Liviu Romanescu, director Ideo Ideis: „Cu cât pare tânărul mai bine îmbrăcat, cu atât riscul ca iubirea să lipsească din viața lui e mai mare.” - LIFE.ro
Mergi la conținut

Liviu Romanescu este actor și unul dintre fondatorii companiei de teatru Vanner Collective. Anul acesta, Liviu Romanescu a preluat rolul de director al Festivalului Național de Teatru Tânăr Ideo Ideis, adică acel fenomen cultural care a început în urmă cu 15 ani, în Alexandria, Teleorman și era dedicat adolescenților români. A fost un festival, acum este o mișcare națională, un manifest artistic și social deschis adolescenților și întrebărilor lor despre ei și despre cum pot să devină mai pregătiți pentru viață.

Liviu Romanescu a fost în acest rol, când a început ca puști pe scena unei trupe de teatru a liceului din Iași și când, pe măsură ce creștea ca artist, a simțit din plin nevoia de a fi validat, ascultat, văzut de părinți, de cei din jurul lui și mai ales de a se iubi, de a lua cu toată energia asumării vulnerabilitatea ca pe o formă de curaj.

A avut nevoie de o bursă și un an de pregătire la Oxford School of Drama, în UK, de interacțiunea cu niște oameni inteligenți și de cuvinte puține pentru a înțelege că ce căutase o viață era chiar în el și că treaba lui pe mai departe este în România.

Cum te schimbă statutul managerial, pe care îl ai acum?

Liviu Romanescu: Devin mai rău acum și mai autoritar. (râde) Acum vor înțelege toți de ce.

Fac de multă vreme management de nevoie, prin prisma companiei Vanner Collective, pe care am pornit-o în 2015. Mi-a plăcut formula de lucru cu echipe, de companie de teatru, aproape aș zice că mai mult decât implicarea directă ca actor într-un produs artistic. Mi-a plăcut acea efervescență a echipei când începe să se vadă edificiul la care au muncit împreună.

Vanner Collective a început prin proiecte cu finanțări nerambursabile, iar produsul cultural era întotdeauna mai mult decât un spectacol. Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost să construiești totul cu sens în jurul temei pe care spectacolul îl atingea. Iată, vorbeam despre bullying, dar din perspectiva agresorului. Exploram modul în care lumea privește acest fenomen, despre lipsa de empatie asupra agresorului care duce, de fapt, la acest cerc vicios al violenței lui.

Apoi am vorbit despre pumnul de forță al statului asupra cetățeanului, Ordonanța 13. Ne-am întrebat ce se întâmplă dacă de mâine statul dă o lege prin care ai voie doar la 240 de cuvinte, pe modelul limitei de caractere din Twitter.

Cu echipa și cu managementul am încercat să găsim modalități, dincolo de spectacol în sine, de a produce impact, așa că am găsit modalități de dezbatere, expoziții, instalații, tot felul de metode prin care să fim vii, să ajungem la oameni.

Ca actor, mi-a dat foarte multă claritate, viziunea asupra muncii dintr-un alt unghi, al managementului, al omului care deține conducerea proiectului.

Îmi plac oamenii, de fapt, iar munca de manager m-a ajutat să explorez această empatie cu oamenii, fie că vorbim despre actor, inginer de sunet, luminist sau regizor.

Liviu Romanescu și partenera lui, actrița Denisa Nicolae

Perioada cât am fost plecat în Anglia m-a învățat ceva foarte important: nevoia de înțelegere a terenului de joc, a industriei. E ceva ce la noi nu se întâmplă încă, dar la ei, fiindcă este foarte mare malaxorul, devine materie de studiu: de la cine sunt oamenii responsabili, până la instituțiile care compun această industrie, cu cine ți-ar plăcea și cu cine nu să lucrezi, ca să nu pierzi timp pe drum.

Pe mine, această materie m-a frustrat fiindcă am văzut câte puține lucruri știam de fapt în această privință.

De-aici cred că a pornit și gândul că aș putea să încep ceva; desigur a cântărit și întâlnirea mea cu co-fondatoarea din Marea Britanie, Crissy O’Donnovan, iar lucrurile s-au dezvoltat organic mai departe.

Poziția de maanger m-a desprins foarte tare de obsesia actorului că este doar actor și de neînțelegerea faptului că este creator, artist. Uneori ancora românească, îți spun sincer, mă mai trage. (râde) Dar până la urmă am înțeles că important este să creezi, fie că o faci uneori ca manager, iar alteori ca actor, că uneori ai să fii tu vioara întâi, alteori ai să fii în spate, la butoane.

Tu de ce ai vrut să devii actor?

Liviu Romanescu: M-a scăpat de o rigiditate.

Discutăm de clasa a V-a, spre a VI-a, în care eu m-am intersectat cu trupa de teatru a școlii. Am terminat Colegiul Național Iași, un liceu destul de conservator.

În clasele primare făcusem tenis de masă de performanță, iar programul meu, combinat cu orele de antrenament și cele de studiu era unul destul de încărcat.

Pe la jumătatea clasei a V-a mi-am dat seama că nu o să mai pot duce acest ritm, fiindcă adormeam, fără exagerare, cu capul pe cărți. În plus, trebuia să mă orientez către lot, dar am decis să nu continuu, ceea ce m-a lăsat brusc fără activitate suplimentară.

Liviu Romanescu și partenera lui, actrița Denisa Nicolae

Atunci am văzut că liceul își creează o trupă de teatru deschisă elevilor de gimnaziu. Și m-am dus și eu. Acolo am rezonat foarte mult cu ideea de libertate. De la antrenamentele de tenis de masă, care erau foarte dure, comportamentul antrenorilor, ritmul de lucru, totul foarte dur fizic, dar și cu o presiune psihică enormă, am simțit că lucrul pe scenă era libertate absolută.

Dar este adevărată această libertate în actorie ori e iluzorie?

Liviu Romanescu: Meseria este foarte cinstită cu oamenii care o practică. Și e fix ca-n viață: cine-și ia libertate de acolo, o primește, cine vrea să o vadă ca pe o meserie, exact asta e, cine alege să creadă că este toată viața lui, așa va fi, cu bune și cu rele.

Dacă revin la trupa de teatru a liceului, am avut norocul să cunosc o coordonatoare, profesoară de limba engleză, Lotus Haverneanu, provenită dintr-o familie foarte destupată la minte. O familie care vorbea despre niște mătuși venite de la Paris, care au lăsat o casă, o bunică tot profesoară, un neam și o vibrație de cu totul altă factură față de cea a apartamentului comunist: altă muzică, alte picturi pe pereți, alte cărți în bibliotecă.

Ea a fost fantastică, este și acum. Din acel grup au ieșit: Ionuț Caras, de la Cluj, Matei Rotaru, Tudor Lucanu, arhitecți care au ajuns la o anumită valoare la care sunt acum pentru că au câștigat o anumită libertate și un fel detașat de a privi lucrul, de a se privi pe sine și a se crește. Toți au trecut prin această atmosferă a trupei de teatru care nu era doar despre libertatea fără obligații, ci despre o energie și o vibrație care te creșteau.

În clasa a VI-a am făcut un salt de la trupa de gimnaziu către cea de liceu. Era un festival de teatru în limba engleză la Arad, la care am ajuns și noi. Rolul avea nevoie de un personaj mic de statură, deci de un puști. M-au ales pe mine. Toată lumea, văzând puștiul de clasa a VI-a foarte liber, foarte talentat, foarte la superlativ, toată admirația și vraja au venit către mine.

Nu am să-ți ascund, m-au atins foarte tare aceste elogii, era o formă de răsplată cu care nici nu știam ce pot sau ce trebuie să fac. Eram la modul, nu o atinge că dispare și o să-ți pară rău!

Liviu Romanescu, în rolul pompierului din „Cântăreața cheală” (Arad, 2005)

Mi-a luat ani de zile să învăț să țin asta în mână și să mă bucur de ea. Ce să fac cu ea. Din felul în care am fost crescut, reflexul a fost să o las jos, fiindcă dacă se distruge o să-mi pară foarte rău. Așa că mai bine, din start, îi dau drumul. Știu că e acolo și când dispare, asta a fost!

În clasa a X-a începea să mi se bătătorească această cale, primeam roluri din ce în ce mai importante, iar timpul petrecut la repetiții nu era de neglijat. Asta a ridicat un semn de întrebare pentru ai mei, care au început un ping-pong interesant: „dar tu ce vrei? Bine, mai vedem, nu o să se întâmple așa, dar mai vedem noi.”

Dar cumva ai câștigat tu!

Liviu Romanescu: Depinde ce consemnăm ca victorie. Nu știu cât înțeleg ei despre motivația mea. De ce fac ce fac.

M-am înverșunat să merg mai departe, mai ales că m-am aruncat în școală, mai departe, cu această presiune. Iar libertatea despre care vorbeam la început s-a scurtat mult în facultate. Facultatea poate fi o structură care te provoacă să crești din interior sau una care cade peste tine și te copleșește. Și, nu am să-ți ascund, facultatea la noi ține mai mult de al doilea model.

Pare insuportabilă presiunea despre care vorbești. Cum ai rezistat?

