fbpx

Căutare

Share this article

Mintea unui om călătorește în timp, în trecut și în viitor. Atunci când mintea se desparte de prezent și face balans între ce s-a întâmplat și ce se va întâmpla, există El Camino, un pelerinaj creștin, ca o soluție pentru toate curiozitățile care zăbovesc. Irina Nichifiriuc, mamă a trei copii, instructor de parenting, economist, blogger pe Sfatul Mamei, fundraiser Fundația Comunitară, a apelat la acest pelerinaj creștin care a străbătut Spania, Portugalia și Franța pentru a-și liniști sufletul. Era la un moment de răscruce în viața sa. Decizia de a se separa de soțul său a stat în mâinile sale, întrucât, pentru a fi împăcată că ia hotărârea cea mai bună, a îmbrățișat chemarea pe care o simțea de ani buni de a parcurge acest drum.

Actul pelerinajului este o experiență atât individuală, cât și colectivă, iar descoperirea unor noi orizonturi, dar și descoperirea unui nou eu este unul de natură curajoasă. Unii apelează la pelerinaj pentru căutarea existenței, alții pentru a mulțumi prin rugă. Pentru Irina a fost timpul și spațiul propice pentru a da un reset vieții sale și pentru a realiza care îi este calea de acum încolo, ce roluri îmbracă, de care roluri se dezbracă și ce haine noi poate să pună pe ea.

În toamna anului trecut, în vreme ce picioarele sale parcurgeau kilometri, sufletul s-a odihnit. Irina a pus pauză la tot, și-a dat voie să se retragă doar cu gândurile sale, să se închidă în carapacea sa și să iasă doar după ce și-a analizat foarte bine prioritățile.  A cultivat armonia dintre trup, minte și suflet și în interviul de mai jos am dat de o nouă Irina Nichifiriuc, care s-a adaptat vieții sale noi jonglând între atribuțiile de mamă cu cele de carieră. Să o cunoaștem!

Irina Nichifiriuc: „Îmi încep ziua cu rugăciunea, continui cu îngrijirea copiilor.”

Cum arată sufletul tău, Irina?

Sufletul meu e într-un zbucium continuu de a găsi echilibrul și pacea. Observ că, de ceva timp, e tot mai luminos, mai blând și mai iubitor. Și asta doar pentru că mă străduiesc să țin mai mult cont de el. Să-l hrănesc și să-l mângâi.

Unde și cum te găsim în prezent?

În online și fizic mă găsiți pe Sfatul Mamei. Parte din hrănirea sufletului este urmarea misiunii mele personale, aceea de a fi o contribuție semnificativă pentru părinții din România. Îmi propun prin cursurile pe care le țin, prin evenimentele pe care le organizez și prin sesiunile de consiliere să ghidez părinții să își găsească încrederea, forța și capacitatea de a fi liderii familiilor lor.

Care sunt activitățile tale zilnice?

Îmi încep ziua cu rugăciunea, continui cu îngrijirea copiilor, lucrul la businessul meu și închei cu o plimbare. Mersul îmi oferă ocazia să mă mișc, să mă întâlnesc cu oamenii și să-mi pun ordine în gânduri.

Apropo de activități, cum jonglezi între atribuțiile de mamă cu cele de carieră?

Nu sunt un jongleur foarte bun. Popicele de business se cam împrăștie și asta se cunoaște în situația financiară a familiei. Totuși, când iei o hotărâre nu-ți rămâne decât să suporți consecințele. Iar hotărârea mea este aceea de a face din copii o prioritate și a da vieții ocazia să mă ajute în celelalte arii.

Avem diferite roluri, dar cred cu tărie că cel de mamă te onorează cel mai mult. Ce vârstă au copiii tăi și pe ce se bazează relația voastră?

Copiii mei au 14, 11 și 9 ani și e într-adevăr o onoare să le fiu mamă. Relația noastră se bazează pe respect, pe încredere, pe susținere necondiționată și iubire. Fie că îi încurajez sau îi cert, am mereu în vedere oamenii care sunt și oamenii care vor deveni. Rolul meu este să-i ghidez să devină cea mai bună versiune a lor înșiși.

Ce valori le transmiți?

Știu că oamenii au, din naștere, capacitatea de a distinge binele de rău și puterea de a alege binele. Rolul meu este să le fiu alături și să-i ghidez să-și crească această putere. Cred că astfel vor putea să fie la rândul lor o contribuție pentru umanitate.

Ce le zici înainte să plece de acasă?

Le atrag atenția să facă lucruri care îi fac să se simtă bine.

Irina Nichifiriuc: „Nu am început procedurile legale, dar separarea între mine și soț s-a produs.”

Irina, ai pomenit într-o altă publicație de un eventual divorț. Este adevărat? Ce-mi poți mărturisi?

Nu am început procedurile legale, dar separarea s-a produs. Locuim separat de jumătate de an și încercăm să găsim varianta cea mai potrivită pentru familia noastră. E un proces emoțional destul de puternic care are nevoie de timp și spațiu pentru a se desfășura. Deocamdată atât sunt pregătită să spun.

Și acum vine curiozitatea mea, cât de greu este să fii mamă a trei copii și să te împarți singură (sau poate nu) între școală, teme, serviciul tău, timp de calitate cu copiii, dar și timp liber pentru tine să-ți tragi sufletul?

N-aș zice greu, ci complicat. A trebuit să iau decizii și să prioritizez lucrurile în diverse feluri, în diferite etape din viața mea. Abia învăț să cer ajutorul, iar acesta e un handicap care se recuperează greu. Mulțumesc lui Dumnezeu că m-a luminat să schimb lucrurile în viața mea. Să cunosc oameni, să construiesc comunități și să învăț să mă las ajutată. Am conștientizat că trebuie să fac loc în viața mea pentru mine, pentru nevoile mele, pentru a putea să fiu de folos copiilor mei, societății. Mă mângâi cu faptul că am făcut tot ce am putut mai bine cu informațiile și resursele pe care le-am avut. Mă încurajez cu faptul că mâine e o nouă zi, o nouă oportunitate de a învăța, de a mă schimba.

Ești instructor de parenting. Cum ai gestionat această situație în fața copiilor tăi?

După cum spuneam, relația noastră se bazează pe respect și încredere reciproce. Când eu iau o decizie, copiii mei au încredere că e una gândită și potrivită și îmi respectă procesul. La fel se întâmplă și când deciziile le iau ei. N-a fost ușor, au fost lacrimi, a fost furie și, probabil, vor mai fi, dar a fost mai simplu pentru că mereu am vorbit despre lucrurile importante din viața noastră și avem încredere unii în alții.

Irina, timpul vindecă oameni? Cum ai simțit acea perioadă?

M-am asigurat că am vindecat cât am putut din rănile trecutului înainte de a intra în acest proces. Evident că ele sunt ușor de redeschis cu intrumentul potrivit. Dar mi-am creat un sistem de suport format din terapeuți, prieteni și familie pe care mă pot baza pentru pansament și cârje. Pentru celelalte las timpul să-și facă treaba.

Irina Nichiriuc: „Lucrez la o carte despre călătoria de anul trecut pe El Camino.”

Care au fost elementele care te-au scos din cotidian?

Pentru suflet m-am concentrat pe scris, iar pentru trup, pe mișcare. Am nevoie să îngrijesc ambele componente ca să fiu în echilibru. Lucrez la o carte despre călătoria de anul trecut pe El Camino de Santiago de Compostela și merg mult pe jos. Dansez când pot, fac teatru și citesc mult, acestea sunt elementele care mă scot din cotidian.

Ce-mi poți spune despre El Camino? Cum s-a născut ideea de a parcurge acel pelerinaj creștin și la cât timp distanță s-a petrecut?

El Camino a fost un vis care s-a născut acum câțiva ani și care nu părea să devină vreodată realitate, până anul trecut când am simțit că nu-i mai pot ignora chemarea. Nu era cel mai bun moment, dar s-a dovedit ocazia perfectă pentru ca lucrurile să se așeze pe făgașul potrivit. Am îndemnat oamenii care mă felicitau de ziua mea să mă sprijine să adun banii necesari pentru călătorie, eu neavând un venit stabil în acel moment. Mi-am făcut bagajul, m-am asigurat că copiii sunt în siguranță și am plecat.

Citește și: https://life.ro/calatoria-initiatica-o-vacanta-pentru-suflet/

Cu ce gând ai plecat?

Am plecat cu gândul că viața mea n-ar trebui să arate așa: o nefericire continuă, un șir nesfârșit de eșecuri (ignorați ce se vede în online – acela e gardul din fața leopardului), o stare perpetuă de nesiguranță și neîncredere în forțele proprii. Gândul care m-a zdruncinat din temelii a fost că nu sunt în stare să fac măcar un cancer și să mor într-un mod interesant. Am știut imediat că nu vreau să mor până nu voi face Drumul. Acesta urma să fie momentul meu de resetare și de reinventare. Odată ce decizi să trăiești, nimic nu te mai poate opri. Acesta a fost gândul – să trăiesc și să nu aștept să mă împingă viața să mă lupt pentru ea. Să trăiesc astăzi, aici, acum.

Ce ți-ai extras frumos pentru suflet din această experiență?

În primul rând, am descoperit cum sunt eu de fapt, ce straturi trebuie date jos și care merită păstrate. Am descoperit că-mi place de mine. În al doilea rând, mi s-a confirmat că oamenii sunt cei care fac diferența în viața mea, că relațiile sunt mai importante decât lucrurile și că omul de care ai nevoie (nu cel pe care ți-l dorești) va apărea imediat în viața ta. Uneori, am avut nevoie de oameni care să mă certe, alteori, de unii care să mă susțină ori care să meargă pur și simplu lângă mine, iar alteori am avut nevoie de oameni care să mă iubescă fără condiții și limite. Viața e un Camino.

Ce părere a avut familia despre decizia ta?

Unii m-au susținut, alții au vrut să mă facă să mă răzgândesc, dar cu toții au fost uimiți. Uimiți de decizie, apoi de parcurs și în final de omul care am devenit.

Irina Nichifiriuc:„ Am parcurs pe jos aproximativ 850 kilometri.”

Unde a început traseul și unde s-a terminat, Irina? Câți km ai parcurs în total? A fost dificil traseul?

Am început din orășelul francez Saint Jean Pied de Port și am parcurs pe jos aproximativ 850 de kilometri până la Santiago de Compostela. Practic, am parcurs Spania de-a latul prin partea de nord din regiunea Navarra prin La Rioja, Țările Basce, Castilla y Leon și Galicia. În realitate, Camino începe cu primul gând și se termină când închizi ochii definitiv.

Ai făcut documentări multe înainte sau ai vrut să te lași purtată de val, cum s-ar spune?

M-am documentat despre lucrurile care contau și care țineau de supraviețuire: unde dorm, unde mănănc, cu ce mă îmbrac, unde găsesc informații dacă am nevoie. În rest, știam de unde încep și unde ar trebui să termin și am lăsat Drumul să mă poarte.

 Te simți mult mai curajoasă acum?

Curajul nu e lipsa fricii. Curajul e să faci ce trebuie în ciuda fricii. Cred că din acest punct de vedere, am fost mereu curajoasă. Ceea ce pot să spun este că acum primul gând nu mai merge automat la frică, ci merge către a găsi soluții.

Ți-ai făcut prieteni? Păstrezi legătura cu cineva pe care l-ai cunoscut în acest pelerinaj?

O, da! Am cunoscut mulți oameni și păstrez legătura cu câțiva dintre ei, ba chiar cu unii colaborez pe niște proiecte umanitare. Când a izbucnit războiul în Ucraina, am avut șansa să contribui găzduind o persoană pe care o cunoscusem pe Camino. Simt cum Camino ne-a adus împreună cu un scop și acel scop ne va fi dezvăluit la momentul potrivit. Ceea ce avem noi de făcut e să mergem înainte și să luăm oamenii așa cum sunt.

Ai plecat cu rucsac în spate. Te-ai întors cu el mai plin? Mai plin cu experiențe, cu emoții? Ce-mi poți spune?

O lecție a Camino este să nu cari după tine mai mult decât poți duce. Fizic, rucsacul tău nu trebuie să cântărească mai mult de 10% din greutatea ta. Emoțional, rucsacul tău ar trebui să fie ușor, să-l umpli cu experințe frumoase, cu emoții care te ridică, iar pietrele să le duci la ”Crucea de Fier” și să le dai din drumul tău. (Cruz de Ferro – Crucea de Fier e un loc cam pe la mijlocul Camino unde pelerinii lasă pietrele pe care le-au cărat de acasă simbolizând un necaz, o durere, o piedică. De acolo înainte, Drumul este mai ușor).

Te-a ajutat răgazul pe care ți l-ai luat în decizia legată de familie?

Da. Fiecare zi, fiecare kilometru a venit cu o lecție, o experiență, o conștientizare, un sprijin care m-au ajutat să iau mai ușor decizia aceasta atât de importantă și altele complementare.

Irina Nichifiriuc:„ Cred că experiența Camino este pentru oricine. Camino te schimbă.”

Ai sfătui pe oricine să trăiască această experiență sau nu este pentru oricine?

Cred că experința Camino poate fi pentru oricine. Am întâlnit de la copii la bătrâni, oameni sănătoși, oameni bolnavi, oameni cu dizabilități, oameni care erau acolo pentru prima dată, oameni care erau la al 17-lea Camino, oameni care s-au oprit si au reluat după zeci de ani. Există câte o experiență pentru fiecare. Mai mult decât un sfat aș da o avertizare: Camino te schimbă.

Ce ți-a plăcut cel mai mult?

Camaraderia, ușurința cu care se conectatu oamenii, viața simplă, siguranța, liniștea, bucuria de a fi. Nu pot să aleg un singur lucru. Cel mai mult mi-a plăcut să fiu pe El Camino.

Care e lecția cea mai mare pe care ți-a dat-o Camino?

Să fiu eu însămi, autentică. Cred că e lecția cea mai importantă pe care am tot refuzat multă vreme să o primesc. Nu sunt perfectă, nu fac numai ce trebuie, greșesc, o dau în bară, rănesc, dar am și o putere fantastică de a face bine, de a vindeca, de a uni și de a inspira. Sunt un tot ghidat de o putere nevăzută, dar foarte prezentă.

Care au fost curiozitățile copiilor tăi? Ce te-au întrebat prima oară când te-ai întors acasă?

Cu ei vorbeam în fiecare zi și i-am ținut la curent cu locurile prin care treceam. Au fost curioși să ”meargă” și ei cu mine într-o zi și i-am purtat cu video pe străzile orașului Leon. Au vrut să știe unde am dormit și le-am arătat dormitoarele comune de la Albergue. Au zis că parcă sunt la închisoare. Au vrut să știe povești amuzante de pe Camino și locurile care mi-au plăcut cel mai mult. Dacă a fost greu și cât de tare m-au durut picioarele. În sfârșit, au fost curioși și asta m-a bucurat pentru că-mi arată că am făcut treabă bună cu ei. Oamenii curioși sunt oameni care învață, care se dezvoltă, care evoluează.

Ai avut momente când ai vrut să renunți sau ți-ai spus că nu a fost o decizie bună de a face parte din acest pelerinaj?

O, da! De multe ori, mai ales în prima parte a Camino. Dar ca orice călătorie inițiatică, provocările sunt acolo pentru a-ți scoate la iveală caracterul, forța, inteligența, bunătatea. Am luat decizii proaste la început, influențată de frică. Ușor, ușor frica a făcut loc încrederii, iubirii și lucrurile s-au schimbat.

Irina, porți regrete?

Le port doar până la ”Crucea de Fier” și mai apoi le abandonez. Ce rost ar avea să le car după mine?! Pot însă să învăț, să îndrept din greșeli, să aleg mai bine și să nu mă mai las ghidată de frică.

Te mai sperie ceva acum?

Da. Frica nu dispare de tot. Și e normal. Ea ne ajută să supraviețuim. Ceea ce se întâmplă e că nu mă mai las copleșită de ea sau când simt că mă copleșește știu că am instrumentele necesare pentru a ieși din stare și de a-mi urma drumul.

Irina, lasă-ți un gând de care să ții cont și peste ani de el. Ce ai vrea să-ți transmiți?

De foarte mulți ani am notată o frază pe care abia cum o înțeleg cu adevărat: ”Omul poate fi ceea ce-și permite sie însuși să fie”. Aleg să-mi permit să fiu eu însămi și să inspir și pe alții să fie ei înșiși. Simt că doar așa lumea se va așeza pe un făgaș natural, autentic, bun.

Share this article
Ți-a placut povestea? Ajută-ne și promoveaz-o pe social media
read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO