Istoria conflictului dintre Rusia şi Ucraina şi a teritoriilor disputate - LIFE.ro

Căutare

Share this article

O lume întreagă condamnă atacurile Rusiei asupra Ucrainei, se acordă ajutoare, se anunţă sancţiuni. Pe de altă parte curg în continuare ameninţările din partea Rusiei, iar îngrijorarea a atins cote extreme. Dacă pentru mulţi dintre oameni singurul lucru care contează este pacea şi dreptul de a trăi în linişte, alţii pun pe masă bucăţi din istorie care, în opinia lor, justifică războiul. Istoria conflictului dintre Rusia şi Ucraina este una lungă şi dureroasă, iar percepţia asupra ei are multe de-a face cu politica actuală şi, din nou, cu luptele armate.

O mică privire asupra istoriei teritoriului Ucrainei

Cea mai mare ţară din Europa ca suprafaţă, Ucraina este şi una dintre cele mai sărace şi măcinate de corupţie. De-a lungul istoriei sale, vechi de mai bine de 1.000 de ani, a fost disputată şi împărţită de mai multe puteri ale vremurilor, de la polonezi la austro-ungari, Imperiul Otoman şi Rusia.

Dacă în vremea migraţiei triburilor, zona a fost locuită de cimerieni, sciţi, sarmaţi, greci şi romani, bulgari, apoi hazari, din anul 880 şi până la mijlocul secolului al XII-lea aici a fost cel mai timpuriu stat al slavilor estici, numit Rusia Kieveană. Compus din mai multe cnezate, acest stat era populat în majoritate de slavi, elita fiind formată însă din varegi, comercianţi şi războinici scandinavi. Aceştia au fost treptat asimilaţi populaţiei slave şi au devenit parte a primei dinastii din Rusia Kieveană, dinastia Rurik.

După un secol şi jumătate în care Rusia Kieveană a atins apogeul dezvoltării sale, culturale şi militare, creşterea puterii statelor din jur a dus la separarea principatelor care o formau. Invazia mongolă din secolul al XIII-lea a devastat întreaga zonă, iar Kievul a fost distrus. Pe spaţiul fostei Rusii Kievene au fost formate alte 2 principate, Halici şi Volînia, ce s-au unit ceva mai târziu.

Halici-Volînia a ajuns la jumătatea secolului al XIV-lea în mâna regelui polon Casimir cel Mare, iar Kievul şi tot centrul fostei Rusii Kievene a fost preluat de Marele Ducat al Lituaniei. La jumătatea secolului al XVII-lea cazacii din centrul Ucrainei au înfiinţat un cvasistat militar căzăcesc la care au aderat şi iobagii ruteni şi au pornit o răscoală împotriva Uniunii Polono-Lituaniene.

Tratatul de la Pereiaslav, din 1654, a dus la integrarea Hatmanatului Cazac – teritoriul de pe malul stâng al Niprului – în Rusia. Finalul secolului al XVIII-lea a adus dispariţia Uniunii Polono-Lituaniene, iar teritoriile acesteia au fost împărţite între Austria Habsburgică, Prusia şi Rusia. Regiunile Lvov, Ivano-Frakovsk şi cea mai mare parte din Tarnopul ajung sub dominaţie austriacă, iar restul Hatmanatului este încorporat în Imperiul Rus.

Formarea Ucrainei

După o perioadă în care Hatmanatul Cazac a avut parte de conduceri dezastruoase, domnia este preluată în 1687 de Ivan Mazepa, erou naţional al Ucrainei, cel considerat părintele ideii de independenţă a ucrainenilor. În timpul în care acesta s-a aflat la conducere zona a înflorit, însă izbucnirea Marelui Război Nordic, între Rusia şi Suedia, a pus capăt dezvoltării. Mazepa a rupt alianţa cu ruşii şi s-a aliat cu Suedia, care îi promisese recunoaşterea independenţei statului său. Suedia a pierdut însă războiul, iar Kirilo Rozumovski a fost ultimul hatman. Moartea sa a trimis întreg teritoriul cazac sub stăpânirea rusă, iar regimul ţarist a început politica de rusificare.

Primul Război Mondial a trimis rutenii şi rusinii din Galiţia şi Bucovina de partea Puterilor Centrale, iar cazacii, de partea Antantei, a Imperiului Rus. Austro-ungarii formează Legiunea Ucraineană şi este pentru prima dată când este folosit acest termen pentru a-i numi pe cei aflaţi pe teritoriile Galiţiei. Prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar şi a Imperiului Rus au fost urmate de formarea unei mişcări naţionale ucrainene pentru independenţă şi de apariţia mai multor state ucrainene pe teritorii ce făcuseră parte din cele 2 imperii: Republica Populară Ucraineană, Hatmanatul, Directoratul, Republica Sovietică Socialistă Ucraineană şi Republica Populară Vest-Ucraineană.

Finalul războiului dintre Rusia şi Polonia, parafat prin Pacea de la Riga, semnată de Rusia, Polonia şi Ucraina Sovietică, a trimis vestul Ucrainei de azi în Polonia, iar centrul şi estul au format în martie 1919 RSS Ucraineană. 3 ani mai târziu aceasta devenea republică constituentă a URSS.

Ucraina, parte importantă a URSS

Limba ucraineană a fost permisă ca mijloc de implementare mai uşoară a politicii sovietice. Au fost introduse asistenţa medicală universală, educaţia şi asistenţa socială şi au fost recunoscute drepturile femeilor, noile legi instaurate încercând să elimine inegalităţile.

Venirea lui Iosif Stalin la putere a dus însă la anularea celor mai multe dintre aceste politici. El a fost şi cel care a instituit colectivizarea, confiscând pământurile şi animalele ţăranilor. Cei care s-au opus au fost arestaţi şi deportaţi. În acelaşi timp, cotele de producţie au crescut de la an la an. Membrii fermelor colective nu aveau dreptul să primească produse din ceea ce munceau dacă nu îndeplineau planul, iar foametea a pus stăpânire pe întreaga Uniune Sovietică. 10 milioane de ucraineni au murit de foame în perioada 1932-1933, iar peste 680.000 de ucraineni, membri ai elitei culturale şi ofiţeri de rang înalt în Armata Roşie, au fost ucişi fiind acuzaţi de deviaţionism naţionalist.

Invadarea Poloniei în cel de-al Doilea Război Mondial a dus la o nouă împărţire a teritoriului acesteia, între forţele germane şi cele sovietice. Galiţia şi Volînia au fost şi ele astfel alipite URSS. Capitularea Franţei în faţa Germaniei a dus România în situaţia de a ceda Basarabia şi nordul Bucovinei către URSS. Stalin a creat RSS Moldovenească, căreia i-a alipit vestul Transnistriei, iar nordul şi sudul Basarabiei, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa au fost cedate RSS Ucraineană.

Anexările teritoriale făcute de URSS au fost recunoscute de tratatele de pace din 1947, însă recunoaşterea ulterioară a nulităţii Pactului Ribbentrop-Molotov a transformat efectele tratatului în unele nule de drept. Astfel, Germania s-a reunificat, Ţările Baltice şi-au câştigat independenţa, iar teritoriile ocupate de fosta URSS ar fi trebuit să aibă aceeaşi soartă, însă procesele de rusificare şi ucrainizare au schimbat radical structura etnică în aceste teritorii.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial majoritatea ucrainenilor au luptat de partea Armatei Roşii, însă mai mulţi naţionalişti au creat în Galiţia Armata Insurecţională Ucraineană, care s-a unit cu forţele naziste. Se estimează că între 5 şi 8 milioane de ucraineni au murit în perioada războiului, iar 700 de oraşe şi 28.000 de sate au fost distruse. Au urmat alţi 2 ani de foamete cumplită şi o perioadă de secetă accentuată. Armata Insurecţională Ucraineană a continuat să lupte împotriva URSS până în anii 1950, cu ajutorul tacticilor de gherilă.

Moartea lui Stalin şi venirea la putere a lui Nikita Hruşciov, fost Prim Secretar al Partidului Comunist din RSS Ucraineană, a adus o schimbare radicală de atitudine şi a început să se vorbească mult despre prietenia dintre cele 2 popoare, cel rus şi cel ucrainean. În 1954, la aniversarea a 300 de ani de la semnarea Tratatului de la Pereiaslav, Crimeea a fost transferată de la RSFS Rusă la RSS Ucraineană. Era menit să fie un gest simbolic, însă este punctul de plecare în istoria conflictului dintre Rusia şi Ucraina.

Producţia industrială din RSS Ucraineană a crescut semnificativ, la fel şi cea de armament şi cercetarea ştiinţifică, iar conducerea sovietică a început să aibă tot mai mulţi membri proveniţi din Ucraina. De altfel, tot de aici a venit şi Leonid Brejnev, cel care l-a înlăturat pe Hruşciov şi a preluat conducerea URSS în 1964.

Iar URSS a continuat să-şi exercite puterea şi influenţa în zonă fără probleme până la preluarea puterii de către Mihail Gorbaciov. Acesta a introdus 2 tipologii noi de politică, menite să crească puterea, dar şi prosperitatea URSS. Au fost eliberaţi deţinuţi politici, au fost ridicate interdicţiile privitoare la cenzura anumitor autori sau cărţi şi au fost limitate acţiunile poliţiei secrete. A redus prezenţa militară în cadrul Pactului de la Varşovia şi, în paralel, Gorbaciov a decis restructurarea economiei pe baza modelelor capitaliste, încurajând iniţiativele private. Reformele acestuia au avut efectul invers celui scontat. Statele est-europene s-au rupt de sub influenţa sovietică în decurs de numai câteva luni, iar comunismul şi-a trăit sfârşitul în Europa la finalul anului 1989.

Independenţa Ucrainei

Nemulţumirile mocneau şi în sânul statelor sovietice, iar pe 16 iulie 1990 Ucraina a adoptat Declaraţia Suveranităţii de Stat, în care erau stabilite principiile de autodeterminare a naţiunii ucrainene, democraţie, independenţă politică şi economică, precum şi prioritatea legii ucrainene în faţa celei sovietice pe teritoriul ucrainean. În februarie 1991 un referendum a dus la numirea Crimeei drept Republică Autonomă Sovietică Socialistă în cadrul RSS Ucraineană.

Au început confruntările între autorităţile de aici şi cele sovietice, iar un an mai târziu, pe 24 august 1991, parlamentul ucrainean adopta Declaraţia de Independenţă, în care Ucraina era declarată stat democratic şi independent. Primele alegeri prezidenţiale au avut loc pe 1 decembrie, totodată cu un referendum în urma căruia 92% dintre ucraineni au susţinut independenţa statului şi l-au ales ca preşedinte pe Leonid Kravciuk, preşedintele de atunci al Parlamentului. Pe 21 decembrie Uniunea Sovietică a fost dizolvată oficial, iar în 1992 Crimeea devenea Republica Autonomă în noua Ucraină independentă.

Până în 1999 Ucraina s-a confruntat cu o recesiune accentuată, a pierdut 60% din PIB şi a avut parte de o inflaţie de zeci de mii de procente. A urmat o serie lungă de proteste şi greve, iar din anul 2000 ţara a început să aibă creştere economică. Cel de-al doilea preşedinte al Ucrainei, Leonid Kucima a transformat Ucraina într-o republică semiprezidenţială, iar protestele s-au înteţit, curgând acuzaţiile de corupţie şi fraudă electorală.

În 2004 a început Revoluţia Portocalie, o serie de proteste şi greve generale demarate imediat după anunţarea rezultatelor alegerilor prezidenţiale, care l-au scos câştigător pe premierul Viktor Ianukovici, candidat pro-Rusia deşi sondajele de la ieşirea de la urne arătau o victorie clară a candidatului opoziţiei, Victor Iuşcenko. În urma protestelor masive alegerile au fost repetate, iar Iuşcenko a ieşit preşedinte.

Euromaidan, luptele pentru îndepărtarea de politica pro-rusă

Rusia nu a renunţat însă niciodată la dorinţa de a-şi exercita influenţa în Ucraina, iar în 2010 Ianukovici a ajuns preşedintele Ucrainei după un alt tur 2 extrem de disputat şi marcat de acuzaţii de fraudă. În iarna 2013-2014 acesta a refuzat să semneze Acordul de asociere la Uniunea Europeană, fapt ce a provocat proteste pro-europene la Kiev, în toate marile oraşe ucrainene, dar şi în diaspora, cunoscute sub numele de Euromaidan. Printre cei care au îndemnat atunci la grevă generală a fost şi actualul primar al Kievului, Vitali Kliciko.

În noaptea de 30 noiembrie forţele speciale ale poliţiei au intrat în forţă în protestatari, folosind gaze lacrimogene şi bastoane de cauciuc. A doua zi sute de mii de ucraineni erau în stradă. Sute de oameni au fost răniţi atunci, dar protestatarii au ocupat atunci sediul Primăriei şi pe cel al Uniunii Sindicatelor. Protestul se transforma în revoluţie. Pe 8 decembrie pe Euromaidan era deja 1 milion de oameni, însă demolarea statuii lui Lenin a fost pretextul perfect pentru ca autorităţile să intervină din nou violent. Protestele au continuat însă şi după revelion, iar legea votată în Parlament pe 16 ianuarie, lege care limita drastic libertatea de exprimare şi venea cu pedepse de 10 ani pentru manifestanţi, a făcut ca protestatarii să se îndrepte de această dată către Parlament. Au fost 5 zile crunte, soldate cu morţi şi peste 1.000 de răniţi şi respingerea protestatarilor înapoi pe Euromaidan. 18 februarie a fost ziua în care un nou protest s-a transformat într-o bătălie în care poliţia a folosit muniţie de război împotriva manifestanţilor. Aceştia au continuat să reziste, iar 2 zile mai târziu cel puţin 100 de oameni au fost ucişi în confruntările violente.

Criza din Crimeea

Viktor Ianukovici a plecat de la putere, iar Rada Supremă abrogă legea privind bazele politicii de stat în domeniul lingvistic, lege care a conferit limbii ruse statut de limbă regională în regiunile administrative în care membrii comuniăţilor etnice depăşeau 10% din populaţie. Este punctul de declanşare al crizei din Crimeea.

Rusia mobilizează forţe de intervenţie rapidă la frontierele Ucrainei şi în Crimeea, iar grupări rusofone se opun schimbărilor politice de la Kiev şi cer alipirea Crimeei de Rusia. Pe 27 februarie mai multe persoane înarmate despre care se spune că erau militari ruşi fără însemne ocupă sediul Parlamentului şi Guvernului din Crimeea, Guvernul local este demis şi se anunţă referendum pentru data de 25 mai. În aceeaşi noapte aeroporturile din Crimeea sunt şi ele ocupate de persoane înarmate, iar militarii ucraineni şi grănicerii din Balaklava sunt dezarmaţi. Pe 28 februarie autorităţile ucrainene reiau controlul asupra aeroporturilor, însă pe 1 martie noul premier al Crimeei solicită Rusiei asistenţă în asigurarea păcii şi stabilităţii în Crimeea. În aceeaşi zi Vladimir Putin solicită şi obţine în unanimitate permisiunea camerei superioare a Parlamentului pentru utilizarea forţelor armate pe teritoriul Ucrainei.

NATO somează Rusia să înceteze operaţiunile militare, dar pe 3 martie, în Crimeea erau deja 15.000 de militari ruşi. Pe 4 martie Vladimir Putin susţine că nu îşi doreşte o divizare a Ucrainei. Pe 11 martie Parlamentul din Crimeea adoptă o declaraţie de independenţă faţă de Ucraina, iar pe 16 martie organizează Referendumul cu privire la aderarea la Federaţia Rusă, peste 96% dintre alegători votând pentru. La referendum nu au fost primiţi observatori internaţionali, iar Constituţia Ucrainei prevede că orice plan de modificare a teritoriului trebuie supus la vot la nivel naţional, nu local. Mai mult, tătarii şi ucrainenii au boicotat referendumul, iar revista Forbes scria 2 luni mai târziu că pe o pagină de internet a preşedinţiei ruse au fost publicate o vreme cu totul alte rezultate: o prezenţă la vot de 30% şi doar 50% dintre votanţi şi-ar fi manifestat acordul pentru alipirea la Rusia.

Pe 17 martie Vladimir Putin semnează însă decretul de recunoaştere a regiunii Crimeea drept stat suveran şi independent, iar o zi mai târziu se semnează şi acordul prin care Crimeea şi Sevastopol intră în Federaţia Rusă. Comisia de la Veneţia declară referendumul drept neconstituţional, comunitatea internaţională condamnă anexarea la Rusia, în timp ce Putin continuă să nege orice intervenţie militară a Rusiei în regiune.

În aceste condiţii submarinul Zoporojie este preluat pe 22 martie de marina militară rusă, iar în aceeaşi zi 2 baze militare ucrainene sunt atacate de miliţii pro-ruse. Au loc mai multe ciocniri între forţele ucrainene şi separatiştii ruşi sprijiniţi de forţele armate ruse pentru controlul regiunilor Doneţk şi Luhansk, cunoscute drept Donbas. Cele 2 regiuni se autointitulează Republici Populare şi anunţă că referendumurile au decis independenţa şi intrarea în componenţa Rusiei.

Au urmat lupte grele la Sloveansk, Mariupol, iar după alegerea lui Petro Poroşenko drept nou preşedinte al Ucrainei, operaţiunile antiteroriste s-au intensificat. Au urmat noi lupte, precum şi o nouă invazie a armatei ruse, trupele ucrainene reuşesc să recucerească mai multe oraşe, dar pe 24 august, ziua independenţei Ucrainei, ruşii atacă din nou în Donbas şi ajung la Marea Azov. 4 zile mai târziu cuceresc şi oraşul Novoazovsk.

Pe 5 septembrie, în urma negocierilor de la Minsk, se ajunge la un acord de încetare a focului, însă luptele şi bombardamentele au continuat în zonă de atunci şi până în prezent. Criza s-a accentuat în primăvara anului trecut, când trupele ruseşti au început să fie concentrate în apropierea graniţelor Ucrainei şi a escaladat după ce NATO a refuzat să ofere garanţii Kremlinului referitor la neaderarea Ucrainei la alianţa nord-atlantică.

Citeşte şi: Cine este Volodimir Zelenskiy, preşedintele cu cea mai grea misiune din istoria recentă a Europei – LIFE.ro

Imaginile din acest articol ne-au fost furnizate de depositphotos.com.

Share this article
Ți-a placut povestea? Ajută-ne și promoveaz-o pe social media
read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO