Lazy Sunday Morning

Îmi aduc aminte cu frustrare retroactivă de anii când aşteptam weekendul ca să trăiesc toate plăcerile împinse din parcursul săptămânii: cine cu prietenii, somn cât cuprinde, cărţi citite de drag, filme văzute până-n miez de noapte, dragoste de la miez de noapte încolo… Rar s-a întâmplat să bifez mai mult de două-trei dorinţe ca împlinite, căci în fapt weekendul meu însemna doar sâmbătă. Duminica era zi de doliu. Jeleam sfârşitul libertăţii şi făceam exerciţii de întărire pentru lunea ce avea să vină.
Între timp, am mai îmbătrânit ( vorba lui Coco Chanel „După 40 de ani nu ne mai putem numi tineri – putem fi însă irezistibili toată viaţa” 🙂 ) şi am devenit irezistibil de înţeleaptă. M-am hotărât să celebrez Duminica!
Aşadar, duminica mă trezesc şi mă vântur prin casă cu pisica în braţe, scot din frigider untul sărat şi brânza albastră şi pun în locul lor o sosieră cu miere (aţi băgat de seamă ce textură de caramea are mierea de la frigider???). Îmi fac rapid o cafea scurtă cât să îmi dau drumul la minte şi să miroasă îmbietor a bună-dimineaţa, apoi mă pun pe preparat micul dejun. 
Fac o ciocolată cu caramel: ard 2 linguri de zahar şi pun o nucă de unt, adaug o cană de lapte (de 3,5!) şi un baton de scorţişoara, iar după ce clocoteşte totul onctuos şi fără cocoloaşe, sting focul şi pun 2-3 linguri de ciocolată amăruie bine. Las un pic şi amestec repede cu telul până se face o catifea lichidă.
Dau drumul la cuptor şi pun un croissant “pur beurre” la copt sau la dezgheţat (după caz) apoi îl tai, îl ung cu brânză albastră, stropesc cu sos de fructe de pădure şi presar cu fulgi de migdale şi seminţe de mac.
Pun în toaster o felie de brioşă (sau de cozonac simplu şi nu prea dulce), întind pe ea unt cu flori de sare, pun mierea-caramea de la frigo şi presar deasupra polen poliflor (că e preferatul meu).
Fac o chaude-eau din lapte cald şi gălbenuş de ou pentru Lalique (nu, nu e răcită, e pisica), apoi pun faţa de masă pentru mic dejun, (cea rotundă, de două persoane, cu broderie spartă şi dantelă de igliţă), tacâmurile de argint de la bunica Irinei (merge şi cu cele de inox de la Ikea, dar duminica sunt nostalgică) şi şerveţelele cu flori, fundiţe şi puişori abia ieşiţi din găoace (în preajma fiecărui Pasti îmi fac o rezervă serioasă pentru tot anul). Apoi îmi încep cu adevărat Duminica.
Prea multe calorii? Poate că da. Prea mulţi carbohidraţi? Indubitabil! Interzis? Absolut! Dar tocmai de aia duminica a devenit şi ea irezistibilă (precum Coco Chanel). Fiindcă îmi îngăduie plăceri prohibite şi lene, şi fiindcă o zi pe săptămână am voie să mă plasez în ce timp vreau eu şi să-mi scot din cap frunzele de salată, numărul de calorii şi centimetrii din talie.
Iar dacă peste zi îşi face loc vinovăţia, hellas!, îmi pun căştile şi fac câteva ture de parc. Şi nu! Nu alerg; departe de mine gândul sau dorinţa. Dar iau de bun ce îmi spunea un prieten cândva:  „e suficient doar sa transpiri; cum? Nu contează”.