Îți poți imagina cum sună și cum arată un podcast fcăut de niște copii care învață într-o școală de la țară, unde provocările sunt nenumărate, iar oportunitățile se lasă așteptate?
În ultimii peste 30 de ani am urmărit nenumărate știri legate de sistemul nostru de educație și am dat dezaprobator din cap. Era o vreme când, la fiecare deschidere de an școlar, jurnaliștii obișnuiau să treacă pe la școlile de la sat și să vâneze problemele. Pe cât de dezamăgiți și cu un sentiment de tristețe urmăream aceste știri, pe atât de tare ne creștea sufletul în fața excepțiilor — a acelor școli unde se întâmplau lucruri neobișnuit de bune, cu accent pe dezvoltarea copiilor și a comunității. Un fel de „unicorni” ai școlilor, mai ales la sat, comparabili cu unele dintre cele mai dezvoltate din orașe.
De cele mai multe ori ne uităm la rezultate și ne plecăm în fața oamenilor care le-au produs, în semn de apreciere. Însă mai niciodată nu stăm să analizăm cât efort a fost depus. Pentru că nu avem timp. Avem doar întrebarea: dacă ei pot, alții de ce nu pot?
O astfel de comunitate, care poate fi mereu un exemplu pentru altele, este cea a Școlii Gimnaziale Nr. 1 din comuna Vlădești, județul Argeș. Localitatea e situată la poalele dealurilor argeșene, puse stavilă înainte de traversarea Carpaților, într-o zonă pe cât de frumoasă, pe atât de greu încercată. Principala resursă a oamenilor vine de la vreo 25 de kilometri distanță, unde cei norocoși fac naveta la uzina Dacia, unde muncesc. Cei mai puțin norocoși, mai ales în vremuri ca acestea de restriște, nu au de lucru și se descurcă cum pot, unii fiind nevoiți să îngrijească familii numeroase. E o comunitate rurală, nu cu mult diferită de altele din județ, poate doar prin spiritul întreprinzător al profesorilor, care încearcă să le ofere copiilor din sat șanse egale cu cele ale copiilor cu resurse din oraș.
Și aproape că reușesc. În urmă cu câteva luni unul dintre profesori, împreună cu câțiva copii, a urcat pe scena de la TEDx. An de an, directorul școlii, împreună cu o treime din colectivul școlii, merge la spectacole de cântec și dans popular, peste tot prin țară și prin străinătate.
Iar dincolo de asta, vocea acestor copii se aude tot mai departe. „Cele 12 nuanțe ale prieteniei” este numele proiectului la care lucrează copiii din Vlădești: un podcast ale cărui episoade se văd și se aud pe YouTube și sunt apreciate de oricine are puțin timp să le asculte și să înțeleagă cât efort și câtă determinare de a-și depăși condiția se află în spate.
Acestor copii nu li se dau multe șanse. Sunt dintre cei despre care se spune că ar fi grozav dacă ar termina o școală profesională, să ajungă pe picioarele lor. Dar acești copii muncesc în timpul liber, chiar și cei care au o situație materială mai bună. Muncesc pentru că e nevoie în casă, pentru că trebuie să știe de mici cum se câștigă banul și pentru că orice bucurie sau plăcere se plătește cu efort.
La școală, profesorii încearcă să le arate și altceva, motiv pentru care sunt selectați în proiectul Erasmus sau implicați în programele Narada. 2023 a fost anul în care organizația Narada a ajuns pentru prima dată în această comunitate. Atunci, școala s-a înscris într-un proiect care presupunea ca atât profesorii, cât și părinții și elevii să se implice pentru a rezolva o urgență importantă legată de siguranța copiilor la ore. Ulterior, au fost selectați pentru implementarea programelor organizației — în special cele dedicate dezvoltării abilităților de viață, activităților extracurriculare și descoperirii talentelor ascunse pe care acești copii se vor putea sprijini în viitor.
Iar ce a ieșit, veți vedea mai jos. Deocamdată, vă propun să-i cunoașteți pe oamenii din spatele lor — stâlpii de care se ancorează și cele mai instabile temperamente și comportamente de elevi.
Omul potrivit la locul potrivit: directorul școlii unde se aude podcast-ul copiilor, Dragoș Constantin Stroe
Prima și prima dată vreau să vă întreb: de câți ani sunteți învățător?
