fbpx

Căutare

Share this article

Se făcuse foarte târziu. Era aproape spre miezul nopţii, ieşisem de la „Nabucco” opera care fusese transmisă live de la Metropolitan Opera din New York la un cinematograf din mallul Băneasa. Era cumplit de frig, era atât de frig încât ne îngheţase şi respiraţia.

Ieşiserăm cu toţii afară, toţi cei care fuseserăm la spectacol, ca să luăm taxiuri spre oraş. Nici vorbă să găsim unul liber. Minutele treceau, panica se instala…

Sunam cu toţii pe telefoane, baterile mureau din cauza gerului, nimeni nu răspundea, nicio maşină nu era disponibilă. Am intrat din nou în mall, sperând ca la căldură, să găsim o variantă de a pleca de acolo. Lângă noi, cu telefonul la ureche, am remarcat o doamnă cu ochelari cu lentile maro, cu o haină elegantă, cu un şal care îi acoperea generos capul. Ne-a privit şi ne-a întrebat cu o voce uşor alarmată, dacă nu cumva o putem lua în drumul nostru, în cazul în care suntem ceva mai norocoşi şi găsim maşină. Desigur, i-am răspuns, cu drag! Doamna nu mai era tânără, dar avea o forţă anume, nu puteai să o ignori… Eforturie noastre s-au unit. Am reînceput febril să sunăm la dispecerate, să intrăm pe aplicaţii de taximetrie… Între timp, aşa cum se întâmplă, am intrat în vorbă.

V-a plăcut opera? ne-a întrebat.

Mult!

Pentru mine a fost o seară specială, a zis ea.

Mi-am imaginat că datorită spectacolului care fusese magnific. Placido Domingo îl interpretase Nabucco, la pupitru fusese James Levine, pauzele fuseseră umplute cu interviuri, între care unul luat chiar de Directorul Met, Peter Gelb celor doi amintiţi mai sus. (M-am amuzat văzând cum Placido Domingo şi Peter Gleb stăteau la masă cu câte un pahar de apă în faţă, în timp ce Levine avea unul de wiskey cu gheaţă. Zâmbeau cu toţii vorbind despre ceva foarte simplu: bucuria pe care o aveau făcând un spectacol. Concluzia lui Levine a fost, printre altele, că perfecţiunea nu este ţelul pe care trebuie să-l aibă un artist, el nu trebuie să fie perfect, el trebuie să fie un căutător al perfecţiunii. În fine, divaghez.)

De ce a fost specială, am întrebat, totuşi, din complezenţă.

Pentru că m-am întâlnit cu fiul meu. Eu am fost aici în sală şi el, în acelaşi timp, în sala din NY. Ne-am dat întâlnire astfel. Ne-am dat şi mesaje în timpul spectacolului…

Ah! Ce minunat, am spus.

Da, am stat cu el 30 de ani la NY, am avut grijă de el, el a rămas acolo…

Ce frumos, am continuat eu, neştiind ce spun, e frumos la New York!

Nu, doamnă, e frumos pentru unii, pentru cei mai mulţi, nu este. Eu am fost profesoară de engleză în ghetou… Am fost bătută, împuşcată, am avut oasele rupte…

Mi-a murit zâmbetul, am uitat şi de taxi şi de tot.

Da, a continuat ea zâmbind… Sper că nu vreţi acum să-mi faceţi comparaţia aia cu filmul în care Michelle Pfeifer reuşeşte să facă minuni, că acela e doar un film.

Sigur, mă gândisem imediat la Dangerous Minds în care o profesoară de engleză, jucată de Michelle Pfeifer, ajunge să şcolească bandele criminale dintr-un ghetou…

Dar acum m-am întors în România, stau aici şi mă simt bine, dar mi-e dor de el, de fiul meu, mi-e atât de dor, încât am ales să ne „întâlnim” la aceste spectacole, fiind amândoi în sală, în acelaşi timp.

Mi-au dat lacrimile privind-o. Vorbea clar, era dreaptă, avea o cădură specială, avea… avea un aer de profesoară de modă veche atât de plăcut…

Am găsit în final o maşină. Am lăsat-o acasă şi ne-am dat întâlnire la următoarea reprezentaţie.

În maşină şi-a uitat o mănuşă. Era parfumată. Mirosea a doamnă…

Share this article
Ți-a placut povestea? Ajută-ne și promoveaz-o pe social media
read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO