fbpx

Căutare

Share this article

Economist la bază şi om de afaceri cu ştate vechi, politician pentru o relativ scurtă perioadă de timp, Ion Sturza este un personaj inedit în lumea de business. Numele său este legat de afaceri de răsunet: Rompetrol, Fribourg Capital, Elefant.ro, Liberty Technology Parck Cluj, iar averea sa este estimată la peste 80 de milioane de euro. Nu valorizează însă lucrurile, ci oamenii şi experienţele şi nu se fereşte să vorbească deschis nici despre afaceri, nici despre politicienii zilelor de ieri sau de azi. L-am invitat la un interviu deschis, aşa cum îi place, despre afaceri, politică, experimente la limită, familie şi valori.

Sunteți prezentat, în general, ca fost premier al Moldovei, deși activitatea dumneavoastră majoră este în afaceri, nicidecum în politică.

Știți cum actorii au un rol mai reușit sau mai puțin reușit și rămân cu el în memoria spectatorilor, așa cred că am rămas și eu în memoria opiniei publice cu rolul meu foarte scurt în politică, la finalul anilor `90, cu funcţia de premier care a durat de fapt doar 9 luni. Dar se asociază şi cu activitatea mea de vice prim-ministru, ministru al economiei. În perioada aceea am făcut tot felul de reforme, unele mai reuşite, altele mai puţin reuşite. Am avut în sensul ăsta un rol pentru opinia publică.

Ce a însemnat politica pentru dumneavoastră?

Nu-i politica ceea ce mi-am dorit sau ce îmi doresc. Eu am o formaţie mai mult economică. Cariera mea a început în perioada sovietică în zona asta economică şi a continuat în afaceri în anii `90. Politica a fost mai mult un accident, un joc al sorţii şi, după 20 şi ceva de ani, sunt satisfăcut că am avut discernământul să nu continui.

De ce simţiţi asta?

Nu e o profesie care mă încântă. Politica presupune foarte multe compromisuri, inclusiv cu propria etică şi morală. Nu e o poveste care să-ţi dea satisfacţia că faci sau te comporţi conform unor valori pe care le doreşti pentru tine.

Să înţeleg că nu credeţi că se poate face politica aia curată la care visează unii dintre noi?

Sigur că nu. Sunt mii de ani de când există politica şi de atunci e la fel. În mare măsură se făcea prin manipulare, prin manipularea slăbiciunilor oamenilor, orgoliilor lor. Foarte rari au fost politicienii care au avut un profil eficient, iar dacă o să ne uităm o să vedem că cei care au avut cel mai mare succes, au fost tot nişte paralele.

Nu mai vreţi în politică, dar o analizaţi, mai ales pe cea din Republica Moldova.

E mult mai OK să fii de partea asta a baricadei. Sau mai bine zis, să fii de partea cealaltă a gardului şi să bagi din când în când băţul prin gard şi să îi mai zgândări un pic pe politicieni.

Ion Sturza, foto; totul.md

Credeţi că în felul ăsta îşi amintesc că nu sunt acolo doar pentru ei?

Ştiţi ce, acum noi suntem martorii unei noi generaţii de politicieni, care înşfacă şi fug. Cei născuţi în anii `70, `80, Millennials, care s-au trezit cu internetul în braţe, cu o cu totul altă dinamică, nu mai fac politică având la bază nişte doctrine clare, nici de stânga, nici de dreapta. Sunt oportuniştii secolului XXI. Ca şi în business, de fapt. Peste tot există foarte mult oportunism. Şi aceşti tineri merg pe principiul că dacă ceva nu merge schimbat, îl iei să-l conduci tu. Acest oportunism predomină în politica, nu doar europeană, ci şi la nivel mondial.

Cine sau ce ar trebui să facă ca să scăpăm cât de cât de acest oportunism?

Marele pericol, şi în acelaşi timp marele avantaj pentru cei care îl folosesc, este această expunere la reţelele de socializare, care i-a făcut pe politicienii de modă veche să fie hăituiţi de către alegători zi şi noapte. Unica soluţie ar fi să interzică aceste reţele. Pe de altă parte, evident că opinia publică, societatea civilă cum o numim noi, are un rol foarte mare în modelarea politicianului contemporan. Şi atâta timp cât există aceste voci din societatea civilă mai există şi alţii care să ia în considerare cerinţele oamenilor.

Se schimbă lumea. Până la urmă, acel pact istoric pe care l-a avut politica, politicienii cu electoratul, noi vă corupem prin noi pomeni sociale şi voi ne votaţi, se schimbă pentru că sunt alte cerinţe faţă de liderii politicieni şi duc în altă zonă.

Şi afaceriştii par să semene totuşi cu politicienii într-o oarecare măsură.

