„Laur”, cartea despre iubire

După opinia mea, „Laur” scrisă de Evgheni Vodolazkin, ar putea fi numită cartea anului, sau a verii, sau a omului, sau a secolului. Cum, cine, cum ar vrea, numai să o premieze în mintea şi în sufletul lui cu un titlu de onoare. Oricum este considerată o capodoperă a literaturii ruse contemporane, este deja un bestseller, dar dincolo de asta, demult cred că nu am mai citit ceva atât de răvăşitor.

Despre acest volum, însuşi autorul spune şi se întreabă: „Sunt lucruri despre care este mai uşor să vorbeşti în contextul unei Rusii străvechi. Despre Dumnezeu, de exemplu. După părerea mea, legăturile cu El erau mai directe pe vremuri. Mai mult decât atât, pur şi simplu existau. Acum natura acestor legături îi preocupă doar pe puţini, şi asta este neliniştitor. Să fi aflat noi, din Evul Mediu încoace, vreun lucru complet nou, care să ne permită să ne relaxăm?”

Trăim vremuri în care nu ne mai relaxăm, în care spaima circulă cu trenul, cu avionul, cu… camionul. În care teroarea poate să se ivească la tot pasul, ca Pokemonii care au pus stăpânire pe lume. Şi te gândeşti, precum Evgheni Vodolazkin: Pokemon poate pune stăpânire uşor pe omenire, în timp ce Lui Dumnezeu i s-a tăiat accesul… Ba chiar unii strâmbă din nas numai dacă aud de El.

Cartea este despre iubirea aceea care nu există, care nu mai există! Este despre mântuire, despre cum un vraci al Rusiei ajunge să treacă prin mai multe identităţi până când ajunge la cea mai apropiată de Dumnezeu. Alege să trăiască o viaţă de iubire pentru a o mântui pe iubita lui de a cărei moarte se simte profund vinovat.

De ce este esenţială această carte, mai ales astăzi? Răspunde chiar un personaj al acesteia, Ambroggio: „Oamenii sunt liberi, dar istoria nu e liberă. În ea sunt (…) atâtea gânduri şi fapte, încât ea nu le poate aduna la un loc şi numai Dumnezeu le cuprinde. Aş spune chiar că liberi nu sunt oamenii, ci omul. Dar încrucişarea voinţelor omeneşti o asemăn cu puricii într-un vas: mişcarea lor e evidentă, dar are ea aceeaşi direcţie? De aceea istoria nu are ţel, cum nu are nici omenirea. Ţel are numai omul. Şi nici asta întotdeauna.”