Liviu Romanescu: A fost până la un punct, când am înțeles despre ce și cine era vorba. Am rezistat pentru că îmi plac oamenii.

Foarte multă vreme nu m-am iubit pe mine, tot dintr-o obișnuință de a privi permanent în afara a ceea ce ești și a ceea ce ai. Acolo se spune ce trebuie să faci. Din afară îți vine modelul. L-am căutat mult și la un moment dat am obosit.

Pe la 30 de ani am încetat să mai caut modelul. Era perioada de final a școlii din Anglia. Veneam după un an de școală foarte intens și după încă un an cu o presiune serioasă legată de pregătirea plecării.

Liviu Romanescu, pe platoul de filmare la The Oxford school of drama

Atunci am înțeles că nu există model. Iar îndemnul acesta a venit de la niște oameni inteligenți, oameni de cuvinte puține, care mi-au clarificat foarte repede Cum ar putea arăta alegerile mele.

Cum i-ai găsit și cum au reușit ei să provoace această schimbare la tine?

Liviu Romanescu: În iarna acelui an al programului de la Oxford a fost o vizionare cu două monologuri, a câte un minut fiecare, cu directoarea de casting a lui Lars von Trier, o doamnă în vârstă care se dedicase mai mult zonei educaționale.

A venit, a văzut și la discuția de după monolog, unde eu am avut niște idei, niște demențe, în fine, au participat, în afară de ea, decanul, profesoara de mișcare și cea de vorbire. Fiecare, din perspectiva sa, iar ea s-a oprit mai degrabă asupra monologului meu din Măsură pentru măsură, de William Shakespeare, cel al lui Claudio și mi-a spus că nu a mai văzut până atunci opțiunea mea, dar i se părea justificată. Mai departe m-a întrebat de ce fac eu școala acolo. Inițial am luat-o într-o cheie pe care o mai întâlnisem la britanici, despre ce caut eu pe-acolo. Am schițat un răspuns, la care ea m-a întrebat de unde vin. I-am spus de România, ea a continuat. „De unde?”. Din Iași, i-am răspuns. „Frumos, zice ea. Palatul Culturii din Iași mi-a plăcut!”. Am rămas șocat. Iar ea a continuat: „Eu îți recomand să te duci unde ai treabă!”.

N-am înțeles atunci ce vrea să spună.

La un an distanță, când eram deja stabilit în Londra am avut norocul unui proprietar, incredibil de deschis, care m-a introdus fără nicio reținere în cercul lui de prieteni, la barul din colț. Eram într-un punct în care nu mi-aș mai dori vreodată să fiu, în care nu mai aveam chef. El mi-a zis: „Liviu, eu cred că e mult mai important să fii unde ai de lucru! Dacă aici nu ai de lucru, nu sta aici! Eu te ajut, poți să-ți țin camera o lună fără să plătești, dar nu cred că de asta ai nevoie”.

Acești doi oameni m-au făcut să înțeleg unde e treaba și cum pot eu să o fac. Nu mă înțelege greșit, e treabă și acolo, sunt oameni care o fac, dar pentru mine nu a fost bine.

Liviu Romanescu, în UK

De ce ai făcut atâtea eforturi spre a pleca din țară, cu o meserie ce pare croită spre a o practica în locul de unde vii, și, o dată ce ai dat de borcanul cu miere acolo, de ce te-ai întors?

Liviu Romanescu: De ce am plecat? Pentru că trebuie să fie greu. Pentru a fi valoros trebuie să fie greu. Și a fost. În plus, eram în perioada în care căutam un model.

L-ai găsit până la urmă? Și de ce a trebuit să ajungi la Oxford pentru asta?

Liviu Romanescu: Era chiar în interiorul meu, ce să vezi? Și, da, deși pare neobișnuit că trebuie să te duci la dracu’n praznic ca să înțelegi asta, cred că am avut nevoie de acest parcurs. Aveam nevoie de acel spațiu în jurul meu.

Ce anume avea acest spațiu de te-a provocat să reflectezi mai mult la tine decât ai fi făcut-o în România?

Liviu Romanescu: Uite, stai într-o casă cu 3 oameni pe care nu îi cunoști. Nu poți ieși din casă, nu ai unde să evadezi, să te refugiezi. Ieși din casă pentru că trebuie să ajungi la școală și atât. Școala era în mijlocul câmpului, unde ajungeam cu toții, duși de un autobuz care ne lua din centru. Școala era o fostă fermă transformată în studiouri de teatru. Dacă fugi pe câmp ajungi la prima localitate în 25 de minute. Asta îți dă un pic de concentrare, te determină să te gândești de ce ești acolo.

Programul este foarte dur, extrem de solicitant, oamenii sunt obiectivi, dar empatici. Iar de-a lungul timpului fiecare din acel grup a clacat. Unii mai devreme, alții mai târziu, dar am făcut-o.

Cum arată acest picaj?

Liviu Romanescu: La unii s-a întâmplat pe sănătate. Și e de înțeles, fiindcă după atâta efort și muncă vezi că nu merge cum trebuie, nu-ți spune nimeni, „gata! Ești ok!”, ajungi să somatizezi. La mine a fost pe fond psihic. Cred că am intrat într-o depresie de vreo lună, pe care cred că a identificat-o profesorul de canto. Cu un calm incredibil m-a întrebat despre mine, despre starea mea. A fost incredibil, fiindcă i-am spus că mi-era dor de casă, că mi se părea că lucrurile nu mai au vreun sens. Iar el mi-a spus că și el a trecut prin ceva similar și m-a trimis la terapeutul școlii. Iar asta a rezolvat situația.

Ce ai tu de construit aici?

Liviu Romanescu: O familie. Dacă stau să mă gândesc, asta e treaba.

Nu faci și tu o școală, un hub de tineri?

Liviu Romanescu: Să știi că povestea asta cu hub-ul începe să se coaguleze. Adunând toate aspectele, Venner, colaborarea cu Ideo Ideis, festivalul, toate au această caracteristică comună a unor oameni adunați în jurul unor nevoi și a unor valori.

Liviu Romanescu, alături de actorii Alexandru Ion și Vladimir Purdel

Ce înseamnă să construiești această familie?

Liviu Romanescu: Primul lucru care-mi vine acum în minte este curajul. E ce mi-a lipsit mie în familie și ce vreau să dau eu mai departe.

Întâlnirea cu tinerii, pe poziția de director, recunosc că-mi dă emoții, dar și foarte mult apetit și energie.

De ce ai ales din toate îndemnurile posibile exact curajul? E drept, în familie ți se spune despre curaj că poate fi o îndrăzneală care-ți face rău sau o pornire obraznică. Cheia de lectură negativă te face cumva temător, deci ne-curajos.

Liviu Romanescu: Am văzut la familia mea din Iași pericolul la care duce lipsa de curaj de a fi asumat, care se transformă imediat într-o formă diminuată, alterată a iubirii.

Acolo e nucleul, iubirea.

Lipsa de curaj te face să privești iubirea ca pe ceva nociv care te face vulnerabil, în sensul distructiv al cuvântului. Curajul pentru asta este: să înțelegi că vulnerabilitatea nu este niciodată distructivă.

Curajul despre asta este, despre ce înseamnă să oferi, să iubești.

Folosește acestei generații căreia tu te adresezi? Are relevanță acest tip de mesaj pentru ei?

Liviu Romanescu: Are relevanță.

Cu cât pare tânărul mai bine îmbrăcat, cu atât riscul ca iubirea să lipsească din viața lui e mai mare. Sunt părinți care încearcă să facă o treabă bună. Dar sunt foarte mulți oameni care în continuare au aceeași mecanică precum părinții noștri, privesc doar peste gard și devin mult mai agresivi când vine vorba despre curtea lor.

Share this article

Pe aceeași temă

Citește mai multe


Creșterea taxelor | Ce se întâmplă cu banii de pensii ai românilor și cu investițiile la bursă
Cu investiții totale de 23,5 mld. lei pe bursă – adică aproape un sfert din banii de pensii private ai românilor – fo...
Creșterea taxelor | Biriș pune punctul pe ”i”: Pierdem miliarde din PNRR sau supărăm mediul de afaceri?
Pus în fața unui deficit bugetar scăpat de sub control, Guvernul României are în prezent de ales: crește impozitele ș...
Cum se simte oboseala cauzată de cancer. Apare aproape în toate tipurile de neoplasme avansate
Cum se simte oboseala de la cancer? Oboseala este un simptom comun al cancerelor avansate, însă acest tip de oboseală...
Asociația Caritas Alba Iulia, despre reforma sistemului de asistență socială: Serviciul social nu e muzeu
Asociația Caritas Alba Iulia, despre reforma sistemului de asistență socială: Serviciul social nu e muzeu Sectorul fu...
Animalul de companie are o respirație urât mirositoare? Iată câteva cauze
Nimic nu se compară cu afecțiunea câinelui, cu excepția cazului în care animalul de companie are un caz grav de halit...
Cum dansează pe manele mireasa lui Oțil și nașa Roxana Ionescu. Ramona Olaru și Diana Munteanu, campioane și ele
Dani Oțil și Gabriela Prisăcariu au făcut cununia religioasă duminică, 30 iulie, la 2 ani de când au devenit soț și s...
Spune-le și altora