Din 1994. Deci 31 de ani.
De ce v-ați făcut învățător?
E o întrebare la care, probabil, atunci puteam să răspund mai bine. Acum, cu experiența pe care o am, pot să spun că a contat foarte mult influența familiei. Părinții mei au fost profesori. Și, în perioada aceea, în timpul lui Ceaușescu, singurele licee din care ieșeai cu o meserie erau Liceul Pedagogic și Liceul Sanitar. Bineînțeles, mai era și Liceul Militar, dar acolo drumul era altul.
Ați fost la Câmpulung?
Da. Am intrat la Liceul Pedagogic „Carol I” din Câmpulung. Pe vremea aceea se numea Școala Normală „Carol I”. Am terminat în 1994. M-a atras mediul, lucrul cu copiii. Am început să mă joc cu ei — de acolo a pornit totul. Și, văzând că pot să fac ceva în direcția asta, că pot duce mai departe ce am primit din familie, dar și să construiesc eu ceva pentru copii, am zis: hai să încerc.
Ce fel de profesori erau părinții?
Tata era profesor de franceză și română. Mama era la bază pedagog și profesor de română.
Sunt de aici, din Vlădești?
Da. Tata este din Văcarea, dar s-a însurat aici, la Vlădești.
Nu v-ați gândit niciodată să plecați? La Pitești? La București?
Ba da. Au fost perioade când, ori oamenii s-au schimbat, ori situațiile din comună au devenit mai grele. Nu școala m-a făcut să mă gândesc la plecare, ci ce se întâmpla în jur. La sat, învățătorul e și iubit, și blamat. Oamenii își permit să spună multe.
E o vorbă: ești mai respectat ca dascăl, polițist sau preot în altă comună decât la tine în sat. Și poate, la 19 ani, eram și eu flăcău. Mai voiai să te distrezi. Dar deontologia profesională îți cerea altceva. Dacă te vedea cineva cu o fată, imediat începea: „Aoleu, învățătorul!”. Așa e la țară.
Și atunci te gândești: mai bine plec. Dar uite că am rămas 31 de ani și, probabil, de aici voi ieși și la pensie.
Când a fost să vă însurați, de unde ați luat fata?
Din Vlădești. M-am însurat la 28 de ani, mai târziu. O știam de la ansamblul folcloric înființat de părinții mei în 1980, pe care îl ducem și acum mai departe. Acolo ne-am cunoscut.
Avem șapte ani diferență. Dacă ajungeam cu un an mai devreme învățător în Vlădești de Sus, mi-ar fi fost elevă. Dar ea a plecat după clasa a patra la altă școală. Ne-am cunoscut la dansuri, ne-am îndrăgostit și… uite că suntem împreună.
Aveți copii?
Da, două fete gemene.
Să vă trăiască! Câți ani au?
Merg pe 21.
Unde sunt?
Cea mare, cu zece minute și puțin mai înaltă, este la Baia Mare, la Etnologie și Folclor. Duce mai departe partea artistică. Cea mică este la Politehnica din Pitești, la Informatică. Ea e partea tehnică a familiei.
Cum ați ajuns director?
Nu mi-a venit ideea asta. Am ajuns director din nevoie și din întâmplare. A venit o doamnă inspector de zonă, m-a chemat la inspectorat. M-am dus fără să știu ce urmează. M-am trezit în birou la inspectorul general și la inspectorii adjuncți. M-au întrebat una-alta, apoi mi-au spus direct: „Dacă vreți, preluați funcția.”
N-am avut timp să reacționez. Am realizat abia peste o săptămână ce s-a întâmplat. Când a venit decizia, am zis: dacă e de jucat în horă, trebuie să joc.
Vă place hora asta?
Este riscantă și grea. Nu e un avantaj personal. Dar cineva trebuie să o facă. Atât timp cât ai drag de școală și de colegi, o faci. Se poate face, dacă vrei binele școlii.
Haideți să vorbim despre copii. În 31 de ani, trebuie să fie un copil care vi s-a lipit de suflet.
Sunt mai mulți. Nu pot spune că e doar unul. Dar există copii care, deși pleacă, rămân. Copii care au venit cu probleme, cu lipsuri, și pe care i-am văzut crescând, schimbându-se, ajungând oameni așezați.
Îți rămâne în minte copilul care n-avea curaj să ridice ochii din bancă și care, peste ani, vine și-ți spune: „Dom’ învățător, am reușit.” Pentru astfel de momente merită toți anii ăștia.
Și unul care v-a rămas în suflet…
Da. Era un copil cu CES. Pe vremea aceea nu se folosea termenul ăsta. Nu se spunea „CES”. Se spuneau lucruri urâte… „handicapat”. Mentalitatea era dură. Parcă trebuia să vină cineva din cetatea aceea din Grecia antică și să-i arunce de pe stâncă pe cei care nu erau „capabili”.
Copilul avea probleme și fizice, dar și mentale. Scria foarte greu. L-am avut în clasă. Atunci legislația era altfel. Puteai să-l lași repetent mult mai ușor. A și repetat, pentru că a pornit foarte târziu. Abia prin clasa a doua a reușit să învețe să citească. Cu scrisul a fost și mai greu.
Acum este mare?
Da. Acum are 27–28 de ani. În curând, probabil, va fi la casa lui. Are grijă de surioara lui mai mică și se descurcă.
Până unde a mers cu școala?
A terminat liceul.
Și este aici, în comună?
Da, este în comună.
Lucrează?
Deocamdată, nu. Părinții lucrează, iar el stă mai mult cu surioara, care este la școala primară.
Avea probleme serioase?
Destul de serioase. Dar părinții au început să-l ducă la recuperare, la recomandarea noastră. Poate ei nu știau cum să procedeze, dar au făcut eforturi. În momentul de față, cred că ar face față unui serviciu, dacă ar avea ocazia.
Haideți să ne uităm la generația actuală de elevi. Câte cazuri sociale aveți în școală?
Depinde ce înțelegem prin „caz social”. Dacă ne referim strict la sărăcie, la defavorizare economică, sunt. Dar dacă ne referim și la lipsa sprijinului din familie, părinți plecați în străinătate, probleme de violență — atunci da, avem destule situații.
Totuși, numărul lor este în scădere.
Cum așa? Ce se întâmplă aici, la Vlădești?
Avem uzina la 25 de kilometri de noi. În jurul ei s-au dezvoltat firme și fabricuțe. Dacă vrei acum să găsești pe cineva să-ți spargă niște lemne, nu găsești. Majoritatea lucrează la uzină sau la firmele din jur.
Păi asta e bine.
Este un lucru stabil. Mulți dintre cei care aveau probleme sociale și-au făcut case, s-au așezat.
Problema pentru noi, în învățământ, este alta: nu se mai fac copii. Familiile cu 8–9 copii nu mai există. Nici cu 3 nu prea mai găsești. Dacă au 2, e bine.
Pentru ei poate e mai bine. Pentru școală, nu.
Deci populația școlară este în scădere?
Da. Dar avem și alte tipuri de cazuri sociale. Părinți care pleacă în străinătate, își iau copilul de la școală, îl duc acolo, iar după trei luni îl trimit înapoi, la bunici. Copilul e scos din sistem, băgat iar în sistem. Îi e foarte greu să se reintegreze.
Legea e lege. Clasele nu se potrivesc mereu.
Mai avem cazuri de părinți care nu pot munci, dar și cazuri în care nu vor să muncească. Am avut și situații de violență domestică. Recent, un tată și-a agresat soția. Copilul nu a venit o lună la școală. A revenit greu.
Avem copii care muncesc?
Da. Majoritatea muncesc. Sunt și copii din familii cu situație bună care merg să spargă lemne sau să taie lemne, ca să aibă banii lor. Am elevi de clasa a VII-a sau a VIII-a care merg să spargă lemne la oameni, să taie cu drujba, să păzească animale.
E perioada în care se muncește.
Din experiența dumneavoastră, câți dintre copiii care termină aici merg mai departe la liceu și la facultate?
Către liceu merg cam 80%. Către facultate, procentul scade la jumătate din cei 80%. Deci cam 40% din total ajung la facultate.
Este bine?
Da. Dar problema este forța de muncă. Mulți se gândesc: „Dacă termin facultatea, unde mă duc cu ea?” Fetele merg mai des la facultate. Băieții se îndreaptă spre școli profesionale, să aibă o meserie.
Cum vedeți proiectele extracurriculare în dezvoltarea copiilor?
Din punctul meu de vedere, activitățile extracurriculare dezvoltă copilul mult mai mult decât dacă îl ții în clasă și îi predai strict lecția din manual.
Eu am organizat foarte multe excursii. Am ajuns la concluzia că astfel de activități cresc capacitatea de învățare și nivelul de cunoștințe.
La noi, în școală, sunt foarte multe proiecte: excursii, PNRAS, proiectul Narada, proiecte cu Orange, colaborări cu biblioteca comunală, cu cea județeană și chiar cu biblioteci din alte județe.
Avem 337 de elevi. La dansuri și cântece populare participă 100 — o treime din școală.
PNRAS are activități remediale pentru clasele V–VIII. Copiii merg în excursii gratuite, pe fonduri europene. Sunt activități sportive, concursuri, fotbal.
Am insistat la colegii mei să participe, deși nu e ușor. După legea actuală, nu mai e simplu. Dar le place și lor.
Nu vreau ca elevii să vină la școală ca la spânzurătoare. Vreau să vină de drag. Nu pentru mâncare, nu de frică la matematică.
Vreau să facem școala atractivă. Dacă vorbim despre reportaj la română, degeaba îl pun să citească definiția. Trebuie să vadă cum se face un reportaj, cum se tipărește o carte, să atingă, să experimenteze.
Una e să cauți în dicționar pe telefon, alta e să-l ții în mână, să-l răsfoiești. Când folosești mai multe simțuri, informația rămâne.
Copiii au fost la TEDx, aveți pagină de YouTube cu podcast-uri. Vă dați seama ce înseamnă asta pentru o școală de comună?
Da, e minunat pentru acești copii.
Candidați pentru următorul mandat de director?
E o întrebare la care încă nu știu să răspund foarte clar. M-a întrebat multă lume lucrul ăsta.
Ținând cont de situația actuală… nu știu ce să vă spun. Cred că da. Mi-ar părea rău, așa, în suflet, să mă opresc la jumătate. Am investit mult. Sunt 31 de ani aici.
Și, în timp, am reușit să schimbăm anumite concepții, mai ales la nivel de colectiv. Acolo a fost partea cea mai grea.
Din toamnă vine generația nouă în proiectul podcast?
Da, cu dragă inimă. Mai ales că proiectul podcast a fost aprobat ca opțional la clasele de gimnaziu de către Inspectoratul Școlar Județean.
De unde a pornit ideea unui studio de podcast la școala din Vlădești?
La finalul anului 2024, după ce Narada a sprijinit școala să paveze curtea și s-a implicat în mai multe proiecte locale, organizația a luat în considerare înscrierea acestei instituții în programul „Nevoi ordinare pentru copii Extraordinari”.
Proiectul provoca profesorii să descopere talentele ascunse din școlile lor și, în jurul a doi astfel de copii descurcăreți în viață — copii cu abilități esențiale pentru viitor, dar nu neapărat cei mai pregătiți din punct de vedere academic — să construiască echipe de elevi, astfel încât fiecare copil să fie pus în lumină.
Ideea echipei de la Vlădești a fost curajoasă și actuală: un studio de podcast, un loc în care copiii să poată spune povești, să învețe să se exprime și să livreze un produs creativ, adaptat generației lor și vremurilor pe care le trăim.
Cea care a crezut cel mai mult în visul acestui studio a fost chiar coordonatoarea proiectului, Mihaela Ivan — profesoară de engleză și fostă directoare a școlii. Mihaela a simțit, la un nivel profund, ce se întâmplă în comunitate și a știut că educația are nevoie nu doar de cărți, ci și de voci care se aud. A fost acolo cu toată inima, implicându-se oriunde a fost nevoie.
Împreună cu elevii, a lucrat la podcast, oferindu-le autonomie, dar și sprijin atunci când era nevoie. Mai mult decât atât, a deschis ușa celor care puteau ajuta și mai mult.
Unul dintre cei mai cunoscuți avocați argeșeni, Adrian Rista, care colaborează cu Guvernul pe legislația națională, a fost, odinioară, elev al școlii din Vlădești. Și s-a întors. Cu timp, energie și resurse, s-a implicat direct în proiect, lucrând alături de copii încă de la început — de la amenajarea studioului și construirea camerei tehnice până la verificarea fiecărui detaliu tehnic al înregistrărilor.
Alți doi foști elevi i-au urmat exemplul și vin des la școală: unul este acum elev la Liceul Pedagogic, iar celălalt student la Politehnică. Împreună, formează o punte între generații — o dovadă vie că școala aceasta a reușit să planteze rădăcini adânci.
Mihaela Ivan s-a luptat ani la rând cu mentalități și prejudecăți care păreau de neclintit, dar a reușit să le destrame, pas cu pas.
Un singur exemplu este chiar această echipă de proiect — zece copii care fac singuri un podcast, de la cap la coadă: de la research și redactarea întrebărilor până la partea tehnică și la invitațiile adresate unor personalități marcante care le trec pragul studioului.
Iar munca lor începe să se audă tot mai departe.
În urmă cu câteva luni, vocea copiilor din Vlădești a ajuns pe scena TEDx, unde au fost invitați să-și spună povestea.
Și, cum spune Mihaela Ivan, zâmbind: „Ăsta ar putea fi doar începutul.”
Micile talente ascunse sunt gata să strălucească în podcast
Tania este una dintre gazdele podcastului și se descurcă de minune — uneori chiar mai bine decât unii oameni mari care se așază în fața unui astfel de microfon.
Provine dintr-o familie greu încercată. Ea și surorile ei sunt crescute doar de mamă și sunt învățate, de mici, să facă tot ce ține de ele pentru a reuși. Anul acesta are Evaluarea Națională, dar nu o sperie. Poate și pentru că a învățat constant, știind că asta este singura ei șansă spre o viață mai bună.
Raoul este băiatul „priceput la toate”.
El a învățat să filmeze, să încadreze, să editeze, să aleagă muzica potrivită și să urce episoadele pe YouTube. Este ajutat de câțiva colegi care vin ori de câte ori pot, atunci când nu sunt nevoiți să muncească.
Cam acestea sunt poveștile copiilor — unele mai triste, altele mai vesele, dar toate la fel de puternice. Toate vorbesc despre ambiție, curaj și dorința de a-și depăși condiția.
Vă imaginați cum s-au simțit anul trecut când Narada i-a invitat la București, într-o excursie de două zile, pentru a se bucura de aprecierea tuturor celor care le-au recunoscut munca?
Nu le venea să creadă. Îi vedeai cum strâng emoția în mâini, dar erau conștienți: au reușit să-și depășească limitele.
Și ăsta a fost doar primul pas.
Poate că, până la urmă, esențialul e altul: că niște profesori precum Mihaela Ivan sau Dragoș Stroe, niște foști elevi care s-au întors acasă și câțiva oameni buni veniți voluntar să ajute, le-au dat acestor copii încrederea că pot.
Le-au dat o voce.
Drumul lor nu se mai poate opri aici. Iar ei știu asta. Sunt mândri. Conștienți. Încrezători.
Iar noi, ceilalți — cei care înțelegem cât de important este să ne uităm acum la ce le oferim copiilor noștri în era post-AI — știm că tot ce putem face este să fim parte din schimbare.
Să sprijinim inițiative precum cele ale Narada, pentru ca alți copii ca Tania și Raoul să aibă aceeași șansă.
Cum? E simplu. Poți face asta gratuit, direcționând 3,5% din impozitul pe venit către Narada.
Nu trebuie să scoți bani din buzunar — impozitul pe venitul de anul trecut l-ai plătit deja. Tot ce faci acum este să alegi unde se duce o mică parte din el.
Intră pe narada.ro/formular230 și completează formularul din josul paginii. Durează cel mult 30 de secunde. Semnează, iar ONG-ul îl va depune la ANAF pentru tine.
Dacă nu o faci, anul viitor, Ministerul Educației va avea, cel mai probabil, același procent infim din PIB — sau, cine știe, alte „surprize” mai puțin plăcute.
Alege conștient. Alege să investești în viitor.
Pentru că uneori, schimbarea nu vine din marile reforme, ci dintr-un simplu gest care dă aripi unui copil.
Și poate că, peste ani, când vom asculta din nou vocile acestor copii deveniți oameni mari, ne vom aminti că totul a început cu un vis, un microfon și niște oameni care au ales să creadă în ei.
Citește și: Dintr-un colț de lume, spre un viitor extraordinar: Povestea copiilor din Cocorăștii Colț