Afaceriştii prin definiţie sunt oportunişti. Până la urmă afacerile sunt despre bani. Bine, în ultimul timp tot mai mulţi îşi fac PR personal considerând sau declarând că afacerile lor au impact social sau sunt gândite cu impact social. În realitate afacerile sunt despre bani.

Foto: New Money

Înţeleg că nu credeţi în partea asta de imagine, de construire de brand personal.

Eu am văzut atâta cinism în aşa-numitul branding personal în timpul pandemiei de coronavirus că mi s-a făcut un profund dezgust. Cum au sărit foarte mulţi în faţă pe banii companiilor, ai acţionarilor, că ei ajută, salvează, duc, transmit măşti, halate şi aşa mai departe. Dacă ăsta e branding personal să ştiţi că rezultatul a fost contrariul.

Credeţi că era mai important să tacă şi să facă?

Sigur. Noi, cel puţin în România, există o întreagă “plasă” de manageri, ei fiind angajaţi, care îşi fac PR personal pe banii proprietarilor, ai acţionarilor. Am văzut o mulţime de directori de prin companii internaţionale care, inclusiv în această pandemie, au fost extrem de activi. Comunicarea mai empatică, mai simplă ar fi mai bună în astfel de perioade decât “eu vă rezolv problemele cu mănuşile”.

Dumneavoastră cum aţi resimţit pandemia asta?

Aşa cum au simţit-o toţi românii şi nu numai românii. A fost şi este în continuare o perioadă destul de complicată şi din punct de vedere psihic şi din punct de vedere al administrării afacerilor. Dar a şi apărut foarte mult timp liber pentru alte activităţi. Aşa mi-am dat seama ce făceam cu tot timpul înainte, când era totul normal şi ce făceam eu cu contul meu bancar înainte de pandemie. A apărut foarte mult timp liber pentru activităţi în familie, pentru flori, pentru plimbări. Contul bancar a rămas aproape neschimbat, un singur rezervor de benzină mi-a ajuns din martie până la sfârşitul lui mai, lucruri plăcute, în fond.

Stela şi Ion Sturza

E ciudat să auzi un om din topul Forbes că se bucură de lucruri de genul acesta, la care se gândesc mai mult cei, vorba vine, normali, cu mai puţine rezerve financiare.

Asta e o decalare artificială între oamenii normali şi nenormali. Sunt foarte mulţi normali care au afaceri de avenvergură sau care au rezultate în anumite domenii de creaţie, artişti şi sunt foarte mulţi oameni simpli care se comportă nenormal.

Şi are legătură cu…?

Cu felul de a fi, de a vedea lucrurile. Până la urmă e un examen în egală măsură pentru proprietarul unei cafenele mici la care beau cafeaua cu regularitate şi un miliardar care a făcut nişte afaceri care au schimbat industria sau lumea. Fiecare are meritul lui.

Pe dumneavoastră ce v-a format?

Cei 7 ani de-acasă. Eu sunt absolut convins că omul este format de familie, de exemplul părinţilor, de exemplul celor din jur, cel puţin la vârsta fragedă. Şi dacă acolo sunt anumite valori, principii puse corect atunci traiectoria este mai mult sau mai puţin corectă. 90% din ceea ce suntem noi asimilăm la o vârstă foarte fragedă.

Care a fost influenţa dumneavoastră, din familie, care v-a dus pe drumul acesta al afacerilor?

Cred că buneii. Unul dintre ei era un mare speculant pe timpul sovieticilor, avea activităţi comerciale un pic clandestine, sincer vorbind, cu mărfurile din gospodăria lui şi ale vecinilor. Dar cred că a fost şi dorinţa de a fi independent economic. Nu că părinţii mei nu aveau cu ce să mă întreţină, dar dacă voiam o pereche de blugi, asta era extrabugetar. Sau dacă voiam pantofi noi, la fel. Principiul bugetului a existat la mine în familie încă de pe vremea aia. Dacă voiai ceva mai mult trebuia să munceşti ori fizic, ceea ce se şi întâmpla – munceam vară de vară în gospodării agricole, la fabrici de conserve sau ca hamal, în gară, ori ceva mai inteligent, care a apărut mai târziu.

Şi dumneavoastră le-aţi făcut pe amândouă. Greşesc dacă spun că munca de atunci şi-a pus amprenta pe activitatea dumneavoastră ulterioară?

Cred că a fost acelaşi fenomen şi în România, cel puţin pentru cei de la ţară. Noi ne-am născut cu sapa în mână. Noi ştiam că avem rolul nostru în familie, în gospodărie şi nu mai discutam. Era o repartizare a muncii foarte strictă. După aceea, părinţii aveau o viziune destul de corectă vizavi de ceea ce se poate sau nu se poate, adică ce puteam să ne permitem noi să consumăm. Pe atunci nu exista creditul, nici comercial, nici bancar. Ne limitam la plapuma pe care o aveam şi atunci orice prosperitate sau plan făcut venea din munca fizică. Iar munca fizică te disciplinează. Deşi e şi asta o sechelă care rămâne mulţi ani, că erai nevoit sâmbăta, în loc să te distrezi cu alţi copii, să te duci să faci porţia ta de muncă.

Cum aţi ajuns să porniţi prima afacere?

Prima afacere cred că am făcut-o pe la vreo 10 ani. Organizam nişte excursii ale colegilor la Chişinău sau ceva de genul ăsta, dar afacerile pe care putem să le considerăm mature au venit odată cu Perestroika lui Gorbaciov, când au apărut primele cooperative, prima posibilitate de a face antreprenoriat şi adevărul este că cine făcea atunci, făcea bani. Perioada aceea de maximă oportunitate şi glorie din anii `90 nu mai este astăzi. Astăzi afacerile sunt cu mult mai competitive, bazate pe profesionalism, competiție. Dar primii bani, în anii `90.

Putem spune că ați fost omul potrivit la momentul potrivit.

Nu eu, cred că toată generația noastră, cei care erau atunci în jurul vârstei de 30 de ani, care aveau un pic de maturitate, aveau background, experiență de viață și profesională și care s-au folosit de oportunitate.

Dar nu au ajuns toți să conducă afaceri de calibrul celor pe care le aveți dumneavoastră.

Sincer vorbind, că dădeam un interviu la un post de radio rusesc și ei m-au întrebat tradiționalul ”Cum ați făcut primul milion?”, fiecare vrea să afle secretul magic. Dacă l-aș fi știut eram mai bogat. Ideea e că foarte puțini din generația mea, din anii `90, au supraviețuit revenirii la normalitate a afacerilor. Nu mai funcționează demult activitățile economice la plesneală, bazate pe necunoașterea afacerilor de către alții.

Cum ați știut ce să faceți atunci când s-a schimbat felul acesta de a face afaceri? A fost instict, ați urmărit cum funcționau lucrurile în alte țări?

Eu am avut academia mea. Eu am început în Comerțul Exterior, dar cu un model 100% antreprenorial. Era un decret care permitea ca fostele republici unionale, la nivel local, să creeze organizații de comerț exterior. Ne-au dat o hârtie prin care ne-au permis să organizăm una despre care nimeni nu își închipuia în ce se va transforma. Până la urmă a fost una dintre cele mai mari organizații de comerț exterior din afara Moscovei, că acolo se concentra totul.

Noi am ajuns într-un moment să deservim datoria externă a Siriei către Uniunea Sovietică și să aducem mărfuri de larg consum de zeci și sute de milioane de dolari. Acum, când mă uit în spate la ce am făcut noi în perioada aceea, îmi dau seama că am fost aventurieri de o mare anvergură, dar am și învățat să facem comerț exterior.

După aceea am avut iarăși proiecte foarte ambițioase, investiții în industria alimentară din Moldova bazate pe tehnologii occidentale și în colaborare cu companii mari din domeniu din Austria, Germania și Elveția. E, aici a fost școala mea de business, în lucrarea cu mari companii internaționale din domeniu și cu oameni concreți, cu mari antreprenori. Aici e și profesionalismul și etica și relațiile și multe altele.

Sunteți văzut, recunoscut ca un om de afaceri care ia, face și dă mai departe, vinde.

Eu sunt investitor, eu nu mă căsătoresc cu afacerile. Nu construiesc niște valori din beton, piatră și metal și marmură pentru viitoarele generații. Mie-mi place ca odată la 5-7 ani să schimb cam tot, cam așa sunt ciclurile mele investiționale. Așa s-a întâmplat că prin această morișcă investițională au trecut zeci de proiecte până acum, unele mai reușite, altele mai puțin reușite, dar întotdeauna a mers ascendent.

A fost vreunul dintre proiectele astea unul care să vă rămână mai aproape de suflet, care să vă facă să vă gândiți că nu ați vrea să îl dați mai departe?

Sincer, nu. Cred că cel mai frumos proiect din ultimii ani, pe care l-am vândut recent, a fost Parcul Tehnologic de la Cluj, care a fost un proiect frumos, unde noi am combinat un concept cu necesitatea orașului de a avea un pol al tehnologiei, o combinație reușită între companii mari din domeniul de cercetare și dezvoltare. A fost o perioadă destul de plăcută și a fost un succes și prin reconversie. Nu cred că în România au mai fost repere de o asemenea calitate și așa anvergură în reconversia unor clădiri industriale în cădiri de birouri destinate zonei de IT. Localnicii se mândresc și îi spun ”inima digitală a Transilvaniei.”

Și acum putem să vorbim și de Elefant, care are rolul lui mai ales în zona asta de carte.

Da, da, și mie îmi mănâncă cam mult din resursele financiare cărțile de acolo.

Sunt fericit că sunteți un client fidel. Dar ca să nu fiți chiar atât de supărată, să știți că cel mai mare cumpărător sunt eu.

Sunteți propriul client?

În primul rând cad și eu victima pasiunii față de citit sau de carte și dacă înainte nu aveam o vitrină atât de vizibilă, acum am primit-o, o vitrină care are 1.000.000 de titluri. Vrei, nu vrei, mâna se întinde la click.

Ce vă place să citiți?

Eu citesc tot. Nu pot să spun că un domeniu e mai plăcut sau mai puțin plăcut, dar încerc să alternez pentru că dacă o perioadă citesc prea multă istorie, de exemplu, încep să mă plictisesc și să obosesc și atunci trec la ficțiune. Trebuie să recunosc că după o perioadă lungă de stagnare, acum am revenit la ficțiune de orice gen, mai puțin romane pentru copii și pentru doamne.

Vă pot recomanda câteva romane pentru copii foarte bune.

Întotdeauna am admirat scriitorii pentru copii pentru că e foarte complicat procesul ăsta de a te transforma, de-a înțelege ce este în mintea copilului. Eu am colaborat mulți ani cu Spiridon Vangheli, din Republica Moldova, care a scris poveștile cu Guguță, i-am editat câteva cărți. Eram fascinat când venea la mine și ore întregi îmi povestea despre procesul de creație și cât de tare îl epuiza să scrie o pagină. Eu îi ziceam: ”Domnul Vangheli, eu scriu 100 de pagini și nu mă epuizez deloc.” Și-mi spunea: ”Încearcă să scrii carte pentru copii.”

Dacă tot am vorbit de Elefant și îmi spuneați că nu construiți afaceri pentru generațiile următoare, știu că totuși fiul dumneavoastră este implicat în aceasta.

Fiul meu este implicat și în Elefant și în alte afaceri. Operațional este mai mult în Elefant, este managerul de dezvoltare, dar a trecut prin diferite departamente, prin diferite poziții ca să-și facă deprinderile necesare, să înțeleagă complexitatea unei afaceri dintr-un domeniu sau altul. Așa că el are aici o școală destul de bun, dar adevărul e că nu numai la Elefant. El gestionează și alte afaceri.

V-ați gândit la momentul retragerii?

Sigur, cât ești zdravăn la cap te gândești. Dar poate să fie un moment când treci bariera aceea, când ești inconștient și atunci te retragi doar dacă te retrage cineva.

Sunt alte etape. Acum sunt mai puțin operațional. M-am mobilizat, trebuie să recunosc, în ultimele 3 luni pandemia m-a mobilizat și am revenit în operațional. Am ședințe zilnic și task-uri, bugete, verificări, aprobări, dar ușor, ușor încep să mă plictisesc și nu vreau să mai fac.

Voiam să vă întreb asta, dacă vă mai trezesc afacerile aceeași pasiune ca la început.

Sigur că da. Mulți întreabă la ce îmi mai trebuie. Orice bărbat dimineața trebuie să plece undeva, să se ocupe cu ceva. Pentru mine afacerile sunt un mod de a fi ocupat.

Am văzut însă că vă ocupați timpul și cu activități sportive și complicate pentru mulți. Ați urcat pe Kilimanjaro.

Dar nu doar pe Kilimanjaro. Am fost practic pe toți munții ăștia micuți: Mont Blanc, Kilimanjaro, Everest Base Camp, Patagonia. Sunt niște teste, să vezi ce mai poți. Nimic nu se poate compara cu un efort fizic care te epuizează, e o provocare să stai câteva nopți bune într-un cort, pe o stâncă, undeva. E altceva, nu e luxury, nu e iaht sau hotel de 5 stele.

Dan şi Ion Sturza

Pare că fugiți de zona asta de răsfăț și căutați provocări serioase.

Trebuie să recunosc că am experimentat nu luxury, mega luxury. Atunci când lucram în domeniul petrolului aveam parteneriate, relații cu oameni ai căror averi începeau de la un miliard în sus. E foarte greu de închipuit ce este ca consum, ca comportament în zona aceea. Mă refer la avioane private, la zone sau hoteluri de care nici nu auzim că există pentru că nu se face publicitate. Și sincer vorbind, nu mi-a plăcut. Nu mi-a plăcut atmosfera de acolo, relațiile între oameni, această competiție pentru al cui iaht e mai lung sau care are avionul mai bun, lucruri absolut formale, dar altfel erau toți plini de nefericire. Nefericirea lor venea din lucruri destul de simple, din relația cu familia, relațiile cu copiii. Sunt lucruri destul de false în zona asta. Dar de obicei aceștia care au cel mai la modă echipament, cel mai glamour, ei sunt cei mai puțin rezilienți, cad la primul povârniș.

În rest, nu contează dacă oamenii sunt miliardari sau nu. În Base Camp am întâlnit oameni foarte bine din punct de vedere financiar și ne uitam unii la alții, istoviți de deshidratare, de altitudine, de umilința fizică, după mersul prin zăpadă sau noroi, ne uitam unul la altul și ne întrebam unul pe altul ce căutăm acolo. Răspunsul a fost că indiferent de unde veneam, fiecare voia să încerce ce mai poate.

E și un fel de a rămâne cu picioarele pe pământ?

Sigur, dar câteodată nici picioarele nu le mai simţi. Am făcut zilele astea un test de anduranţă aici, în Bucegi, de 40 de kilometri în 12 ore, cu diferenţa de altitudine de 2000 de metri. Până la urmă îmi mai rămâneau 150 de metri până la 40 de kilometri şi evident, ştiam pe aplicaţie că trebuie să îi fac ca să trec de 40 de kilometri şi nu am mai putut să-i fac. Am văzut maşina, m-am aşezat cu fundul pe capotă şi acolo am rămas. Aşa e în viaţă!

Ion Sturza

Ce v-a rămas acum în minte mai mult, faptul că aţi făcut acei aproape 40 de kilometri sau că nu aţi mai putut face acei câţiva metri?

Că am făcut aproape 40 şi vreau să fac şi alţii.

Aşa gândiţi şi în afaceri? Vă uitaţi mai degrabă la lucrurile care ies bine sau la ce nu merge?

Eu sunt destul de negativist. Mie-mi place să contest şi apoi să discut, nu să fiu euforic la început şi apoi să îmi dau seama că am greşit în aprecieri.

Am văzut că în acele experienţe, extreme pentru mulţi, v-a fost şi soţia aproape. Nu se teme nici dumneaei să încerce astfel de lucruri.

Noi practicăm împreună acest sport. Am fost împreună pe Everest, în Himalaya, în alte zone ca astea. 50 de ani, jubileul doamnei, l-am celebrat pe vârful Mont Blanc. Vreau să vă spun că a fost o ascensiune destul de complicată din punct de vedere fizic, trebuia să urcăm într-o perioadă destul de scurt pentru că acolo e cu liste de aşteptare, cu bilet de ordine ca să ajungi pe vârful acela. Şi când am ajuns acolo doamna a săltat juma de metru în sus de bucurie.

Este un fel de teambuilding. Şi nu numai soţia, eu merg şi cu copiii, şi cu fiica, şi cu feciorul. Cu feciorul am fost într-un tur foarte interesant în Patagonia, cu fiica am fost în Nepal. Anul trecut am făcut încercarea să ne urcăm pe un vârf destul de interesant în Caucaz. Timpul nu ne-a permis din păcate, dar zilele astea petrecute într-un cort, împreună, sunt ceva.

E un fel de a transmite mai departe valorile moştenite?

E greu cu valorile. Una e discursul nostru patetic pentru tânăra generaţie. Răspunsul copiilor mei e simplu: “Ce, tata, dacă noi nu suntem ca tine suntem vinovaţi?” Eu nu mai am speach-uri motivaţionale pentru ei. Încerc prin exemplu, prin oferta mea de a petrece timpul, de afaceri, de a merge într-o excursie de explorare. Noi câţiva ani la rând mergeam în fiecare an în Sillicon Valley, făceam turul companiilor mari de tehnologie, vorbeam cu oameni foarte interesanţi şi fără a le impune. Nu poţi să le impui nimic.

Aţi ales puterea exemplului.

Exact! Comportamentul părinţilor poate fi cel mai nociv. Te întrebi ce e cu copilul tău, de unde are un anumit comportament, dar tu cum ai vorbit acasă de profesorii copilului, de exemplu? Sau despre vecinul care din când în când te mai supără? Cu ce tonalitate, cu ce argumente? Astea se depun în capul copilului.

Ne întoarcem un pic la afaceri. Ce mai aveţi în plan pe partea de business, din ceea ce puteţi spune?

E o perioadă economică destul de severă, dar încă e de speculat care e anvergura ei. Eu am reuşit să intru într-o poziţie de cash, de lichiditate destul de solidă şi asta îmi dă posibilitatea sau luxul de a fi relaxat şi de a sta în expectativă pentru că oportunităţile trebuie să apară. Recesiunea sau criza nu e pentru totdeauna. Spiritul antreprenorial va reveni şi atunci trebuie să vezi oportunităţile. Eu mă ocup de consolidarea a ceea ce avem şi sunt în aşteptarea unor noi perspective sau oportunităţi de investiţii.

În politică aţi mai reveni?

Nu, nu. Eu ştiu prea bine cu ce se mănâncă şi care e treaba. Nu mai e nici interesul, nici vlaga, energia necesară. Şi, sincer să fiu, deşi am un punct de sprijin, nu vreau să schimb lumea.

Dar ce vreţi să schimbaţi? Sau vreţi să schimbaţi ceva?

Eu întotdeauna vreau ceva, dar acum am devenit un pic mai înţelept. Nu mai sunt schimbătorul de la 30, 40 de ani. Acum înţeleg care sunt limitele, fizice şi psihice ale celor din jur pe care încerc să îi schimb.

Poate că e timpul să-mi schimb modul de viaţă, să primesc mai multă plăcere de la viaţă decât de la cifrele companiilor.

Şi cum o să faceţi asta? Şi, mai ales, ce vă doriţi acum?

Evident că cea mai mare implicare acum ar fi în generaţiile următoare. Acum apare sentimentul ăsta, dorinţa de a fi bunic, dar cred că asta e foarte departe în cazul meu.

Copiii au alte planuri?

Da, ei sunt tot preocupaţi de companiile lor.

Acum, ştiţi cum e, ce naşte din pisică…

Nu neapărat. Eu am văzut foarte des la partenerii şi prietenii mei de afaceri copiii care s-au ocupat de alte zone, de artă, de muzică. Nu trebuie să ne cramponăm şi să-i facem pe copiii noştri să ne urmeze din punct de vedere profesional dacă nu au aptitudinile respective.

Revenind, vreau mai mult timp dedicat descoperirii lumii. Sunt foarte multe lucruri pe care nu le ştim. În albumele astea sunt zeci şi sute de locuri de care se spune că trebuie să le vizitezi măcar o dată, dar poţi să ajungi acolo şi să descoperi că mai sunt 1.000.000 de alţii ca tine acolo. Sunt locuri real sălbatice, autentice. Şi nu e nevoie să te plimbi până la capătul lumii, sunt aici, în România, în Republica Moldova, în Europa. Cu cât înaintezi în vârstă cu atât te apropii mai mult de vârsta tinereţii în sensul curiozităţii.

Şi, în afară de natură, ce alte curiozităţi mai aveţi acum?

În continuare sunt dispus să cunosc natura umană. Ca să îmi depăşesc naivitatea sau iluziile vizavi de om trebuie să îl observ, să îl cunosc un pic mai bine. Specia umană e foarte interesantă. Nu e neapărat să citeşti cărţi de psihologie pe care le-a scris cineva citind alte cărţi, poţi să citeşti nişte memorii sau să vezi un film, să citeşti o carte. Aşa îţi poţi da seama cum gândeşte omul, de ce procedează aşa sau altfel.

Evident însă că interesele mele profesionale rămân legate de tehnologie, de schimbările acestea fundamentale care au loc şi care ar trebui să fie răspunsul omului la aceste provocări.

V-aţi adaptat uşor la schimbările astea de tehnologie că le-aţi prins pe toate.

Cred că nu. Ştiţi care e problema? Provocarea fundamentală este legată de faptul că tehnologia se schimbă cu mult mai rapid decât ne schimbăm noi, oamenii. Omul are o capacitate destul de modestă de a evolua şi vă dau un exemplu: capacitatea de procesare a calculatoarelor se dublează o dată la 2 ani. Noi avem acum calculatoare care au echivalentul unui creier uman ca şi capacitate de procesare. Dar omul nu se schimbă atât de rapid. Capacitatea noastră de a controla procesele din jurul nostru şi de a le înţelege este modestă. Atunci noi intrăm în competiţie cu tehnologiile şi apare această luptă între capacitatea noastră limitată de a înţelege lucrurile şi calculator.

Exemplul cel mai grăitor este autopilotul la avion şi intervenţia omului când i se pare că ceva nu e în regulă cu avionul. Atunci se întâmplă cele mai dramatice catastrofe. Creierul uman începe să lupte cu autopilotul, cu calculatorul care face anumiţi paşi, cu o viteză mult mai mare de reacţie şi cu o competitivitate mult mai mare. Şi ori ai încredere în calculator, ori în ceea ce gândeşti tu şi ajungi să dai cu avionul de pământ. Cam aşa se întâmplă cu noi oamenii şi tehnologia.

Ion Sturza

Care credeţi că ar fi drumul de urmat în această privinţă?

E o apă care s-a pornit la vale şi e foarte greu să o opreşti. E nevoie de un consens în privinţa reglementărilor, iar acestea trebuie să vină tot din zona tehnologiei pentru că astăzi un redactor programat, bazat pe inteligenţa artificială face treabă mai bună pe Facebook sau pe Twitter decât o face un redactor uman.

Consensul acesta este foarte greu de atins, din păcate, pentru că exact cum spuneam de politică, de aceast nouă generaţie “înşfacă şi fugi”, aşa şi în tehnologie există o generaţie la fel. Ea nu înţelege de ce ar trebui să existe aceste reglementări, care este rolul statului, care sunt obligaţiile sociale şi aşa mai departe. Ei văd doar performanţa în numărul de utilizatori, bugetele de marketing şi nu din mercantilism pentru că majoritatea nu consumă decât o mică fracţiune din ceea ce au ca avuţie, dar e goana asta pentru cifre mari şi pentru a fi lider. Este o mare provocare să îmbinăm interesele digitale cu interesele societăţii şi cred că şi politicienii sau administratorii publici ar trebui să cunoască un pic mai mult tehnologia decât Black Box şi cei din industrie să-şi dea seama că reglementarea sau rolul statului este de a proteja cetăţeanul inclusiv de această foarte multă gălăgie informaţională.

Aţi pomenit de lideri. Avem o problemă la nivel global cu acest leadership?

Sigur. S-a văzut şi acum la nivelul Uniunii Europene. Reacţia a fost una condusă de instinctul de a închide fără a te coordona cu alţi lideri europeni, de a proteja propria curte, iar acesta e specificul noilor lideri oportunişti: Kurz în Austria, Macron în Franţa. Sunt un soi de populişti mărunţi, iar etic şi profesional cel mai dur este, bineînţeles, Donald Trump.

Pe mine mă îngrijorează foarte mult calitatea liderilor contemporani. Eu am avut fericita ocazie să îi cunosc pe Kohl, pe Clinton, Tony Blair, Chirac. Mi se par foarte mărunţi şi ocazionali pasagerii de astăzi.

Ce aveau cei de acum 30, 40 de ani şi ce le lipseşte celor de azi?

Acum 30 de ani lumea era mult mai structurată din punct de vedere al viziunilor. Eu nu vreau să contest o doctrină politică sau o alta, dar era structurată foarte clar şi politicienii care mergeau în albia unei doctrine anumite, fie ea de stânga, fie ea de dreapta, astăzi nu mai avem aşa ceva. Întrebaţi-i pe cei care se mai numesc social-democraţi unde e social-democraţia lor sau pe liberali. Au rămas doar vitrinele. În realitate toţi sunt extrem de populişti.

Poate că şi eu sunt de formaţie veche, old fashioned man, dar îmi părea mai multă consistenţă în a respecta anumite principii şi valori, ceea ce astăzi nu se prea mai vede.

Aţi pomenit de Chirac, de Tony Blair, dar ştiu că la un moment dat, vrând, nevrând, aţi devenit şi un consultant în Vladimir Putin.

A fost foarte distractiv pentru că pentru majoritatea a fost un om care a apărut aşa, din senin, la conducerea unei ţări importante, chiar dacă atunci Rusia era într-o perioadă foarte complicată, ca să nu spun dramatică. Nu prea erau informaţii adecvate de la insideri şi atunci am profitat de faptul că l-am cunoscut personal şi pentru mine nu era o mare problemă să-l descriu sau să-l descifrez, ştiindu-i şi profilul de KGB-ist şi alte lucruri. Şi luase amploare, la un moment dat aveam o listă întreagă de doritori din Europa care voiau să audă de la mine ce-i cu el.

Şi nu v-a fost niciodată teamă să spuneţi ce credeaţi, nu doar despre el, despre oricine.

Eu întotdeauna am spus ce am crezut despre Putin şi ca dovadă că nu s-a supărat pe mine, la sfârşitul anului trecut am fost invitat chiar de el la o întâlnire cu partenerii economici ai Federaţiei Ruse la Moscova. Am vizitat Moscova într-un cerc relativ închis, am discutat despre economia globală, despre alte lucruri. Este un principiu: dacă tu eşti autentic, dacă spui ceea ce gândeşti şi nu o faci neapărat într-o formă ofensatoare, atunci este acceptat. Nu văd o problemă în lucrul acesta.

Dacă tot l-aţi revăzut după atâta vreme, vi s-a părut schimbat?

Prima dată când l-am văzut el mergea pe sub perete. Scara era lată, dar el mergea pe sub perete. În spatele lui, şi acum îl văd, era Berezovsky, maleficul oligarh. Veneau la o întâlnire la Hotel President, la Moscova. Era extrem de timid, pot să vă povestesc ore întregi despre primele mele experienţe cu el. A fost ca şi cum tu eşti portar şi la un moment dat devii proprietarul casei la care eşti portar. E o provocare mare pe care el, până la urmă, a depăşit-o.

Acum, când l-am văzut ultima dată, vreau să vă spun că în primul rând era într-o condiţie fizică excepţională, chiar dacă nu mai este un băieţaş. A ţinut frâu unei discuţii de aproape 3 ore, bine documentat, bine structurat, a condus discuţia aşa cum a dorit-o el, a luat în considerare auditoriul – erau şefi de bănci, de companii internaţionale, nu mai erau propagandiştii lui de la Kremlin – făcându-le reverenţe şi complimente şi dându-le impresia că el controlează bine situaţia.

Putin cred că este cel mai mare manipulator al vremurilor moderne, a învăţat foarte bine să manipuleze auditoriul şi în plasa lui au căzut şi foarte mulţi şefi de state. Ştiu că unii dintre ei, nu vreau să dau nume, au considerat că e o mare onoare pentru ei să îl aştepte pe Putin cu orele în anticameră. Şi întârzierile astea ale lui sunt tactice. El a întârziat 40 de minute la Regina Angliei, o oră la Papa de la Roma. E tot o practică de manipulare, de a crea o dependenţă de el.

Aţi observat ca vreunul din liderii zilelor noastre să păstreze ceva din garda veche, să-i spunem aşa?

Da, Angela Merkel. Ea este un urmaş fidel al lui Kohl, cred că este ultimul mohican. Deşi la început, sincer vorbind, nu-i dădeam mari şanse. Consideram că dacă a ajuns Merkel liderul Germaniei şi să conducă de fapt Europa, credeam că va avea o prestaţie modestă. S-a dovedit a fi o personalitate foarte puternică care are principii şi valori care au făcut istoria. Pentru mine este un exemplu de om care transcendent, de la vechea la noua generaţie.

Şi din oamenii de afaceri, pe cine admiraţi?

Eu nu-mi fac niciun idol, mai ales din afaceri. Există o întreagă pleiadă de oameni de afaceri care la început şi-au urmat instinctele de a face bani, de a obţine gloria, dar când au ajuns la un anumit nivel de bani şi glorie şi-au dat seama că sunt şi alte valori.

Mie-mi place iniţiativa cu care au venit Warren Buffet şi Bill Gates, ca 99% din toată averea lor să se ducă la o fundaţie. Se vorbesc atâtea prostii şi enormităţi despre Bill Gates, dar foarte puţini ştiu că şi el şi Buffet şi alţi oameni au donat 99% din activele de care ei dispun pentru scopurile de caritate.

I-au invitat şi pe alţii să le urmeze exemplul.

Da, este o întreagă listă acolo care îl urmează. Nu-i neapărat ca ei au făcut-o şi din punct de vedere legal, organizaţional, dar şi-au declarat intenţiile. Astea-s chestiuni foarte simple: am 2 feciori, le ajung şi câteva milioane. Dacă nu sunt capabili să facă afaceri de ce ar trebui să le las 130 de miliarde sau cât are el? Mi se pare extrem de nobilă această viziune. Că tot vorbeam de valori, când ai o asemenea avere e foarte bine să fie pusă în serviciul public, ceea ce fac de altfel Melinda şi Bill Gates.

V-aţi gândit să le urmaţi exemplul?

Eu nu am atâţia bani ca Bill Gates. Avem o fundaţie în familie şi toate dividendele pe care le luăm noi anual le folosim pentru proiecte de caritate.

Cine le alege?

Avem o structură deja consacrată care are câteva domenii. În primul rând este educaţia, apoi sunt copiii cu probleme şi domeniul cultural. Problema este că sunt foarte multe cerinţe şi foarte multe nevoi şi dacă nu ai disciplină şi o bună organizare pe domenii atunci dispersezi banii ăia. Aceste proiecte la noi sunt recurente. De exemplu, o casă pentru copiii cu probleme speciale, locomotorii, pe care o susţinem deja de zeci de ani. Sau cumpărăm case în afară pentru femeile cu mulţi copii, care au nimerit într-o situaţie dificilă. Proiectul de educaţie economică, prin care zeci de mii de copii au învăţat economie aplicată, are şi el 25 de ani. E mai bine să ai continuitate şi să nu dispersezi banii. Bienala de cultură de la Chişinău era destul de modestă la început. Acum, la ultima Bienală au fost participanţi din 65 de ţări. Acesta e principiul: bine organizat şi minimum de bani pe partea operaţională pentru că la majoritatea fundaţiilor grosul banilor se duc pentru asta, nu pentru cei care ar trebui ajutaţi.

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO