fbpx

Căutare

Share this article

Irina Giurgiu este antrenor secund la echipa națională de fotbal feminin și antrenor principal la echipele naționale de junioare, Under 17 și Under 16. Joacă fotbal de la 18 ani și asta pentru că în Baia Mare, de unde vine ea, abia atunci s-a format prima echipă de fete pasionate de fotbal. Însă sportul acesta i-a plăcut de mică și tot timpul își amintește meciurile jucate împreună cu familia ei numeroasă, pe drumul prăfuit dintr-o comună din Maramureș. Și azi, când se întâlnesc toți de sărbători, niciodată nu se termină fără un derby în familie, pe maidan.

Irina Giurgiu a jucat handbal de performanță însă, având în sânge fotbalul, imediat ce a avut ocazia a schimbat traseul.

Azi are propriul club de fotbal în București, antrenează și joacă în propria echipă de senioare cu care a reușit să urce în Liga a II-a. Își dorește ca fotbalul feminin să fie mai mult promovat pentru a se dezvolta așa cum merită și pune umărul să demonstreze acest lucru prin rezultate.

O poveste frumoasă spusă de Irina Giurgiu, a cărei pildă este plină de emoții.

Irina, tu ești antrenor de fotbal full time job?

Nu. Lucrez și la Federația Română de fotbal, în departamentul Dezvoltare Fotbalistică și după ora 5 după-amiaza, am program de antrenamente.

Și nu e prea mult?

Deocamdată nu simt asta pentru că îmi place să fiu pe teren și caut soluții să le îmbin.

Care sunt primele tale amintiri legate de mingea de fotbal?

Cred că primele amintiri le am din copilărie, când jucam cu copiii de la mine de la țară. Am copilărit până la vârsta de 12 ani într-o comună din Maramureș și în fiecare zi jucam cu toți copiii de pe stradă, cu verișorii, cu frații mei, cu tata…

Dar fetele se joacă cu păpușile, nu bat mingea, nu? 😀

😀. Aveam și păpuși, dar ne plăcea foarte tare să jucăm și fotbal.

Sunteți o familie mare?

Da. Suntem o familie numeroasă, cu mulți oameni pasionați de fotbal.

Familia Irinei Giurgiu

Ai prins perioada aceea când se transmiteau meciurile la radio? Erați toți grămadă, duminica, pe aparatul de radio să ascultați meciurile?

Nu, nu am prins perioada aceea, dar ne uitam la televizor.

Și sunteți din aceia care nu ratau nici un meci, indiferent de liga în care se juca?

Nu era chiar așa o pasiune. Ne uitam la cele mai importante, la derby-uri, la finala de Champions League… Mai mult jucam.

Dar la ce visai tu în copilărie? Ce-ți imaginai că o să te faci când vei fi mare?

Când eram mică îmi plăcea foarte mult să lucrez în echipă. Mă gândeam atunci să fiu profesoară, să fiu înconjurată de cât mai mulți oameni.

Irina Giurgiu în copilărie

Și s-au schimbat lucrurile?

Cu timpul, da. După ce am început să joc handbal – la vârsta de 12 ai, când ne-am mutat de la țară în Baia Mare, am făcut-o pentru handbal – atunci s-a schimbat cumva viața mea pentru că mă gândeam la o carieră sportivă, în același timp cu psihologia și cariera de profesoară.

La 12 ani ai început să joci handbal sau jucai de mai devreme?

Atunci am început.

Ai zis că v-ați mutat de la țară pentru handbal. Cum așa?

Aveam două locuințe: una în Baia Mare și una la țară. Tatăl meu locuia în Baia Mare pentru că muncea acolo, în timp ce noi cu mama stăteam la țară. La un moment dat a venit o profesoară de educație fizică care a adus în școala noastră jocul de handbal. Ne-a plăcut atât de mult încât le-am spus părinților că asta am vrea să facem. Atunci ei au decis să ne ducă la un club de handbal în Baia Mare.

Ce înseamnă „ne place”? Câți frați mai ai?

Mai am o soră mai mare cu un an și jumătate și un frate cu șase ani mai mic.

Irina Giurgiu, alături de părinții, soțul și nașii ei, în tribunele unui meci de fotbal

Toți trei sunteți sportivi?

Da. Și în ultima perioadă toți trei suntem implicați în fotbal. La început a fost fratele nostru mai mic, juca fotbal și noi mergeam după el, după care și eu și sora mea l-am urmat, după ce am aflat, la vârsta de 18 ani, că există și fotbal feminin.

De la 12 la 18 ani ai jucat handbal?

Da.

De performanță?

Da. Am jucat la CS Marta Baia Mare, un club cu tradiție deja în Maramureș și la CSS2 în Baia Mare. În ultimul an am avut și ofertă de a pleca la Târgu Mureș sau la HCM Baia Mare. Făceam pregătirea cu echipa mare, însă atunci s-a întâmplat ceva și nu mi-am mai dorit să joc handbal, așa că am luat decizia radicală de a renunța.

Ce s-a întâmplat? Poți să-mi povestești?

Simțeam că nu-mi mai face plăcere să merg la antrenamente, nu-mi mai plăcea atmosfera în echipă și când am auzit că s-a format o echipă de fotbal feminin, am renunțat imediat și am pornit pe alt drum.

Dar în fotbal nu trebuie să începi să te antrenezi de cât mai mică?

Așa este. Vârsta optimă de început este de 5-6 ani. Din păcate fotbalul feminin în România nu este așa de dezvoltat, motiv pentru care fetițele încep pe la 12-13 ani. Însă cu bucurie am constatat că în ultimii ani s-a dezvoltat tot mai mult fotbalul feminin și în România și iată că avem la antrenamente și fetițe de la 6-7 ani.

Irina Giurgiu pe teren

Am aflat că există o directivă a UE cum că fiecare club de fotbal trebuie să aibă și o echipă feminină. Așa e?

Da. De anul acesta a fost implementată această regulă. Fiecare echipă din liga I este obligată să aibă și o echipă de Under 15 de fete.

Tu la ce club ești acum?

Eu am clubul meu din 2017, Dream Team București și sunt antrenor coordonator.

Este un club privat?

Da.

Irina, la finalul unui meci

Hai să ne mai întoarcem puțin în timp. Unde ai început fotbalul la 18 ani?

La ACS independența Baia Mare, un club privat.

La ce performanțe ai ajuns cu fotbalul? Și de ce te-ai retras?

Ca jucătoare nu am avut așa de mari performanțe pentru că am început să joc foarte târziu, însă am jucat în Super Ligă, am obținut locul 5 național și pentru că nu am ajuns foarte sus am renunțat cumva la asta și mi-am dorit o carieră în antrenorat, gândindu-mă că aici pot să fac performanță.

La ce vârstă te-ai retras?

Practic nu m-am retras definitiv. Am ales să nu mai fiu constantă, să joc în fiecare meci. De exemplu, la clubul meu încă mai joc. Avem echipă de senioare în liga a II-a și joc acolo.

Liga a II-a e de bine, nu? Înseamnă că sunteți pe drumul cel bun…

Când mi-am înființat clubul eram obligate să ne înscriem în liga a III-a pentru că atunci când începi ceva nou o iei de jos ca să ai unde urca. După doi ani de zile am promovat în liga a II-a și sper să o ținem tot așa, să progresăm măcar din doi în doi ani.

Cum ai ajuns să-ți înființezi clubul tău? Acesta ar putea fi numit un business, nu?

E o pasiune a mea. Am înființat clubul din dorința de a ajuta fotbalul feminin și ca să am posibilitatea să mă dezvolt ca antrenoare. Sunt o antrenoare tânără și am nevoie de experiență pe terenul de fotbal.

În 2016 am primit o ofertă de la Federația Română de Fotbal pentru a lucra în departamentul de Dezvoltare Fotbalistică, ceea ce a necesitat mutarea mea în București. După un an de zile am avut doar acțiuni la loturile naționale, fiind și antrenoare secundă la echipa națională de senioare și antrenoare principală la echipa Under 17 și Under 16, ceea ce făcea să-mi lipsească practica zilnică pe teren. Nu am găsit nici un proiect care să mă încurajeze aici, în București, așa că am luat decizia de a-mi face propriul club.

Irina și echipa ei de fetițe fotbaliste

Și nu a fost scump?

Au fost costuri, ca în orice afacere, însă eu spun că a meritat.

Te-au ajutat părinții sau aveai bani puși de-o parte?

Ambele 😀.

Ce profesie au părinții tăi?

Tata este lăcătuș mecanic, iar mama în ultima perioadă a fost casnică, iar acum lucrează în Germania ca îngrijitor de bătrâni.

Și frații tăi ce fac acum?

Sora mea e în concediu de maternitate pentru că am un nepoțel de un an și opt luni, ea fiind profesoară de educație fizică la o școală din Baia Mare.

Irina Giurgiu și frații ei, într-o competiție acerbă pe maidanul din spatele casei

Și fratele tău e jucător?

Nu. A renunțat la fotbal la vârsta de 18 ani pentru că nu a putut să aibă o carieră sportivă, iar acum este în anul I la masterat la Management și Marketing și de anul trecut și-a înființat și el propriul club de fotbal, în Baia Mare.

Mai jucați și acum fotbal în familie?

Daaa. De sărbători tot timpul ne adunăm și trebuie să jucăm cu nepoții, cu verișorii, cu vecinii, cu toată lumea.

Încerc să-mi imaginez meciurile echipei Dream Team București. Vin oamenii la meci?

Vin mai mult prietenii și cei din familie. La Liga I sunt mai mulți suporteri, dar nu mai mult de 50-100 la fiecare meci. La echipa națională, în ultima perioadă am reușit să aducem suporteri. În 2016 am avut cel mai mare public, de 8000 de suporteri.

De ce nu plătesc oamenii bilet pentru meciurile de fotbal feminin?

Pentru că în România nu este așa de dezvoltat și nu este promovat. Dacă nu știi că există ceva, nu poți să mergi la meci.

Dar în străinătate este mult mai dezvoltat?

Da, cu siguranță, mai ales în țările din vest, în SUA sau China. Chiar am avut șansa să mergem în 2016 în America, când am jucat cu campioana mondială. Am avut la un meci 18 mii de suporteri și la altul peste 21 de mii de suporteri. Și imaginează-ți că juca cu România, o țară fără tradiție în fotbalul feminin. Cred că a fost cea mai frumoasă atmosferă pe care am văzut-o la un meci de fotbal.

Irina, ești căsătorită, ai copii?

Sunt căsătorită din 2016. Încă nu am copii, dar îmi doresc.

Irina și soțul ei

Și soțul tău ce lucrează?

El este președintele clubului Dream Team București și lucrează la Teatrul Dramaturgic ca șofer.

El a jucat fotbal?

Nu. Este în proiectul acesta pentru că își dorește să mă susțină.

Unde v-ați întâlnit? Să nu-mi spui că pe stadion… 😀

Nu pe stadion 😀. Ne-am întâlnit chiar în momentul în care eu am câștigat titlul de Campioană națională la handbal, la 18 ani. El lucra acolo la centrul sportiv și așa ne-am întâlnit.

O poză cât o mie de cuvinte

Cum e să antrenezi? Te ascultă fetele?

Eu cred că sunt o antrenoare care știe să comunice foarte bine cu jucătoarele și cu cât lucrez mai mult cu ele, spun eu că se vede progresul și evoluția lor. La club, acum le arăt cât am evoluat în ultimii trei ani.

Nu ți se pare câteodată că te lupți cu morile de vânt, cu niște mentalități și preconcepții pentru un vis frumos?

Cred că asta s-a întâmplat la început, când am început să joc fotbal. Atunci au fost mai multe critici, remarci negative, din partea unora care nu erau de acord cu acest sport. În ultima perioadă, însă, am încercat să mă înconjur de oameni de la care am ce să învăț, oameni pozitivi, care nu ar putea să mă blocheze emoțional.

Ca să devii antrenor trebuie să faci o școală specială?

Este școala de antrenori, o postliceală pe care o faci timp de doi ani, după care aplici pentru licențele de perfecționare. Școala de antrenori este pentru toate categoriile de antrenori, motiv pentru care, pentru o specializare trebuie să mergi la federația respectivă. De exemplu, pentru fotbal, eu am mers la Federație, mi-am luat licența B, apoi A și licența Pro.

Ce au spus părinții tăi când tu ai ales cariera asta? Nu te-ar fi văzut medic, avocat, economist, sau să lucrezi în bancă – visul oricărei mame pentru copilul ei?

Din fericire am avut părinți care ne-au susținut și care tot timpul au ținut cont de părerea noastră. Și când am mers la handbal, și când am mers la fotbal, tot timpul ne-au spus: „tot ce faci, pentru tine faci. Așa că poți să alegi”. Niciodată nu ne-au descurajat. Dimpotrivă, ne-au susținut foarte mult, mai ales financiar, mama fiind nevoită să plece în Germania la muncă ca să ne putem termina noi studiile. Au investit foarte mult în educația noastră, au crezut în noi și cred că nu i-am dezamăgit până acum.

Irina Giurgiu în rolul de antrenor secund al Naționalei de fotbal feminin

Dacă închizi ochii acum, cum îți imaginezi ziua de mâine?

Mi-aș dori să îmbin cariera cu familia mea și visez să ajung la un turneu final cu echipa națională, iar în tribune să fie copiii mei, alături de soțul meu și toți ai mei, de la Baia Mare.

Share this article
Ți-a placut povestea? Ajută-ne și promoveaz-o pe social media
read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO