Iulian Tănase: „Cred în puterea poveştilor. Cred foarte mult că oamenii au nevoie de poveşti şi că poveştile ne prelungesc viaţa, cumva”

Iulian Tănase este scriitor, e poet, e „animal de radio”. Şi, mai ales, este tată. Are doi copii minunaţi, Adora şi Sacha, cu care parcă trăieşte în lumi fantastice. Şi nu se sfieşte să ne împărtăşească ceva din lumea asta a lor – în scris. Iulian Tănase are chiar şi două volume: „Adora” şi „Aventurile lui Sacha în Castelul fermecat” (aceasta din urmă se va lansa pe 27 mai, la Bookfest).

L-am citit pe Iulian Tănase în Academia Caţavencu, l-am ascultat la Radio Guerrilla (unde face în fiecare week-end „Războiul sfârşitului săptămânii”, alături de Mitoş Micleuşanu). I-am citit câteva dintre volumele apărute, dar nu ne ştiam personal, deşi „colaborasem” pe facebook la „spiralele” de susţinere a Simonei Halep în meciurile importante. Iulian Tănase este un scriitor „superrealist”, aşa cum îşi spune, în joacă. De fapt, îi place foarte mult să se joace – şi în scris, şi de-adevăratelea. „E o stare de joc continuă, când ai copii mici jocul face parte din natura ta, din mediul tău natural, e un modus vivendi aproape”.

Cum s-a născut „Adora“ (cartea, nu copilul) şi cum s-a ajuns la „Aventurile lui Sacha”?

„Adora“, cartea, a apărut pe lume în august 2009, înainte de a apărea copilul. Adora s-a născut în decembrie. Mă surprinde niţel întrebarea asta pentru că nu am mai fost întrebat de foarte mult timp despre cărţi din astea mai vechi. Volumul de poezie „Adora“ e prima carte de poeme după o pauză de şase ani. În 2003 am publicat „Sora exactă“ şi de atunci nu am mai scris poezie mult timp. A fost o pauză destul de lungă, dar, pentru că viaţa te împinge la poezie, la începutul anului 2009 s-a întâmplat să mă îndrăgostesc foarte tare de cea care avea să devină mama copiilor mei şi am reînceput să scriu poezie şi s-au tot strâns poeme, şi s-au tot strâns, cât pentru un volum, aşa. De fapt, întâmplarea e cu mult mai frumoasă: cartea a fost cadoul meu de ziua de naştere a Ioanei. Pe 22 august m-am prezentat în faţa ei cu „Adora“. Ea o avea pe Adora în burtă şi eu pe „Adora“, cartea, în mână (râde).

Dar cum e cu pauzele astea de poezie?

Pur şi simplu s-a întâmplat să scriu altceva în perioada aceea. Am experimentat proza sub diverse forme, proze mai experimentale, aşa. Am un volum foarte ciudat pe al cărui titlu nu-l ştiu pe dinafară. Pot să-ţi spun doar aşa: Borbro, Obs, Kabupaten, Snijngad, Sodhi şi aşa mai departe, e o enumerare de treisprezece nume ciudate, inventate de un prieten, Sasha Vlad, apoi am scris „Abisa“, cartea aceea despre vise, şi s-au întâmplat foarte multe lucruri în intervalul 2003-2009, dar mi-era dor să scriu poezie şi, ca să fiu sincer, şi acum mi-e dor să scriu poezie – iar sunt într-o pauză destul de lungă de la poezie, pentru că am scris proză în ultima vreme.

Dar cum e cu poezia asta? E mai „păcătoasă“?

Da, este foarte capricioasă. Starea de poezie este foarte volatilă, vine şi pleacă foarte repede şi trebuie să fii pe fază să captezi momentul şi starea în care ai putea să scrii. Nu poţi să te aşezi la masa de scris forţându-te să scrii poezie. La proză se mai poate, în sensul în care, dacă ai un proiect început, un plan, nişte schiţe foarte clare, poţi să te aşezi în fiecare zi la masa de scris să urneşti şi să duci mai departe povestea. Dar la poezie este imposibil. Imposibil pentru mine. Eu n-aş putea.

Eşti un scriitor „vicios“? Ce-ţi trebuie ca să scrii?

Îmi trebuie, da…, sunt puţin vicios, în sensul în care pot să scriu fără stripteuze, dar îmi trebuie muzică. Am o anumită muzică pe care o ascult în căşti – în general, am scris cu Sigur Ros şi Cocteau Twins, cam asta era muzica mea de scris, şi sunt albume pe care le-am ascultat de zeci şi zeci de ori, nici nu mai sunt atent la muzică, muzica doar mă izolează şi m-ajută să rămân, aşa, într-o cameră interioară, bine antifonată. Şi fumez.

Scrii ziua? Noaptea?

În general, noaptea. Sau mai pe seară, să zicem.

Ne întoarcem la Sacha. Cum s-a plămădit cartea „Aventurile lui Sacha în Castelul Fermecat“?

Am început să scriu povestea asta fără să mă gândesc că scriu o carte. Era anul trecut, de ziua lui Sacha, pe 5 ianuarie, când am avut o mare suferinţă că nu am putut să îl văd de ziua lui de naştere. Pregătisem o petrecere, comandasem tort, a trebuit să anulez totul. Şi, ca să nu înnebunesc, am stat toată ziua şi am scris. Am scris ceea ce nu puteam să trăiesc. Am vorbit toată ziua, toată ziua aceea, cu el, în scris. Îmi imaginam că e la mine, că îi găteam, că ne jucam, că stăteam de vorbă, că dormeam împreună. De pe la prânz până seara am stat încontinuu la masa de scris, pentru că voiam să îl ţin aproape de mine, şi realitatea nu era prea generoasă, aşa că a trebuit să mă refugiez în imaginaţie. Am scris vreo zece pagini în acea zi, dar nu m-am gândit că scriu o carte. N-am intenţionat nicio clipă asta, la început. După momentul ăla, am lăsat baltă textul şi povestea. Am mai tot revenit de-a lungul anului trecut asupra ei şi mai scriam, din când în când, câte o pagină, două şi la un moment dat am simţit că se conturează povestea pe care am terminat-o în septembrie.

Întâmplarea a făcut că mă tot întâlneam cu Ana Nicolau şi ea îmi tot spunea „Dă-mi şi mie o carte, că aş vrea să te public şi eu“. I-am trimis manuscrisul Laurei Câlţea, care e redactor-şef la Editura Nemi, şi i-a plăcut foarte mult, mi-a dat, aşa, un răspuns cu mult extaz printre rânduri… Aşa s-a întâmplat să fie o carte acum.

Cum e tatăl-scriitor şi cum e scriitorul-tată?

Să ştii că nu e mare diferenţă. Eu am o relaţie foarte apropiată cu copiii mei, avem discuţii aberante, exact ca în carte şi tot felul de dialoguri care ating sfere dintre cele mai diverse – de la Dumnezeu la monştri, de la dragoste la despărţire, eu vorbesc foarte mult cu copiii mei. Şi cam asta se întâmplă şi în carte. E vorba de un tată şi un fiu care se distrează bine împreună. Adică eu chiar joc fotbal în realitate cu Sacha, şi jucăm şi în carte, dormim împreună, gătim şi aşa mai departe. Cred că sunt foarte apropiate aceste planuri. Plus că eu nu mă port cu copiii mei ca un scriitor, eu sunt tată în primul rând în raport cu ei.

Cum te simţi tu…

Mă simt bine în calitatea asta de tată, poate chiar mai bine decât în calitatea de scriitor, şi cred că lucrurile astea se completează foarte fericit. Adică scriitorul din mine a învăţat foarte mult de la copiii mei (şi de la copii, în general, dar mai ales de la copiii mei, pentru că ei sunt fiinţele cele mai apropiate). Ei sunt foarte poeţi. Copiii au gândirea magică, au o atenţie specială, au o mirare – ei se miră foarte mult, pun întrebări, iar unele întrebări sunt poezie curată, nici nu au nevoie de răspunsuri, pentru că sunt atât de bune încât ar fi ridicol să încerci să dai un răspuns. De exemplu, Sacha m-a întrebat odată: „Ce se întâmplă cu ochiul minţii atunci când dormim? Ochiul minţii ce face când dormim?“. Şi în carte e chestia asta. Şi i-am zis: „Sacha, e o întrebare grozavă, nici nu are sens să îţi răspund…“

E joacă multă în scrisul tău?

E joacă multă, da. Era joacă multă şi înainte de a deveni tată, de a mă juca cu copiii mei, de a scrie despre asta. Da, mi-a plăcut întotdeauna să mă joc şi să experimentez. De altfel, joaca asta înseamnă, în scris, să experimentezi formule noi, universuri noi şi aşa mai departe. Sunt foarte multe cărţi unde eu chiar m-am jucat. De la „Iubitafizica“, poate, am început să mă joc mai mult. Apoi am şi scris împreună cu nişte prieteni – cu Dan Stanciu, cu Sasha Vlad, cu Gigi Rasovszky – avem nişte cărţi colective. Cu Dan Stanciu am o carte, „Trusa instalatorului de umbre“, în care chiar există un capitol intitulat „Jocul tare”. Şi am scris la patru mâni despre ce înseamnă să te joci. Şi mi-a plăcut asta. Şi în „Manualul îmblânzitorului de cafele“ am făcut asta. Am râs foarte tare când am scris cartea. M-am distrat! A fost o pură plăcere, nu am vrut să fie nicio miză adâncă…, doar „o prosteală”.

Care e cel mai frumos joc pe care l-ai jucat?

Cred că cele mai frumoase jocuri pe care le-am jucat sunt cele cu copiii mei. Asta depăşeşte ca intensitate emoţională orice altceva. M-am jucat şi când eram copil, dar nu ştiu, nu se compară. Poate memoria nu mă ajută să mai accesez perioada aia, dar vii în memorie îmi sunt mai ales jocurile cu copiii mei. Ne jucăm cu „zarurile cu poveşti“, jucăm „fazan pe rime“ sau tot felul de alte chestii…

Jocuri inventate, majoritatea nu?

Da, dar şi joacă fizică – o leapşă sau „sticluţa cu otravă”…, mă învaţă tot felul…

… (mirare din partea mea)

Da, suntem depăşiţi! Habar n-aveam când eram copil de jocurile astea! Probabil că sunt unele şi foarte noi…  E o stare de joc continuă, când ai copii mici jocul face parte din natura ta, din mediul tău natural, e un modus vivendi aproape.

Cum sunt poveştile tale – cele scrise şi cele spuse? Cât adevăr e în ele?

Păi, cât adevăr e în „Metamorfoza“ lui Kafka? Sau cât adevăr e în „Intermitenţele morţii”, a lui Saramago? Există un adevăr al minciunilor. Eu tot vorbesc despre asta la atelierele mele de storytelling sau la cursurile de Creative Writing pe care le ţineam, că adevărul unui roman sau al unei poveşti este altul decât adevărul-adevărat, cel care poate fi probat de realitate. E altceva!

Llosa spune o chestie foarte deşteaptă: „Un roman bun spune adevărul şi un roman prost minte“. O poveste este credibilă dacă este bine spusă. Aşa că toate poveştile bine spuse sunt adevărate, oricât ar fi de fantastice.

Te-a întrebat cineva de ce te plimbi cu „oase migratoare“, de ce „citeşti în cafele“? Ţi-a spus cineva că ai fi ciudat?

(râde) La modul explicit nu îmi amintesc să îmi fi spus cineva că sunt ciudat. Dar, de exemplu, eu cu cele trei oase de vită (de la care porneşte romanul „Oase migratoare“ – n.r.) am tot călătorit prin lume – în Europa, când mergeam pe la festivaluri de poezie, până în China şi în Hong Kong. Mi-amintesc că eram în Slovenia, la Ptuj, unde s-a ţinut în 2010 festivalul „Days of Poetry and Wine“, şi am scos oasele şi le-am aşezat pe nişte scaune (erau nişte scaune foarte frumoase). Le-am aşezat „în poziţia de reîncarnare“, ca să zic cum e în roman, şi le făceam poze. Au venit nişte colegi de festival foarte miraţi… (râde) şi le-am explicat că eu am o serie întreagă de fotografii cu oasele astea şi că le car cu mine prin păduri, peste tot, şi le aşez pe diverse obiecte, pe pietre, pe diverse suprafeţe şi ies nişte chipuri fantastice…

Da…, probabil că par ciudat, dar pe mine nu prea mă interesează gura lumii sau ochii lumii, aşa că mă amuz, eventual. În China, de exemplu, eram în Qufu, la templul lui Confucius, şi am aşezat oasele pe un dragon din piatră. Şi imediat a venit un chinez la mine şi m-a întrebat care e faza. Iar eu m-am uitat aşa… la el şi i-am zis: „It’s black magic!”. În carte e o fază în care fotograful ajunge să fie arestat de poliţie pentru profanarea simbolurilor religioase…, am găsit eu un schepsis acolo.

E şi ăsta tot un fel de joc… Oasele alea mi-au plăcut mult, sunt foarte fine, şi chiar arată ca doi ochi şi o gură. Până la urmă a ieşit povestea asta, pe care îmi pare bine că am scris-o.

Mai toate cărţile tale au un punct dintr-ăsta de pornire…, fie că faci poze cafelei, dimineaţa, fie că plimbi oase… Ce-ţi trebuie ţie să porneşti o carte?

Da, la un moment dat am început să fotografiez cafelele înainte de a le bea, pentru că pe suprafaţa lor, din spumă, se formau tot felul de imagini, de figurine… Şi făceam nişte poze foarte proaste, dar le-am păstrat ca pe nişte foto-documente şi când s-au strâns mai multe m-am gândit, iniţial, să scriu nişte legende, să primească un nume fiecare cafea şi să scriu o mică legendă, câteva rânduri, pentru fiecare-n parte. După care mi-a venit ideea asta cu îmblânzitorul de cafele, un tip care îmblânzeşte cafelele, şi am scris un poem, o carte care nu e nici proză, nu e nici poezie.

Declanşatorul a fost vizual în cazul ăsta. La fel şi în cazul „Oaselor…“. Apoi, în cazul „tăcerilor“ (volumul „Teoria tăcerii” – n.r.), de exemplu, a fost o întrebare: „În câte feluri se poate tăcea?”. Eu eram şi student la Filozofie pe vremea aia, studiam şi filozofia limbajului, şi fusesem cumva contrariat de faptul că tăcerea nu face parte din limbajul despre care era vorba acolo. Şi mi se părea cumva nefiresc, pentru că… nu poţi să evacuezi tăcerea din limbaj, nu e posibil să vorbeşti fără să taci. Cineva trebuie să tacă pentru ca altcineva să poată să vorbească. 

În cazul „Iubitafizica“, de la patafizica lui Alfred Jarry, care e ştiinţa soluţiilor imaginare, mi-a venit mie acest cuvânt, „iubitafizica”. Şi multă vreme a fost doar un cuvânt. Şi din cuvântul acela s-a născut o întreagă carte şi-o întreagă teorie, şi un fel de „ştiinţă a iubirilor imaginare“.

Am scris „Melciclopedia”, un roman care o să apară la Nemira în toamna acestui an, unde totul a plecat tot de la un joc de cuvinte: „melcomotivă“. Eram eu pasionat de Photoshop pe vremea aia, am găsit nişte fotografii cu locomotive vechi şi le-am combinat cu o cochilie de melc. Imaginea a ieşit foarte OK. Şi, iar, dintr-un cuvânt s-a născut o lume, cumva. Sunt tot felul de stimuli de la care poţi să pleci şi să ajungi să generezi un întreg univers.

Revenind la tema copiilor, am observat de ceva vreme scriitori care se apleacă asupra acestui subiect mai ales când li se întâmplă să fie părinţi. E Dan Coman, Ana Dragu…

… Elena Vlădăreanu… da, sunt mulţi care scriu…

Se schimbă ceva? E un trigger foarte puternic?

Da, este o transformare teribilă pe care o suferi, ca om, la nivel emoţional. Este, pur şi simplu, devastator emoţional în momentul în care devii părinte şi nu cred că ai cum – ca scriitor – să ocoleşti… Bine, nu toţi recurg la această soluţie de a avea succes sau insucces în viaţa lor profesională de scriitori (râde), dar eu am simţit că învăţ foarte mult de la copii şi mi se pare că multe lucruri pe care le spun ei sunt atât de poetice şi atât de relevante, cumva, în absolut şi că nu au legătură doar cu ceea ce vorbim noi în familie, în casă, şi că ar putea şi alţii să se bucure de acea poezie, de exemplu, sau de acea înţelepciune naivă, de acele perle care parcă vin de pe o altă planetă de foarte multe ori, încât am simţit nevoia să public, iniţial pe Facebook, dialogurile cu ei (nu pe toate, evident) şi apoi să fac o carte. De fapt, au fost oameni care mi-au cerut să strâng toate discuţiile alea într-o carte, având, cumva şi precedentul acelei cărţi – Experimentul Zaica” – care pentru mine a fost importantă şi care mi-a plăcut foarte mult. Acel profesor de desen, Dorel Zaica, foarte deştept, a avut exact intuiţia asta de a le pune întrebări copiilor (în anii ’80, pe timpul lui Ceauşescu): ce este sufletul, ce este dragostea şi aşa mai departe, şi răspunsurile erau teribil de poetice. Cumva ăsta a fost declanşatorul…, dar mie îmi şi plăcea să vorbesc aşa, în dodii, cu copiii. Şi îmi place în continuare.

Ei cum se simt în postura asta de personaj, şi pe Facebook, şi în cărţi…?

Au fost foarte încântaţi când am publicat „Experimentul MAMATATA“. Chiar au fost – Adora mai mult, pentru că e mai mare decât Sacha. Şi plus că le-am cerut acordul, i-am întrebat. Ba chiar Adora, uneori, era foarte şmecheră şi îmi zicea: „Uite, chestia asta poţi să o pui pe Facebook“. Ea ştia când spunea ceva care îmi plăcea, mă vedea că notez. Şi îmi spunea: „Ce faci, notezi ce spun?! Bine, hai, poţi să pui pe Facebook, că e mişto!“ (râde). Dar nu e ca şi când i-aş fi „exploatat“ pe copii. Nu. Eu am învăţat de la ei, şi ei de la interacţiunea cu mine şi cu Ioana şi, dacă se întâmplă să iasă o scânteie la suprafaţă şi scânteia să fie poezie şi să fie relevantă, da, poţi să faci o carte, nu-i nicio problemă. 

Mie nu-mi place să pun pasiunile pe „paliere“, dar tu cum împaci radioul cu scriitura, poezia cu proza…?

Ele se împacă foarte bine pentru că nu se amestecă. Bine, poezia şi proza se amestecă, e foarte greu să trasezi o graniţă clară între proză şi poezie. Există genuri mixte. Dar joburile mele (că sunt multe, din păcate sau din fericire, nici nu ştiu cum să zic) nu se amestecă. Nu e foarte simplu să nu le amestec, dar am lucrat ca ziarist, la „Academia Caţavencu“, şi atunci era destul de greu, pentru că scriam şi acolo, şi voiam să scriu şi pentru mine. Simţeam că trebuie să trasez o linie foarte clară şi de multe ori nu puteam. În sensul că, atunci când scriam poezie mai scăpam poante şi puneam mai mult umor decât, poate, era cazul, iar când scriam pentru reviste, poate poetizam pe alocuri şi aşa mai departe… Dar, în general, nu le-am amestecat. Au fost universuri paralele care au coexistat. Nu puteam să trăiesc nici fără una, nici fără alta. Din păcate, îţi mănâncă timp, de-asta am şi renunţat la presă, pentru că am vrut să am mai mult spaţiu pentru mine. Nu am! Mi-am făcut iluzii. Dar, pe de altă parte, pentru scrisul meu, „Academia Caţavencu“ a fost o şcoală foarte bună şi a fost un mediu extraordinar, am învăţat foarte multe lucruri. Aveam 23 de ani când am ajuns la „Academia Caţavencu“ şi acolo am dat peste un mediu în care erau scriitori… Acolo l-am cunoscut pe Dan Stanciu, cu care am rămas bun prieten, acolo erau Florin Iaru, Ştefan Agopian, Tudor Octavian… erau mulţi oameni de la care am învăţat mult. De exemplu, mi-a spus odată Cornel Ivanciuc: „Du-te la anticariatul ăla că au Borges, trebuie să-l citeşti!“, sau dl. Tudor Octavian mi-a spus odată: „Vezi că am văzut într-un anticariat «Opere complete» de Cehov, ia-ţi-le, că o să te ajute!“. Erau discuţii foarte interesante… Şi am învăţat foarte mult, adică, cumva am fost norocos. Şi pentru scriitorul care urma să devin, mediul acela a fost foarte important.

Şi radioul ţi-a lipsit mult?

Radioul mi-a lipsit, da. Dintre toate joburile pe care le-am avut şi le am, radioul este cel mai tiranic, la modul bun, în sensul în care e foarte acaparator. De la nici un alt job nu mi-am extras atâta adrenalină câtă mi-am extras şi îmi extrag de la radio. Îmi place foarte mult starea de radio şi starea de improvizaţie. Acolo totul este foarte viu, este în direct, se întâmplă doar acum, pe loc… Şi mă simt un „animal de radio“. Am suferit foarte mult în perioada în care Guerrilla n-a mai fost pe piaţă.

Cum îţi duci „războaiele” de la sfârşitul săptămânii?

„Războaiele“ alea sunt foarte vii, în primul rând, sunt războaie care nu fac victime. Deşi mai sunt victime, în sensul în care primim o grămadă de mesaje de la ascultători şi ascultătoare care îşi pun ceasurile să sune (în week-end) ca să ne asculte. E un laborator ce se întâmplă acolo, râdem foarte mult, e multă spontaneitate, inventăm, ne distrăm… Îmi place foarte mult, e un fel de gimnastică a minţii pe care o practic săptămânal împreună cu Mitoş (Micleuşanu, n.r.) şi ne bucurăm. Că mai avem contre, fight-uri, asta e, dar aşa sunt războaiele! Dacă toate războaiele din lumea asta ar fi cum e al nostru, ar fi foarte bine, lumea ar fi mult mai bună (râde).

Cum arată o zi bună din viaţa ta?

Am avut multe zile bune la viaţa mea (râde). Cred că cele mai bune zile ale mele sunt cele în care sunt cu copiii, şi nu vreau să bravez. Dar chiar alea sunt cele mai bune zile acum, pentru că e o energie specială când sunt cu copiii, ne distrăm, e fluxul ăla al dragostei care circulă dintr-o parte într-alta încontinuu… Dar zile bune sunt şi cele în care apuc să scriu ceva pentru mine, şi cele în care mă uit la un meci de tenis şi câştigă Simona Halep, de exemplu. Am zile care sunt „domestice“, în care citesc sau mă uit la filme sau nu fac nimic… Zilele bune sunt cele în care eşti foarte senin şi simţi că eşti împăcat cu tine, că eşti în matca ta, pe drumul tău, chiar dacă mai e mult până departe şi capătul drumului oricum e o iluzie, nu există.

Ai rămas vreodată fără cuvinte? Cine te lasă fără cuvinte?

Da, să ştii că se întâmplă uneori să rămâi fără cuvinte. Cumva, dacă mă gândesc că am scris o carte despre tăcere, cumva din politeţe ar fi trebuit măcar din când în când să mai rămân fără cuvinte (râde).  Mi s-a întâmplat de foarte multe ori să rămân fără cuvinte în perioada în care scriam la „Teoria tăcerii“, dar la modul că aveam acele enunţuri, răspunsuri la întrebarea „În câte feluri se poate tăcea?“, şi erau 173 scrise deja şi pentru fiecare dintre ele trebuia să găsesc o poveste. Asta e ideea cărţii, aşa e construită. Şi de multe ori stăteam şi mă gândeam şi nu îmi venea nimic. Au fost enunţuri la care m-am gândit săptămâni în şir.

Sau, când cineva îmi dă o replică bună, mi se pare că e foarte frumos să rămâi fără cuvinte. De ce să te forţezi să cauţi ceva după ce cineva face o poantă foarte bună sau când Sacha pune o întrebare de genul: „Ce se întâmplă cu ochiul minţii atunci când dormim?“… A rămâne fără cuvinte înseamnă oarecum a rămâne într-o stare de extaz, a ieşi cumva din tine şi, atunci, cuvintele devin de prisos, inutile. A rămâne fără cuvinte înseamnă să te bucuri pur şi simplu, în absenţa oricărui limbaj, de ceva, de o stare, de o privire… În dragoste, de exemplu, oamenii nu prea au nevoie de cuvinte pentru că există un alt tip de comunicare. Sub aspectul acesta e foarte bine să rămâi fără cuvinte, să te bucuri pur şi simplu de ceea ce simţi. Nu toate stările, nu tot ceea ce simţim suportă cuvinte.

La ce cărţi lucrezi? Ce proiecte ai în sertar?

Am ceva proiecte, două romane începute, dar mi-e foarte greu să mă apuc de ele. Ştiu exact ce trebuie făcut acolo, dar nu am timp. Anul viitor o să apară o altă carte pentru copii, despre un arici, ariciul Ariston, tot la Editura Nemi. Laura Câlţea vrea să facă serie şi cu Sacha, şi cu ariciul, să mai scot o carte – „Aventurile lui Sacha în Ţara Imaginaţiei“, m-am gândit – şi ariciul să fie pus în alte situaţii. Astea sunt nişte „jucărele“, îmi place să le scriu şi cred că o să le scriu destul de repede. Şi sper să am timp să mă ocup de cele două romane care sunt momentan pe hold.

Dacă ar fi să te „autodefineşti“ ca scriitor, cum ar suna? Cum e scriitura ta?

Mi-e foarte greu să îmi pun o etichetă – suprarealist, avangardist…, în zona asta, scriitură stranie, cărţile mele sunt foarte diferite. Am făcut odată un joc de cuvinte, „superrealism“, e un realism care se foloseşte de imaginaţie, de poezie, de un anumit fantastic. Îmi place să mă joc cu imaginaţia şi mereu le spun şi copiilor mei: „Cu ajutorul imaginaţiei putem face orice vrem noi!“. Şi, dacă facem lucruri frumoase şi avem puţin noroc, e posibil ca imaginaţia să coboare cu picioarele pe pământ şi chiar să se întâmple în realitate ceea ce noi ne imaginăm.

În ce crezi cu tărie când e vorba de scris?

Păi, eu cred exact în asta: în scris. Cred în puterea poveştilor. Cred foarte mult că oamenii au nevoie de poveşti, cred foarte mult că realitatea poate fi corectată cu ajutorul imaginaţiei şi al poeziei, cred că poveştile ne prelungesc viaţa, cumva, şi ne oferă un alt aer, un fel de balon de oxigen ca să suportăm ceea ce ni se întâmplă în realitate. Şi simt că mai sunt foarte multe poveşti încă nespuse, nescrise, mai sunt foarte multe vise sau visuri de visat şi de imaginat. Pentru mine scrisul a fost mereu o supapă, un mod de supravieţuire. Am avut o nevoie reală de a scrie. Nu m-am apucat să scriu ca să mă aflu în treabă sau pentru că e cool să fii scriitor. Chiar zilele astea mă gândeam că ceea ce vreau eu e ca nevoia mea de a scrie să nu se transforme într-o nevoie de a face literatură, pentru că să faci literatură este destul de simplu, sunt nişte reţete clare şi oricine poate să genereze poveşti. Dar riscul este să nu existe emoţie acolo, să nu se simtă emoţia scriitorului, disperarea scriitorului, dragostea scriitorului. Trebuie să pui ceva din tine. Era un citat dintr-un anonim din Labrador care suna cam aşa: „O poveste nu este adevărată decât atunci când cel care o relatează pune ceva din el însuşi în ea“. Şi eu am început să practic mai mult decât în trecut exerciţiul ăsta, de a pune foarte mult din mine în ceea ce scriu. Şi asta se simte. Mă uit la reacţiile oamenilor şi, dacă râd, dacă plâng, înseamnă că totul are un sens, adică am fost autentic şi nu m-am aflat în treabă. Eu nu vreau să scriu ca să mă aflu în treabă!

E exact ca în Salinger când Seymour îi spune fratelui său, Buddy: „Nu vreau să primesc de la tine o povestire remarcabilă. Vreau prada ta“. Lecţia asta de la Salinger mi-a plăcut foarte mult şi m-am gândit ce înseamnă prada fiecărui scriitor în parte. Înseamnă ceea ce este doar al tău, înseamnă ceea ce ai trăit tu şi înseamnă că, orice ai scrie, trebuie să pui din tine ceea ce nu mai găseşti la nimeni altcineva.

Te naşti sau devii scriitor?

Mai întâi te naşti (pauză preţ de o fracţiune de secundă) şi apoi devii scriitor. E obligatoriu să te naşti. Deci, dacă nu te naşti, n-ai cum să devii scriitor! (râsete generale)