Căutare

Share this article

Magda Matache este una dintre femeile de etnie romă care demontează toate prejudecățile legate de romi. Ea este în SUA, la Harvard, unde lucrează ca Instructor și este directoarea Programului de Studii Rome din cadrul prestigioasei universități. A plecat din România în anul 2012 crezând că se va reîntoarce dupa 9 luni, dar în același timp obosită de lupta pe care a dus-o ca activist pentru apărarea drepturilor cetățenilor de etnie romă. Mama și fratii ei au rămas în țară ținând piept unei societăți care continuă să îi respingă și să nu le recunoască umanitatea.

Cred  că majoritatea dintre noi am fost crescuți în cadrul aceleași societăți care ne-a învățat să nu ne jucăm cu ei când eram mici, să nu-I acceptăm în preajma noastră, să ne simțim superiori lor și să-I arătăm cu degetul în cazul unei fărădelegi, fără a avea nici măcar o probă în afara faptului că au fost acolo.

Suntem mult prea puțini cei care știm că timp de 500 de ani romii au fost sclavii noștri deoarece această pagină a istoriei a fost ștearsă.

Magda vorbește cu durere în suflet despre aceste subiecte, chiar dacă în adolescență a încercat să pară ceea ce nu este, o „albă”, doar ca să fie ca „ei/românii”. Târziu a înțeles că ceea ce se poate schimba este mentalitatea și prejudecata, nu „culoarea pielii”. Atunci a început lupta ei pentru activism în România, care i-a lăsat un gust amar.

Azi, în Boston, unde trăiește, este înconjurată de prieteni, colegi și profesori care înțeleg catastrofra spirituală și socială a opresiunii, stigmatizării și discriminării și o ajută în lupta ei pentru justiție socială și drepturile romilor.

Un interviu emoționant în urma căruia toți ar trebui să rămânem puțin pe gânduri și să încercăm să schimbăm ceva. Primul lucru pe care îl putem face este să le spunem copiilor noștri că romii sunt oameni ca și noi sau să nu mai folosim niciodată expresia: „dacă nu ești cuminte, vine țiganul și te fură!”.


Citește și Alina Şerban, actriţă şi regizoare de etnie romă: Eu nu sunt mai deşteaptă sau mai talentată decât verişoarele mele. Eu am avut nişte şanse date de profesorii care nu m-au pus în ultima bancă, care m-au meditat gratis şi am avut privilegiul unei pieli mai deschise


Unde te-ai născut și cum arată familia ta?

Sunt strănepoata Mariei Nicolae și a lui Marian Iona Ghiță din satul Copăcenii de Sus (localitatea 1 Decembrie, Ilfov în zilele noastre), născuți în 1884 respectiv 1878, etichetați ca “romani emancipati” (adică sclavi) în actele de stare civilă.

În urmă cu câteva luni, răspunsul meu ar fi început probabil cu părinții mei sau cu satul copilăriei mele, însă dat fiind faptul că am aflat de curând că satul copilariei mele este și satul sclaviei străbunilor mei,  preocupările și perspectivele mele s-au schimbat după ce am documentat un pic istoria sclaviei stră-stră-strabunicilor mei. Maria și Marian nu au fost sclavi pentru că abolirea sclaviei s-a produs în 1856, însă termenul de “emancipat” – sclav – s-a păstrat încă 2-3 generații după abolire, dupa spusele istoricului Viorel Achim. De exemplu, părinții Mariei și stră-stră-străbunicii mei, Uta și Niculae au fost sclavi. Ei erau plugari în sat, așa că nu e de mirare că în urmă cu câțiva ani, atunci când am întrebat-o pe nașa/mătușa mea de ce nu a mers la școală în anii ’40 și ce făcea în copilarie s-a uitat la mine un pic surprinsă că am pus o astfel de întrebare și mi-a spus: “cum să merg la școală? lucram pe pământul boierului”.

Familia din partea tatălui lucuiește în București și Teleorman, însă după moartea tatălui meu, în urmă cu 25 de ani, legăturile noastre s-au cam rupt, din păcate. Sora mamei (nașa mea) și copiii și nepoții ei locuiesc în casa alăturată casei noastre și am crescut ca frați și surori mai degrabă decât veri și verișoare.

Așadar, provin dintr-un mediu în care ideea de „noi” e foarte bine împământanită. O bună parte din familia extinsă din partea mamei locuiește în același sat cu noi (1 Decembrie) și mulți dintre ei continuă să se lupta cu stigmatizarea, discriminarea, sărăcia și ca rezultat și cu multe probleme de sănătate, educație de calitate scăzută, etc.

E revoltator, trist și injust ca pentru multe, prea multe generații, familia mea, ca multe alte familii de romi, a fost deposedată de demnitate, educație și drepturi. Eu am reușit cumva cu un gram de noroc, circumstanțe favorabile, privilegiul oportunității și persistență să sparg zidurile intergeneraționale ale deprivării de educație bună, însă soluția nu e să așteptăm până ce un învățător dintr-o sută vede umanitate și normalitate în sufletul și culoarea pielii unui copil rom.

Cu ce se ocupau părinții? Mai ai frați? 

Mama mea a lucrat pentru mai mult de 30 de ani la o fabrică în Jilava unde făceau cizme de ciuciuc și nici nu îți închipui cât sunt de ușurată ca nivelul foarte ridicat de toxicitate de acolo nu i-a afectat sănătatea în mod dramatic și este lângă noi sănătoasă și bună. Însă amintirile mele din copilarie vis a vis de viața mamei mele sunt între o imagine a femei puternice dar care a făcut prea multe sacrificii. Mama muncea în câteva ture, se ocupa de toate treburile casei, de copii, nu îmi amintesc când dormea. Și-a sacrificat întreaga viață pentru noi, mai ales după moartea tatălui nostru.

Împreuna cu mama, dupa moartea tatălui nostru, fratii și sora meu au renunațat și ei la multe bucurii ale propriilor lor tinereți să susțină finaciar familia, inclusiv educația mea. Nu vorbim despre asta, însa asta nu înseamnă că eu nu le sunt recunoascatoare în propriul meu mod, mai mult prin fapte decât prin vorbe.

Tatăl meu a lucrat în construcții, cred că era maistrul unei echipe de constructori. După revoluția din ’89, fiind și pensionat pe caz de boală, a început să se implice în activismul rom la nivel local în satul nostru și să ajute liderii „de la București” la medierea și stoparea violențelor împotriva romilor în multe locuri din țară. A fost un om bun și un activist de cuvânt, iar eu am fost foarte apropiată de el. Când mă uit înapoi totuși, mă gândesc că ar fi putut oferi mamei mai mult, la fel de mult cât ne-a oferit nouă, celorlați.

Am doi frați și o soră, toți mai mari…sunt mezina și răsfățata familiei! Niciul dintre ei nu a avut privilegiul oportunității, șansele și norocul pe care eu le-am avut la școală, însă încearcă din răsputeri să ofere cât mai mult copiilor din familia noastră. Monica și Matei, nepoții mei învață foarte bine. Însă frații și sora mea au trăit experiența discriminării sau stigmatizării de multe ori și mă doare foarte tare să văd modul în care aceste experiențe umilitoare le-au afectat traiectoriile educaționale și așa viețile în ansamblul lor.

Familia Magdei

Ai crescut în comunism. A crescut rasismul îndreptat împotriva romilor după Revoluție?

Cumva rasismul și ura acumulate și neexprimate în perioada comunistă s-au manifestat violent  împotriva romilor la începtul anilor ’90 și au continuat….adica în 2009, eu și colegii de la Romani CRISS, am documentat și am încercat să apărăm romii de violențele de la Sanmartin și Sâncrăieni în Miercurea Ciuc. Și astea au fost manifestările vizibile, însă rasismul românesc s-a manifestat înainte, în timpul și după comunism în diferite forme care se intersectează:

1) o ideologie rasistă a infracționalității și inferiorității romilor care s-a transmis de generații și care este fortificată cu ajutorul mass-mediei, cercetării, medicinei, elitelor, școlii și manualelor scolare, etc., dar care oferă românilor un soi de falsă justificare „morală” coruptă și vicioasă pentru modul injust și inuman în care văd și treateaza romii;

2) rasismul instituțional, iar segregarea copiilor romi în școli speciale, clase și școli separate este exemplu cel mai relevant. E cumva ironic că românii pretind că romii nu vor să își trimită copiii la școală când adevărata problemă e că mulți nu vor și nu au vrut de zeci de ani să îi primească  pe romi în școli alături de copiii lor;

3) și sigur că rasismul structural, discriminarea, stigmatizarea și prejudecățile joacă un rol important.

Și în plus, dorința de a fi acceptați ca oameni merge uneori în direcția nefericită a internalizării ideii de inferioritate a romilor și superioritate a „statutului” de român, iar astea fac lucrurile și mai dificile pentru romi!

Care e cea mai puternică amintire din copilaria ta?

A fost mișto în clasa aV-a când am început să învățăm franceza și am aflat că profesoara noastră, dna Popescu, era de etnie romă. Nu vorbea nimeni deschis despre asta, mai ales că eram încă în perioada comunista, însă se știa. Ea a deschis un nou orizont pentru mine, trăiam o mândrie de nedescris, dar care cumva nu era doar secretul sufletului meu dar și simbolul unor altfel de posibilității… În aceeași perioadă, vărul meu, Aurel s-a căsătorit cu Mihaela și ea îmi dădea cărți și m-a ajutat să apreciez și să iubesc literatura.

Iți amintești prima zi de școală? Unde era și cum erau colegii și învățătoarea? 

Magda și Florina în clasa I

Da, da, îmi amintesc. În prima zi de școală am mers pe jos până la școală, de mână cu prietena mea Florina, vecina mea româncă…și am continuat așa vreo câțiva ani la rând, zi de zi. E interesant că ea nu mi-a chestionat niciodată identitatea etnică sau umanitatea sufletului meu. Cred că legătura asta cu ea a ajutat probabil și la plasarea mea în primele bănci în clasă, alături de neromi, deși îmi amintesc că majoritatea colegilor romi și a celor foarte săraci au fost mai tot timpul în ultimele banci.

Am început școala pornind de la premisa că toți copiii din clasă erau la fel ca mine și ca Florina. Însă a fost un adevărat șoc când am mers prima oară în casa unei fete mai înstărite și am văzut că avea un birou pe care își făcea temele, avea o bibliotecă plina cu cărți, etc. Deci diferența asta de clasă socială a ajuns să fie apoi din ce în ce mai stridentă. Însă sora mea, Jeni, frații mei, Bebe și Titi și părinții mei m-au încurajat și m-au sprijinit să visez și să învăț bine. Jeni este cu trei ani mai mare și m-a ajutat cu temele, făcea treburile casei când mama nu era acasă astfel încât eu să pot să mă ocup numai de școală. Îmi împrumuta hainele ei, avea grijă de mine. Toți au rămas la fel de buni și de protectivi cu mine.

Familia Magdei

Ai suferit de bullying în copilărie și adolescență?

Cred că în copilărie am avut multe experiențe cu stigmatizarea sau ceea de Michele Lamont numește “asaltul asupra propriei valori”, acele momente în care experimentezi și ești tratat/ă cu lipsă de respect, negare a demnității, onoarei, statutului social din cauza apartenenței la etnia romă. Însă, ca mulți alți romi nu am pus acele experiențe în categoria „stigmatizare”, ci le-am interpretat ca fiind rezultatul propriilor mele greșeli, lipsuri și chiar a culturii noastre, etc. E o capcană foarte, foarte dureroasă care întărește ideea asta a inferiorității!!

Marile încercări cu discriminarea și de clasă au început în perioada liceului, poate și pentru că începeam să înțeleg mai clar manifestările rasismului, pentru că tatăl meu și activiștii care ne vizitau vorbeau constant despre asta, dar și pentru că eram o adolescentă în formare, care avea nevoie de acceptare, aprobare, recunoaștere la fel ca toți ceilalți copii de vârsta mea.

Tatăl meu a murit în perioada respectivă și asta a făcut lucrurile să fie și mai dificile emoțional, financiar, dar și din punct de vedere al rețelelor de sprijin ale familiei noastre. Culoarea pielii mele devenea o problemă mai evidentă pentru adolescenții din jur, iar eu nu aveam uneltele, curajul, cunoștintele necesare să răspund în fața „nenorocirii” rasismului care ne afecta, cum ar zice Lorraine Hansberry, una dintre autoarele mele favorite.

Începusem să cred că sunt exact așa cum neromii cred că sunt „țiganii.” Franz Fanon arăta cum internalizarea inferiorității și problemele financiare întăresc complexul de inferioritate, iar eu și alte zecii de mii de romi am trăit – și cei tineri trăiesc acum în tăcere – chinul unui astfel de prăpăd emoțional și spiritual.

Efectele prejudecății, umilinței și stigmatizării au fost demoralizatoare și triste: îmi era rușine să recunosc că îmi plăcea muzica romani, muzica noastră! Încercam să port culori cât mai închise, să nu arăt cumva că îmi plăceau culorile puternice, crezând că asta scotea la iveală o amprentă a romilor. Tăceam și pretindeam că nu am auzit sau că nu mă afecta când ceilalți adolescenți vorbeau jignitor la adresa romilor. Eram atentă la tonul vocii, la gramatică și la vocabularul pe care îl foloseam, ca nu cumva ceva să trădeze faptul că vorbesc ca o „țigancă” pentru că învățasem deja că greșelile, tonul vocii și tot ce nu era ok în vorbire erau asociate cu „țiganii” și „inferioritatea” lor. Încercam să fiu ca „ei/românii” și asta pentru că vedeam și înțelegeam că existau avantaje materiale și sociale în a fi „alb”.

E interesant cum Fanon povestește despre fenomenul acesta al încercării de a fi ca „ei”, cumva diferit și în alt context, însă destul de similar. Și tot el spune povestea lui Mayotte, a femeii de culoare care iubește un bărbat alb și de la care nu are nicio așteptare sau cerere; e mulțimită că beneficiează de un pic de „whiteness”. Și noi romii ne regăsim în povestea asta, nu neapărat sau nu numai în relații personale, însă așa în general, în fuga noastră, a romilor, după însușirea a tot felul de simboluri care să dovedească valoarea noastra ca oameni egali sau la fel cu neromii, dorința asta de a ne identifica, de a arăta la fel ca neromii, de a ne comporta la fel ca neromii…de a nu fi romi și a fi acceptați ca albi, mai precis. Însă, în ochii lor rămânem tot „țigani” oricând și în orice condiții. Iar noi știm asta și cumva manevrăm o conștiință dubla, cum zice W.E.B. DuBois, o conștiință proprie a ceea ce suntem și una deteriorată de înțelegerea și chiar internalizarea modului în care suntem văzuți de către neromi.

În adolescență și eu am respins total propria-mi identitate etnică și culoare a pielii și, prin extensie, propria-mi ființă. Începusem să cred că nu eram la fel de deșteaptă precum colegii mei neromi, deși învățasem foarte bine în școala generală. Adolescența a fost așa, un moment în care rasismul mi-a distrus spiritual propriul meu suflet, demnitatea și speranța mea în mine și în propria-mi umanitate.  Și cum zice autorul meu preferat, James Boldwin, „poti fi distrus numai când începi să crezi că ești ceea ce lumea albă îți spune că ești”. Povestesc despre asta pentru că știu și cred că este important pentru copiii și tinerii romi să știe că și alți romi au trecut prin trăiri și experiențe similare cu ei.

Ce facultate ai terminat și care erau ambițiile tale la acea vârstă? 

Am terminat sociologia și asistență sociala, pe locurile destinate romilor. A fost o șansă enormă însă eu vreau să clarific că aceste locuri nu sunt avantaje oferite de sistemul educațional, ci mai degrabă un răspuns și o contribuție a României la reparațiile istorice pe care le datorează străbunilor noștri .

Poza de la absolvire

În perioada respectivă eram foarte preocupată de activism civic și de modul în care vocea mea începea să capete contur în contextul respectiv, așa că nu eram foarte implicată în viața studențească. Avem un grup foarte mișto de prietene nerome în același an academic cu mine și petreceam mult timp împreună, însa eu mergeam într-o altă direcție din punct de vedere al carierei. Cred că am știut de atunci că justiția socială și drepturile romilor erau în sfera mea de valori și interese și am continuat pentru vreo 20 de ani, deși am folosit diferite metode și spații  de exprimare, de la activism civic in ONG la o voce în cercetare.

Am fost mai aproape și mai interesată de școală în perioada doctoratului și asta pentru că Iulia Moțoc (îndrumătoarea mea de doctorat) mă provoca, mă îndruma, ma inspira să citesc, să chestionez etc, dar mă și trata cu mult respect. Apoi, am fost foarte, foarte curioasă și mult mai interesată de școală la Harvard. Culmea e ca aici rezultatele mele școlare și inițiativele mele ca student au fost mai bune și mai vizibile ca acasă. Ca studentă, am organizat tot felul de reuniuni la Harvard, de la primul simpozion studențesc despre drepturile omului la Kennedy School la evenimente despre solidaritate între grupri minoritare.

Ai absolvit de curând Harvard. Ce rezutate școlare ai avut?

Am absolvit Harvard Kennedy School în mai, 2019. A fost o ceremonie foarte emoționantă pentru că familia mea a fost acolo și a înțeles ce mult a însemnat acea experiență pentru mine, dar și cât de mult mi-a dat înapoi școala: am fost Class Marshal și am primit două premii: premiul “The Lucius N. Littauer” pentru excelență academică și impact semnificativ asupra comunității Harvard Kennedy School și premiul “The Raymond and Josephine Vernon” pentru distincție/excelență academică și controbuție deosebită la comunitate. Harvard Kennedy School a pus steagul romilor alături de celelalte steaguri la ceremoniile de absolvire. Însă cel mai emoționant a fost când sora mea, Jeni, a primit un bine meritat certificat de recunoaștere pentru sprijinul pe care mi l-a acordat de-a lungul vieții pentru a ajunge la Harvard. Și alți membri ai familiilor celorlalți colegi au primit astfel de certificate.

Sora Magdei după ce a fost premiată

Ambițiile mele rămân legate de justiție socială și drepturile omului, însă experiența de la Harvard m-a ajutat să vin cu o nouă gândire și un spirit critic mult mai profund, așa că voi continua să scriu în următorul an și să chestionez modul fals și bigot în care romii au fost și sunt portretizați în studii de către cercetători, majoritatea lor, neromi.

Premiu Lottauer Harvard Mai 2019

Ce îți doreai sa te faci cand erai mica?

Când eram mică o admiram pe Salomeea Romanescu, educatoarea din sat și verișoara mea, chiar dacă de un grad mai îndepărtat. Ea cânta la chitară, era un model pentru noi toți din sat, era (și este) foarte frumoasă, modernă, diferită și rebelă, și cred că asta îmi plăcea cel mai tare la ea. Uite că nu i-am spus niciodată lucrurile astea! Așa că pentru o vreme am vrut să mă fac educatoare. Însă îți imaginezi că dorințele mele vis a vis de meserii au evoluat și s-au schimbat în mintea mea continuu: am vrut să fiu educatoare, patinatoare, criminalistă, avocată, psiholog…cred că am mai avut și alte chestii în minte, dar le-am mai uitat.

Cum arăta viața ta, activismul și lupta ta împotriva rasismului în România, înainte să pleci? 

Au fost câteva elementele importante care au demarat activismul meu: activismul tatălui meu, apoi modelul de dreptate și demnitate inspirat de mama mea, dar și experința mea proprie cu rasismul, stigmatizarea și discriminarea, durerea neputinței în fața stigmatizării și injustițiilor rasiale îndreptate împotriva familiei mele și mai ales a fratelui meu, prietenilor mei, romilor și a multor altor grupuri de minoritari. Rasismul mă tulbura spritual, fizic și emoțional.

Primii pași în activism au fost o binecuvântare pentru că mi-au tranformat suferința și tăcerea în fața rasismului din adolescență în activism. Înainte să intru la facultate, Emilian Nicolae, pe atunci directorul Asociației Studenților Romi și un bun prieten al tatălui meu, m-a sprijinit să îmi creionez o voce în mișcarea romilor, iar câțiva colegi de la Consiliul Europei m-au ajutat să creez relații cu activiști anti-rasiști din Europa care lucrau cu tineri aparținând altor minorități și asta mi-a extins cumva orizontul de înțelegere al nedreptății și injustiției rasiale. Apoi am început să lucrez la Romani CRISS și mi-am conturat propria-mi voce și mi-am fortificat încrederea în cine eram, ce făceam, în ce credeam.

La Romani CRISS, am fost directoare pentru șapte ani. Eram destul de tânără și a trebuit să învăț din greșeli și din mers cum să fac management, cum să planific tactici și strategii, cum să lucrez cu mulți oameni, etc. Așa că am făcut multe greșeli. Am avut însă și reușite importante, de la cazuri câștigate la CEDO pentru familii și comunități de romi nedreptățitie până la modificarea legislației, însă uneori aș vrea să pot să dau timpul înapoi și să fac unele lucruri altfel.

Am început cumva tristă și fără încredere și pentru că unul dintre membrii boardului Romani CRISS m-a întrebat în timpul interviului pentru poziția de director dacă aveam convingerea că o femeie poate să facă față ca directoare a unei organizații de romi așa de mari. Și cred că acela a fost primul, însă nu și ultimul semnal primit că trebuia să am o atitudine provocatoare, războinică, hotarâtă ca să fiu respectată în mod egal cu bărbații. Și regret că am pierdut timp, energie și emoții încercând să demostrez că eram ceea ce nu eram și nici nu voiam să fiu în fapt.

Cum ai decis să pleci din țară și cu ce visuri?

Am plecat crezând că urma să mă întorc dupa nouă luni, așa că nu am visat foarte mult. Tot ce îmi doream era să beneficiez de nouă luni de educație și cercetare la Harvard pentru că era o șansă unică să învăț fără să mă simt nedorită, fără să mă lupt cu rasismul și să pot să mă concentrez pe învățat fără să îmi amintească nimeni că vin dintr-un group pe care cei din jur îl urau, detestau etc. Și toate lucrurile acestea s-au întâmplat, însă am primit mult mai mult, în sensul că respectul pentru valoarea mea umană și expertiza mea au fost mai clare în America decât acasă. În fine, au fost și alte circumstanțe care au determinat șederea mea aici, însă respectul primit și apreciarea pentru cine sunt și ce fac au contat foarte mult.

Când am plecat din România eram încă directaorea organizației Romani CRISS. Așa că am plecat și pentru că eram foarte obosită; nu mai știam ce tactici să aplic în munca noastră; eram foarte irascibilă; ințelesesem într-un final că în mișcarea romă izolarea mea și a organizației nu era o coincidență, ci un proces oarecum manevrat; inepția modului în care fodurile struturale erau adminsitrate de către Ministerul Educației îmi luase toată energia. Am plecat cumva dezamăgită sau poate mai matură vis a vis de ceea ce puteam noi ca organizație să facem și ce nu, dar și mai matură în relație cu dinamicile și punctele de putere legate de mișcarea romă.

Te mai întorci?

Nu știu. Aș vrea să vin acasă la un moment dat, însă ar trebui să am o idea foarte clară și puternică în minte despre ce aș vrea și aș putea să fac ca să ma pun pe un astfel de drum. În plus, nu cred că aș mai avea forță și nu aș vrea să îmi duc luptele așa cum le duceam înainte. M-am schimbat foarte mult și nu știu dacă mă mai regăsesc în activismul românesc și asta pentru că am o cu totul altă nuanța în ceea ce privește rasismul, discriminarea și stigmatizarea, dar și relațiile de putere, factorii de decizie, mecanismele de manipulare/manevrare a romilor și a liderilor romi. 

Dacă ar fi să închizi ochii, cum ți-ai dori să arate țara ta?

Mi-aș dori ca România să fie un model în ceea ce privește adevărul istoric și al vindecării rănilor istorice. Nedreptățiile istorice, inclusiv exploatarea și violența economica, culturala și fizică din perioada celor 500 de ani de sclavie, au efecte în zilele noastre și va avea în continuare. Bogăția unor familii din satul în care am crescut a fost și este produsul exploatării Utei, stră-stră-străbunicii mele. Deposedarea de educație a nașei mele nu este produsul culturii romilor, ci al sclaviei și al lipsei de „reparations” de după acea perioadă rușinoasă din istoria noastră românească. De-a lungul secolelor, societatea românească a fost deposedată de istoria nedreptăților istorice împotriva romilor, de la sclavie la Holocaust. În urmă cu câteva luni, Andrei Șerban a facut un video numit „Istoria (ne)cunoscută a sclaviei romilor” în care a întrebat câțiva români ce știu despre sclavia romilor și rușinos, dar de așteptat, mulți nu au știut despre ce vorbea Andrei. Ei și toți cetățenii români, fie ei etnici români, maghiari sau romi, au fost deposedați de această fila dureroasă, însă importantă din istoria țării noastre.

Magda împreună cu mama și cu sora ei

Așadar, trebuie să învățăm istoria țării ca să înțelegem nedreptarea istorică, să fim pregătiți să acceptăm că sărăcia romilor nu este un produs al lenii, ci al exploatării economice, sociale și culturale.

Mi-aș dori ca românii să nu justifice moral modul în care tratează romii prin folosirea unor prejudecăți și generalizări despre romi.

Iți amintești cazul Floricăi de la Zalău din aprilie? Florica a încercat să se urce în autobuz împreună cu doi copii și a fost bătută în mod brutal de către șofer. Într-un interviu, purtătorul de cuvânt al IPJ Sălaj, Maria Cristea, a spus că vor analiza cazul și vor stabili dacă femeia cerșea sau deranja pasagerii. Nu a fost singura; mulți alții au spus că femeia trebuie să fi făcut ceva ca să fie bătută de către șofer. Imaginează-ți că o femeie româncă și bebelușul ei sunt bătuți de către un șofer de autobuz. Nimeni nu se va gândi dacă femeia a greșit cu ceva; în mod just, fapta ar fi considerată oribilă și inumană fără nici un semn de întrebare. În cazul romilor nu acesta este procesul de gândire. În schimb, românii găsesc justificări morale în prejudecățile criminalității și inferiorității romilor, iar justificările acestea îi ajută să se uite în oglindă fără remușcări. Vina romilor este folosită și în momentele în care justifică comportamentul străbunilor lor vis a vis de romi, de la sclavie la pogrom și violențe.

Nu e de mirare că românii nu vor să vorbească despre sclavie: este o rușine și acceptarea scalviei ar însemna acceptarea adevărului neplăcut vis a vis de străbunii lor. Așa că da, mi-aș dori să începem aceaste conversații dificile împreună astfel încât românii să aibă curaj să înțeleagă rasismul și violențele împtiva romilor fără să caute justificări false în tot felul de prejudecăți.

Mi-aș dori ca toți copiii de acasă să aiba acces la școli bune. De apraope trei decenii ne chinuim să schimbăm ceva și cumva mergem în direcția opusă. Cu excepția olimpicilor,  a premianților și a celor care își permit să facă meditații, copiii României sunt privați de o educație bună – așa de mulți copii buni și destepți – și acesta e marele păcat al generației noastre! Mai mult, mi-aș dori ca elevii să benefieze de o educație anti-rasistă și multiculturală. Beneficiile ar fi mari si nu vorbesc despre beneficiile economice ale unei societăți anti-rasiste pentru că mi se pare cumva imoral să împingi idea de justitie socială folosind argumente economice, însa beneficiile spirituale, persoanale și sociale vor fi enorme atunci când vom avea curajul să ne căutăm și să descoperim propria noastră umanitate în modul în care îi tratăm pe ceilalți atunci când ideile preconcepute și învechite ale inferiorității și criminalității romilor nu ne vor mai servi ca argument “moral” în justificarea discriminării, indiferenței și urii.

Mi-aș dori politicieni mai responsabili cărora să le pese de România și de români, inclusiv de românii de alte etnii.

Mi-aș dori o mass-media mai profesionistă și vectori de opinie responsabili care își exprimă opiniile informat, fără prejudecăți, respectuos.

Mi-aș dori ca oamenii să nu trebuiască să găsească refugiu în alte țări pentru că România nu le dă o șansă.

Mi-aș dori să ne protejam natura și patrimoniile mai serios!

Mi-aș dori să învățăm în România să gândim critic și să citim critic, mai ales acum, în epoca știrilor false, să ne chestionăm prejudecățile și să fim de partea corectă și bună a istoriei.

Mi-aș dori să luptăm împreună, romi și neromi, pentru o Românie nouă, demnă, antirasistă și justă în relație cu toți copiii ei, inclusiv cei romi, maghiari, evrei, musulmani…toți!

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO