și mai puțin periculos. Este orașul pe care-l iubesc cel mai mult.

Deci voi v-ați șlefuit acolo niște abilități de supraviețuire!

Ioana Dodan: Clar. Știi cum e, când ajungi la limita răbdării și a puterii, atunci începi să te cunoști.

Ce-ai aflat tu despre tine?

Ioana Dodan: Că viața fără Vlad este mult mai grea. (râde)

Ioana și Vlad Dodan în Shanghai

Dar asta știai de aici.

Ioana Dodan: Da, dar acolo ne-am solidificat relația.

Profesional, am învățat să spun nu, am învățat ce înseamnă să îți asumi niște responsabilități uriașe la o vârstă foarte fragedă. În biroul meu lucram la proiecte foarte mari, cu o responsabilitate uriașă.

Și am mai învățat ceva ce nu puteam învăța în alt oraș ori țară: să citesc micro-expresii. Când nu înțelegi o limbă și ești într-o ședință cu cineva de la care aștepți un feedback și ți se traduce, dar nu tot, iar tu știi niște chineză și înțelegi, dar la un moment dat felul în care se uită, se mișcă, unde pune degetele, ce face, tonul vocii spun aproape toată povestea.

Astfel încât ajunsesem un fel de surd care proiecta. Ceea ce mă ajută enorm astăzi pentru că mă pricep foarte bine să citesc omul online.

Dă-mi și mie trei șmecherii pe care le stăpânești acum!

Ioana Dodan: Orice client nou trece prin faza inițială de verificare online. Iar asta este o practică pe care cred că o face multă lume și care cred că este esențială.

Am un ochi mai atent pentru oamenii care postează numai chestii pozitive, fiindcă știu că atunci când vor veni la mine vor fi extrem de dornici să controleze tot. Vor vrea ca totul să arate perfect.

Ioana Dodan

Cu cât arată mai perfect online, cu atât știu că are certe complexe legate de apariția lui fizică.

În momentul în care pozez pe cineva, marea majoritate a oamenilor ridică bărbia. Iar acest semn se traduce așa: „ok, nu am încredere dar o să fac asta!” Iar dacă cineva nu face așa, înseamnă că a mai făcut asta și știe.

Când intră și este agitat ori își cere scuze, înseamnă că este clar emoționat, deci nu mă apuc să fac nimic altceva decât să deschid o sticlă de proseco, să stăm și să vorbim.

Deci în Shanghai ai învățat mai mult decât arhitectură, ai învățat cum să relaționezi cu clienții.

Ioana Dodan: Da. Și am avut și un șef care m-a ajutat în acest sens: a simțit că sunt bună pe prezentări, așa încât mă lăsa să le fac în engleză și să le traducem către client pentru că simțea că se transmit altfel ideile.

Câștigați foarte mulți bani, începuse să vă placă orașul, de ce v-ați întors?

Ioana Dodan: În primul rând pentru că trecuseră 4 ani, iar nouă ne place foarte mult de părinții noștri și vrem să fim mai aproape de ei.

Ne-am întors în 2015 când începuse activitatea guvernului tehnocrat, iar asta ne-a dat un super avânt: „s-a schimbat România!” (râde)

Ne-am întors și pentru că am vrut să ne căsătorim aici și am și făcut-o în septembrie 2015.

Ioana și Vlad Dodan, la nuntă

Aici ne-am întâlnit cu mai mulți prieteni, care voiau să facă și ei ceva, așa că ne-am gândit să ne luăm un spațiu comun: Andreea care voia să facă covoare și a început Dare to rug, Vlad s-a gândit că vrea să facă arhitectură de interior și a apărut Cub Hub, colegul nostru, Cosmin, care este avocat și-a făcut și el spațiu, iar eu cu arhitectura de brand personal, Fab Squad.

Inițial ne gândeam să găsim ceva în alt oraș din Europa, dar Andreea a zis: de ce să nu căutăm întâi în București, iar dacă nu ne place, încercăm și în altă parte. Și am găsit acest spațiu foarte fain.

Eu și Vlad ne-am făcut un family plan, fiindcă am zis să nu facem lucrurile la întâmplare. Am dat României 5 ani, care se termină în 2020. Dar în acești ani lucrurile au luat-o razna: spațiul este foarte bun, am făcut un copil, ne-am luat o casă deci ne-am băgat în niște chestii. Asta nu înseamnă că dacă ne-am cumpărat o casă trebuie să rămânem aici pentru totdeauna. Nu cred în destinații finale.

Ioana Dodan, împreună cu prietenii cu care au dezvoltat spațiul din București

Dar cum va arăta acest sfârșit de an și de bilanț?

Ioana Dodan: Îmi doresc foarte mult să facem niște evenimente de tip pop-up, în Berlin, Amsterdam și Stockholm.

Oamenii care vin la mine pentru brand personal și grafică au constatat ceva foarte simplu și frecvent: casa noastră online este deschisă și foarte ușor de citit, deci nu poți veni cu nimic fals în ea. Așa încât fotografia, desenul, culorile pe care le facem noi aici trebuie să îl reprezinte așa cum este el, încât, cu această autenticitate să poată ieși în lumea online.

Iar ce am descoperit eu în toți acești ani a fost că toți, dar absolut toți, chiar și cei care sunt perfecți în online, știi fata aia care are cinci copii și talia mai mică decât mâna mea stângă, chiar și ea are niște complexe grave, ce o fac să se judece neîncetat.

Dincolo de asta, nu vezi nicăieri oameni normali: nici pe panouri publicitare, nici în reclame, nici în online. Și cred că, așa cum a fost era super-modelelor, așa cum a existat era influencerilor, care la noi însă supraviețuiește, în țările mai evoluate s-a instalat era omului normal. Prezența ta ca om normal este necesară în media și în online, pentru a educa o generație care să nu se mai judece. Asta este zona mea de suflet, la care lucrez de ani de zile și pe care încep anul acesta să o implementez.

Ioana, Vlad și Toma Dodan

Cum o să faci asta?

Ioana Dodan: La Berlin, aș face un event pop-up cu o componentă mai artistică, precum orașul, care să integreze acest proiect „Self Love”. Ce vreau eu, de fapt? Să vină mulți oameni cu care să vorbim despre ei pe scenă, care apoi să ajungă în zona de foto, unde vor putea să-și facă pozele așa cum sunt ei în realitate.

Sper ca până la sfârșitul lui 2020 să creez acest atlas al imaginii noastre de oameni normali, Atlasul Self Love. Prima sesiune de foto pentru acest album am avut-o săptămâna trecută, cu 33 de oameni. Următoarea este în lucru și vom anunța noi când deschidem înscrierile. Din experiența de până acum, cei 33 s-au înscris într-o zi, deci ne așteptăm la un entuziasm similar și la a doua ședință.

Acest album, la care se adaugă aceste evenimente europene, este menit să transmită mesajul că vine era omului normal.

read
next
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO