Irina Reisler și povestea aventurii de la 100 la 50 de kilograme: „Viața mea a fost o dietă!” - LIFE.ro
Mergi la conținut

Irina Reisler a fost jurnalist și timp de 15 ani a apărut la televizor cu anchete și reportaje din domeniul medical. Spune despre ea că toată viața ei a fost plinuță, însă, după nașterea fiicei ei, cântarul îi arăta rotunda cifră de 100 de kilograme. Într-o zi, printr-o întâmplare nefericită, Irina Reisler a ajuns să se teamă de moarte. Atunci a realizat că a primit un dar minunat de la viață, copilul pe care îl ține în brațe, deși i se spusese că nu va putea avea copii niciodată, iar ea este datoare să prețuiască acest dar și să-și prețuiască viața.

De a doua zi, Irina Reisler s-a apucat de dietă și s-a mai oprit după un an de zile. De atunci au trecut 17 ani, se menține la o greutate sănătoasă și, pentru că de-a lungul timpului a ajutat mii de oameni să slăbească, a acceptat propunerea de a scrie o carte. Nu este o poveste despre cum să slăbești, este o confesiune a sufletului, este o poveste de viață pe care nu a mai spus-o până atunci nimănui.

M-am întâlnit cu ea să vorbim despre carte și despre cum a apărut această idee. Am uitat să ne uităm la ceas și la final am realizat că am vorbit mult, despre vrute și nevrute, dar mai ales despre lucruri de suflet.

Irina Reisler a ajutat mii de oameni să slăbească și continuă să o facă, dar nu vorbește despre asta. Vorbește în schimb cu multă emoție despre familia ei, despre Anisia care abia a împlinit 18 ani și despre Marius, sufletul ei pereche. O poveste foarte emoționantă, ce merită împărtășită.

Cum te-ai hotărât să scrii o carte?

Mi-a luat doi ani de gândire și de răzgândire. Practic ideea nu mi-a aparținut, i-a aparținut Virginiei, editoarea cărții de la editura Trei.

Coperta cărții

Îți este prietenă?

Cumva viața ne-a adus împreună. Nu știu să-ți spun în ce moment și cum am ajuns prietene pe Facebook, dar ne-am întâlnit la un eveniment al meu de acum doi ani și atunci am descoperit că suntem și vecine și că locuim pe aceeași scară de bloc. S-a legat o relație foarte specială între noi, dat fiind acest context. La evenimentul de acum doi ani, ea m-a întrebat dacă nu aș vrea să facem o carte din povestea mea.

Ce eveniment era?

Era o prezentare de modă cu femei foste supraponderale, femei din grupul meu de voluntariat de pe Facebook care slăbiseră.

Și atunci Virginia mi-a spus: „Nu vrei să scrii o carte?”. Iar eu am răspuns: „Eu pot să scriu o carte, dar povestea mea e publică de 17 ani și chiar nu mi se pare că mai merită și o carte”. Mie nu mi s-a părut o idee wow să scriu o carte despre ceva petrecut cu atâta timp în urmă, în plus, eu am tratat întotdeauna cu foarte multă modestie ceea ce am realizat eu. În general sunt o persoană modestă despre care, deși am fost pe sticlă atâta timp, nu s-a scris foarte mult pentru că mi-am ținut familia departe de presă și nu am ieșit foarte mult în zona mondenă.

A rămas să mă gândesc la ideea cărți. Virginia, din timp în timp, mă mai întreba: „Ai scris ceva?”. „Nu am scris nimic”.

Prin 2017 am început să creez bijuterii, iar ea când a auzit a spus: „Gata! S-a terminat! Dacă tu îți verși toată creativitatea acolo, s-a terminat cu cartea mea!”. Am început-o de vreo 4 ori, recunosc, dar nu s-a legat în nici un fel pentru că e foarte grea confesiunea.

O poveste banală că am slăbit 44 de kilograme și mă mențin, era extrem de simplu, însă aici era vorba despre o confesiune, despre sufletul meu, despre trăirile mele.

Vara aceasta, m-am întors de la mare și m-am oprit la un spațiu de servicii de pe autostradă, spațiu îngrijit de un bărbat cu părul alb. Locul respectiv m-a impresionat pentru că era foarte curat, plin de flori, iar omul, deși trecut de vreo 60 de ani era extrem de atent la toate detaliile. Am scris pe Facebook despre el și a fost o postare care a devenit virală. În momentul acela am realizat că eu pot să fiu virală cu ceea ce scriu, așa că pot să scriu și cartea. În trei zile am scris cartea. Până atunci nu se legase nimic.

Citește și:

Povestea unei femei grase și fericite, Lorelei Bratu: „am ales să trăiesc, nu să aștept să slăbesc ca să pot merge la plajă sau să port fustă scurtă.”

Ce au zis ai tăi când au auzit că scrii o carte?

Cumva ei sunt obișnuiți cu modestia mea. Au fost bucuroși că mai fac un pas, că mă îndrept și către altceva decât am făcut până acum. Este pentru prima oară când scriu o carte. Cartea este și despre ei. Vei vedea că pentru prima dată este expusă și viața mea de familie.

Slăbirea în sine i-o datorez Anisiei, fiica mea, susținerea lui Marius, soțul meu, a fost foarte importantă și, pentru prima oară, am descris toate lucrurile acestea în carte. A fost cumva ca la preot. E ca o cutie a Pandorei sufletul acesta și e foarte greu să umbli în el.

Nu e ușor să slăbești și nu e ușor ca un an de zile să mergi pe drumul acesta fără nici o abatere, căutând în permanență motivații ca să poți duce lupta mai departe.

Câte kilograme aveai?

100 în cap. Când m-am cântărit după ce am născut-o pe Anisia, cântarul mi-a arătat 100 de kilograme. Eu sunt o conformație plină, rotundă și acum țin sub control greutatea pe care o am. Dacă nu aș ține-o sub control, imediat aș lua în greutate.

Am pornit în sarcină plinuță și am desăvârșit suta de kilograme.

Atunci m-am speriat, a fost o întâmplare – cu ea se și deschide cartea – care m-a făcut să-mi fie frică de moarte. Atunci am spus „stop”. Am primit în dar un copil miraculos, eu știind că nu pot avea copii, astfel că am zis: „Serios? Chiar îți bați joc? Dumnezeu ți-a dat o minune în viața ta și tu îți bați joc mâncând pizza și toate prostiile?”. E vârtejul acela prin care multe femei au trecut: când ești însărcinată, nimeni nu-ți spune nimic; toată lumea te îndeamnă să mănânci ca să fie copilul mare. Ei bine, nu e chiar așa. Copilul meu nu a fost nicidecum mare, dar eu da.

Au fost multe lucruri pe care eu le-am aflat abia după. Știi bine, profesia de jurnalist este foarte agitată, eu eram și tânără și cu tot tumultul profesiei, nu prea mai ai timp să te oprești în loc și să te uiți la tine. Ajungând aici am început să citesc foarte mult, să învăț foarte mult…

Irina la 100 de kg

A doua zi ce ai făcut după ce ai stabilit că trebuie să slăbești?

Nu! În ziua aceea m-am dus și am căutat în vraful de reviste un regim pe care eu îl știam de ceva vreme. Nu existau diete, nutriționiști în 2001. A trebuit să apelez la regimuri universale care erau prin ziare, prin reviste… Am mers apoi și mi-am făcut aprovizionarea și de-a doua zi am început. Și nu m-am mai oprit. Exact un an a durat toată povestea mea.

Îmi doresc ca povestea mea și cartea asta să-i trezească pe oamenii care sunt nu la 100 de kilograme, chiar și mai jos. Să nu ajungă, cum spuneam, la frica aia de moarte. Să fie un semnal de alarmă.

Irina după dietă

Sunt foarte multe mame care se ascund în spatele scuzei că au născut…

Dar și eu. Anisia avea 9 luni când eu am spus „stop”. Gândește-te câte întâlnesc în situația asta. Sunt femei care îmi spun că au născut în urmă cu 16 ani și s-au hotărât să slăbească. E păcat să rămâi așa. Sunt oameni care sunt supraponderali și îmi spun: „am venit la salon pentru că vreau puțină tonifiere, altfel îmi e foarte bine așa”.

În carte am abordat și povestea de suflet, dar există și o mică parte medicală. Am adus niște argumente medicale care să facă să stea în picioare povestea, pentru că de multe ori, argumentele sentimentale nu funcționează în cazul tuturor. Grăsimea ne poate ucide. Eu am aflat asta și realmente îmi doresc să treacă cât mai puțini oameni prin spaima aia îngrozitoare.

Irina la 100 de kg

Și după un an de zile ce ai făcut?

Mi-am deschis aripile și am zburat. Am schimbat totul, de la garderobă, până la loc de muncă. Doar familia mi-am păstrat-o.

Unde lucrai atunci?

Eram în concediu de creșterea copilului, din ProTV. După ce am terminat de slăbit am deschis propria firmă de producție TV și nu m-am mai dus angajata nimănui, niciodată. A fost un nou început. Eu am primit în dar o nouă viață. Și cred că cel mai important lucru învățat anul acela, a fost cum să păstrez acest dar. De slăbit, slăbesc foarte mulți oameni, dar menținerea este cea care ridică mari probleme.

Irina și fiica ei, Anisia

Ai ajuns la stilul acela de viață sănătos care pare puțin ca o Fata Morgana?

Da, cred că sunt cumva o norocoasă. Sau, poate prin structura mea foarte serioasă, m-am preocupat de asta. Îți spuneam că m-am documentat foarte serios pe tema asta. Eu mă mențin de mai bine de 16 ani. Sigur, am și eu mici oscilații de greutate după o vacanță sau după o perioadă stresantă în care mă mai reped în ceva dulce, dar am învățat să jonglez cu kilogramele acestea și trăiesc fără nici o frustrare. Mănânc foarte puțin, mănânc de cinci ori pe zi, mese mici și dese, cheia marilor succese. Chiar poți să trăiești într-un stil sănătos, un stil firesc i-aș spune eu. Eu nu cred că trăiesc altfel decât alții, cred că am făcut din alimentația aceasta foarte cuminte și simplă, un stil de viață. Am învățat să-mi iau fericirea din altă parte, nu din frigider. Cele mai multe femei, poate și bărbați, mănâncă pentru a fi fericite, pentru a scăpa de stres, pentru a umple niște găuri cu mâncare. Nu-și dau seama că de fapt nu umplu nimic, dimpotrivă, adâncesc o stare rea în care se află.

Irina la 100 de kg

Anisia e slabă?

Da. Am povestit și despre asta pentru că a fost o altă spaimă a mea, atunci. Îmi era teamă că voi avea o tânără obeză alături de mine, din cauza mea și a greșelilor mele alimentare. Copiii sunt ca niște bureți care trag toată informația. La fel s-a întâmplat și acum. Ea a tras informația și acum, de vreo 2 ani, am început să culeg roadele. Eu nu i-am spus niciodată Anisiei, și jur că nu am făcut asta, să nu mănânce junk food, sau să combine carnea doar cu salata. Are și o constituție subțire moștenită genetic de la tatăl ei, dar nu am vrut niciodată să o influențez mai mult decât este cazul.

Viața mea a fost o dietă. Fiind o structură rotundă și prezentator TV, a trebuit ca toată viața să țin sub control greutatea. Și nu am vrut ca ea să ajungă să trăiască așa. Am lăsat-o, am observat-o, întotdeauna pe masă am avut un coș cu fructe, niciodată nu a avut la discreție napolitane, ciocolată… Anisia a mâncat prima dată ciocolată când a mers la grădiniță. Nu i-am dat și tot ce primea aruncam. Îi făceam în casă și am încercat să o țin departe. Anisia a băut primul suc carbogazos din acela negru, la școală.

Așa că m-am trezit cu o adolescentă care merge la sală de 3 ori pe săptămână, vine la masaj de două ori pe săptămână, mănâncă extrem de corect, după ora 6 nu mai pune nimic în gură oricât de foame îi este și e superbă.

Irina la silueta pe care o are de 17 ani

Dar tu ce mănânci?

Eu mănânc foarte simplu. Îmi plac brânzeturile, mi le aleg slabe, urda cu ardei gras e combinația mea favorită; sau kefir cu o feliuță de pâine prăjită neagră, o friptură cu o salată; nu combin niciodată brânza cu roșii pentru că este o asociere ce fermentează și îngrașă – fac asta doar dacă îmi e foarte poftă. Nu trăiesc cu frustrarea asta: „niciodată, dar niciodată nu pun în gură”. Ba da, dacă îmi e poftă mănânc, dar imediat reglez și nu repet. Am învățat să sancționez imediat atunci când există ceva ce știu că m-ar îngrășa.

Care e plăcerea ta vinovată, culinară?

Habar nu am. Cred că mă simt foarte straniu când mănânc ceva de la KFC sau când mă duc în zona asta de junk food. Mă simt vinovată nu neapărat că mâncarea aceea e prăjită, ci pentru că nu știm exact ce conține punga respectivă. În rest, nu consider că a mânca e o vină.

Irina și Anisia

Dar ceva ce ai mânca în fiecare zi, dar te abții…

Dar te abții și o lași la nivelul de plăcere ca să nu devină vinovată. Cred că în afară de zona de junk food, mai e zona de foietaj sărat, e una dintre slăbiciunile mele. Pâinea proaspătă cu coajă crocantă, pateurile cu brânză… da, acestea sunt. Cred că dacă de mâine nu mi-ar mai păsa, numai din acestea aș mânca. Dar, în același timp, pot să spun că am anul de când nu am pus gura pe un pateu. A fost un exercițiu foarte dur pe care l-am făcut cu mine în anul acela și vreo 10 ani după. Nu e simplu și poate nu e nici pentru toată lumea. Cred că fiecare dintre noi e pregătit într-un anumit moment al vieții noastre pentru anumite lucruri. La mine, asta a fost lecția răbdării, a ambiției, a recunoștinței… în anul acela mi-am primit toate lecțiile pe care ar fi trebuit să le primesc.

Dar anul acela ți l-ai setat tu, sau după fix un an ai considerat că ai ajuns unde îți doreai?

Greutatea mea de 65 de kilograme de dinainte de sarcină am atins-o cu ceva vreme înainte de a împlini un an de regim, dar am zis: „am un metru și jumătate, slabă nu am fost niciodată, ce ar fi să-mi depășesc limitele?”. Și am continuat până pe la 56 de kilograme. Acolo m-am oprit pentru că deja era prea mult. Știi că apare și momentul acela în care oamenii te întreabă dacă ești bine.

Irina la 100 de kg

Dar tu când erai mică erai plinuță?

Da. Și am iubit pâinea. Stăteam la bunica mea, la curte și în colțul străzii era un centru de pâine. În fiecare zi, bunica mătura câte o ladă de gunoi de colțuri de pâine, pentru că eu stăteam în curte, cu mâna întinsă prin gard și întrebam pe oricine trecea: „E poapătă pâinea?”. Toată lumea care trecea, îmi dădea colțul de pâine. Am avut plăceri vinovate de când eram o mână de om.

Ce erau părinții tăi?

Cadre medicale. Și bunicii și părinții, fiecare la locul lui și la vremea lui…

Îți aduceau acasă ciocolată?

Nu. Nu au fost bogați, nu vin dintr-o familie de medici. Nici nu-mi aduc aminte. Îmi aduc aminte bomboanele cubaneze și țin minte ca și acum joffra de la cofetărie. Nu era o familie de medici bogați care aduceau tot felul de bunătăți acasă, mama era asistentă, tata fizician în oncologie, au lucrat amândoi la iradiere. Nu erau privilegiați, dar mai bine pentru că oricum eram pufoasă.

Am mâncat de toate, ca oricare dintre noi, dar pe conformație pufoasă, a mânca așa haotic, la un moment dat are un revers. În tinerețe nu m-am preocupat foarte mult de asta. Pe mine lumea așa mă cunoaște de la televizor, mai plinuță, nu m-am îngrășat acolo. Speriindu-mă de moarte și înțelegând că grăsimea asta te poate sufoca într-o bună zi, am zis: „ia stai așa că nu e chiar așa”.

Norocul a fost că stăteam acasă cu Anisia și mi-am permis acest timp și întoarcere către mine. Dacă eram în televiziune, sigur nu reușeam pentru că iureșul de acolo nu te lasă să te întorci către tine.

În ce moment al vieții tale ai luat drumul carierei de jurnalist?

Pentru că nimic nu a fost întâmplător în viața mea, tot liceul m-am pregătit pentru facultatea de medicină, dar scriam poezii, îmi plăcea să scriu foarte mult. Însă la momentul acela dacă făceai uman erai muritor de foame, iar ai mei au zis că Medicina este pentru mine. M-am pregătit patru ani și într-a 12-a, m-am dus și mi-am depus dosarul la Litere, trecând peste voința tuturor. „Am fugit” de acasă la prietena mea, m-am simțit stăpână pe propria mea viață și m-am dus 3 blocuri mai încolo. M-au găsit imediat, evident, dar mi-am depus dosarul la Litere, la româno-engleză, eu făcând germană. Mi-am zis că dacă e bal, bal să fie, engleza o știam de la televizor. Am picat prima sub linie. Dacă puțin mai reușeam să salt la engleză intram. Dar a fost minunat că am picat pentru că în anul acela am cunoscut pe cineva de la Radio România, de la Antena Bucureștilor, care auzindu-mi vocea m-a chemat să dau niște probe de voce la radio. Și acolo am rămas. Anul următor am intrat la Jurnalism și în 1996 s-a deschis ProTV-ul și am zis: „eu aici trebuie să ajung!”. M-am dus la Pro din 1996 și acolo am rămas până am avut-o pe Anisia. Profesia m-a ales și ceea ce fac acum m-a ales.

Dar ai prezentat și știri la ProTV?

Am pornit din redacția de știri. Eram reporterul specializat pe medical. Când m-am dus la ei, singurul post neocupat era cel de pe sănătate. Și iată cum am ajuns să lucrez prin spitale, deși fugisem de Medicină. Ulterior am aflat că acei patru ani de pregătire pentru Medicină mi-au fost foarte utili pentru că mi-a fost foarte ușor să înțeleg termenii și să pot transpune informația medicală pe înțelesul publicului.

La un moment dat, m-a oprit domnul Sârbu pe hol și mi-a zis să încep să pregătesc emisiune medicală. Așa am ajuns într-o cu totul altă zonă de lucru și asta am făcut până în 2011 când am decis să mă retrag.

Dar de ce nu ai mai vrut?

15 ani au fost suficienți. Eu nu pot să fac lucrurile fără să las acolo o parte din mine, iar uzura era foarte mare. Visam copiii aceia noaptea, am plâns cu oamenii pe care i-am filmat, plecam cu ei la spitale din străinătate, mă luptam pentru ei, iar uzura asta era foarte mare. În plus, a fost un moment în care cineva m-a întrebat: „Auzi, dacă tu ai așa o poveste, de ce nu faci o campanie de nutriție ca să ajuți oamenii să slăbească?”. Aveam deja firma mea.

Irina și Anisia

Dar cu ce scop ai făcut firma de protecție?

La momentul respectiv am vrut să nu mai fiu angajata nimănui și să capăt cumva acea independență.

Să livrezi emisiuni la cheie?

Da, asta am și făcut. Primul contract l-am avut cu TVR2, trăia Jana Gheorghiu și ea m-a încurajat foarte tare, apoi a fost Realitatea, am livrat și către ProTV și din asta am trecut în zona de beauty și nutriție unde am și rămas.

În 2011 a fost o poveste foarte frumoasă: lucram pentru TVR și unul dintre terapeuții cu care colaboram la emisiune m-a sunat într-o zi să-mi spună că s-a închis clinica unde lucrează și să mă roage să-l ajut să-și găsească un loc de muncă. I-am cerut să mă lase cu răspunsul până a doua zi, am închis telefonul și am început să mă gândesc: „dacă eu nu încep acum să fac ceva propriu, cu puterile mele, nu am să mai fac asta niciodată”. Marius, soțul meu, a fost producător în ProTV (el, Andreea Esca și Cătălin Radu Tănase au fost primii angajați ai ProTV-ului). Când a venit acasă i-am povestit de terapeuta respectivă și l-am întrebat: „ce ai zice dacă am deschide noi o clinică”. El a zis: „deschidem, dar ce faci din toamnă cu televiziunea?”. Eu am zis că mă retrag din televiziune și ne-am asumat împreună decizia. Urma să plecăm peste o săptămână în vacanță, am anulat plecarea și cu banii de vacanță am deschis aici. Am avut un om, un pat de masaj și două aparate. Am ajuns la un business pe trei etaje. Am sunat terapeuta, pe Gabi, și i-am zis: „deschid eu, te iau la mine!”.

Și Marius a rămas în Pro Tv?

El a mai rămas încă o lună după ce am deschis salonul, după care a plecat și mi s-a alăturat, iar acum el se ocupă de tot ce înseamnă partea administrativă, comenzi din afară – între timp am devenit și distribuitorii unui brand din Spania – iar eu cu ale mele, creativitatea și legătura cu clientele. Ele nu vin la un salon, ele vin la Irina, motiv pentru care din 2011 sunt în fiecare zi aici. A fost ceva nou cu totul, dar am luat-o de atâtea ori de la capăt încât nu mă mai tem de nimic.

Eu cred că acesta e rostul meu pe pământ: să o iau mereu de la capăt și să tot învăț. E foarte frumos. Viața mea toată a fost…nici nu știu cum să-ți spun că a fost viața mea… Din copilărie, am făcut școala de muzica în paralel cu școala generală, am cântat la vioară cu Orchestra medicilor, dar am ajuns într-un liceu de mate-fizică, dar apoi am dat la Litere și până la urmă am ajuns să lucrez prin spitale… Dacă te uiți bine, toată viața mea a fost un început de drum, dar cumva s-au împletit foarte bine toate pe care le-am făcut: școala de muzică mi-a dezvoltat o zonă sensibilă pe care am putut să o folosesc în televiziune, pregătirea pentru medicină m-a ajutat apoi în meserie și tot așa…

Irina, Marius și Anisia

Cum l-ai cunoscut pe Marius?

În ProTV, evident. La câtă muncă era, cuplurile cam pe acolo se formau. Dar cred că suntem unul dintre puținele cupluri care a și rezistat atâția ani. Suntem de aproape 25 de ani împreună. La momentul respectiv el era editor de imagine, monta știri, eu eram o copiliță în probe și căram vrafuri de casete încercând să demonstrez ce pot. Era epidemia de meningită din 1996, care m-a făcut celebră pentru că fiind copil și dorindu-mi foarte mult să rămân în Pro, m-am aruncat cu pieptul dezgolit în mijlocul morților. Nu se știa cum se transmite boala, de unde a apărut, doar mureau pe capete.  Eu mă duceam ca nebuna acolo, fără să știu cum se poate transmite boala. Mama plângea și îmi spunea: potolește-te! Tu nu-ți dai seama ce faci? Tu chiar vrei să mori?”. Pentru mine nu conta nimic. Știam că pot să ajut și atunci am dat vreo 3 miniștri jos. Ulterior s-a descoperit că e virusul West Nile adus de țânțar.

Montam știri pentru toate jurnalele și pentru că Marius era cel mai bun editor de imagine, cu el lucram tot timpul fiindcă aveam prima știre din jurnal.

Într-o zi m-a întrebat dacă nu vreau să ieșim să bem ceva, iar eu am acceptat. Avusesem o relație urâtă care lăsase urme adânci. Am ieșit o dată, de două, de trei, el a fost cel care s-a îndrăgostit primul, a avut atâta delicatețe și a știut să mă aștepte, cum puțini bărbați știu să facă asta. După câteva luni ne-am mutat împreună și nu ne-am mai despărțit. În momentul în care iubirea s-a întâmplat, a fost pătimașă și pe viață.

Am construit totul împreună, am lucrat împreună, totul am făcut împreună, cărămidă cu cărămidă.

A existat un moment în care am fost la un pas de ruptură, cred că la fel ca în orice căsnicie, și atunci am stat și mi-am imaginat cum ar fi ca el să nu mai intre pe ușa casei niciodată. A fost singurul moment din viața mea când m-au trecut fiori pe șira spinării. Și mi-am zis că nu trebuie să se întâmple asta niciodată. Sunt convinsă că dacă unul dintre noi nu ar mai fi, nimic din tot ce este nu ar mai fi.

Share this article

Citește mai multe


Creșterea taxelor | Ce se întâmplă cu banii de pensii ai românilor și cu investițiile la bursă
Cu investiții totale de 23,5 mld. lei pe bursă – adică aproape un sfert din banii de pensii private ai românilor – fo...
Creșterea taxelor | Biriș pune punctul pe ”i”: Pierdem miliarde din PNRR sau supărăm mediul de afaceri?
Pus în fața unui deficit bugetar scăpat de sub control, Guvernul României are în prezent de ales: crește impozitele ș...
Cum se simte oboseala cauzată de cancer. Apare aproape în toate tipurile de neoplasme avansate
Cum se simte oboseala de la cancer? Oboseala este un simptom comun al cancerelor avansate, însă acest tip de oboseală...
Asociația Caritas Alba Iulia, despre reforma sistemului de asistență socială: Serviciul social nu e muzeu
Asociația Caritas Alba Iulia, despre reforma sistemului de asistență socială: Serviciul social nu e muzeu Sectorul fu...
Animalul de companie are o respirație urât mirositoare? Iată câteva cauze
Nimic nu se compară cu afecțiunea câinelui, cu excepția cazului în care animalul de companie are un caz grav de halit...
Cum dansează pe manele mireasa lui Oțil și nașa Roxana Ionescu. Ramona Olaru și Diana Munteanu, campioane și ele
Dani Oțil și Gabriela Prisăcariu au făcut cununia religioasă duminică, 30 iulie, la 2 ani de când au devenit soț și s...
Spune-le și altora