Căutare

Share this article

Mălina Vîrtejanu­ este mamă singură, are trei copii și trăiește de mai bine de trei ani în Belfast, într-un ONG ce oferă consultanță imiganților. Mălina are astm, are un copil diagnosticat cu sindrom Turner și se află în fața celei mai mari amenințări a vieții lor: pandemia de Coronavirus.

Mălina și cei trei copiii ai ei au plecat într-o zi de 1 martie din România, după ce au pierdut tot aici și au fost nevoiți să o ia de la zero în Irlanda de Nord. Mălina lucrează pentru o organizație care sprijină cetățeni vulnerabili și nu își permite să renunțe la job în perspectiva în care criza medicală se va întinde pe următoarele luni. În același timp, trebuie să țină cei trei copii acasă, conectați online pentru lecții și teme.

Toate economiile le-a „investit„ într-o asigurare de viață, care să-i sprijine copiii în cazul în care se întâmplă ceva cu ea, într-o ladă frigorifică în care să poată păstra provizii pentru următoarele luni și în gaz pentru încălzirea locuinței.

Spaima nu este ceva ce ar opri-o pe Mălina. S-a mai trezit de câteva ori în situații de criză, fără nicio ieșire. A izbutit să găsească de fiecare dată scăparea: și atunci când a născut gemenele, Andra a fost diagnosticată cu sindrom Turner, iar tatăl copiilor a ales să se distanțeze de ei, nici atunci când banca le-a executat casa și s-au trezit că nu mai au nici economii, nici unde să locuiască, și nici atunci când, cu ultimul avion posibil, într-o zi de 1 martie a anului 2017, au plecat spre Irlanda de Nord și spre o nouă viață. De fiecare dată, Mălina și copiii ei au găsit soluția să supraviețuiască, să meargă mai departe.

Cum s-a schimbat lumea ta în săptămâna asta?

Mălina Vîrtejanu­: S-a schimbat totul radical, fiindcă am primit atât de multe mesaje, majoritatea contradictorii, mai ales în ce privește școala copiilor, iar copiii mei sunt înscriși în trei școli diferite și fiecare dintre ele venea cu politica ei.

Am primit informări că vom continua să lucrăm în regim normal, apoi ne-am pregătit pentru a trece la studiul online, dar așteptăm noile măsuri ale guvernului, privind pandemia de coronavirus. Abia ieri am primit un email formal în care ni s-a spus că de luni nu va mai merge la școală niciunul dintre copii.

Există însă posibilitatea, pentru copiii ai căror părinți lucrează în sistem de stat, medici, infirmiere sau chiar în ONG-uri, să le fie deschise încă școlile, fiindcă nu ar avea cu cine rămâne în case.

E înspăimântător și pentru mine.

Am primit de la bancă o informare legată de o asigurare de călătorie pe care o făcusem de curând, prin care aflam că nu mai poate fi valabilă, fiindcă Covid19 este o boală necunoscută și un deces din această cauză nu mai pică sub incidența ei.

Am văzut că de luni se închide morga, iar aparținătorii nu mai pot merge la crematoriu, indiferent de cauza morții.

Transportul va fi extrem de limitat, se va circula în regim de duminică, deci un autobuz va trece la 30 de minute.

Din această seară se închid foarte multe PUB-uri și restaurante, iar foarte mulți oameni se tem că se vor închide și magazinele. Noi ne-am lăsat economiile într-o ladă frigorifică, în cumpărături și în butelii cu gaz care să ne țină casa caldă în următoarea perioadă. Aici încă sunt temperaturi de 3 grade, iar când se mai încălzește urcă spre 6-7 grade, dar e frig în casă. Iar proprietarii care își încălzesc casele cu petrol deja nu mai găsesc de unde să cumpere.

Apoi apare o întrebare simplă: câte produse poți cumpăra pentru a-ți asigura traiul pentru o lună, două, trei, cât credem că va fi acum, dar nu știe nimeni cu exactitate.

Am probleme la medicul de familie, când merg să îmi iau rețetele. Copilul meu, diagnosticat cu sindrom Turner, are nevoie de anumite medicamente în fiecare lună. Ei bine, aceste medicamente nu se mai găsesc. Iar unul dintre medicamente nu mai este deloc disponibil fiindcă nu mai este adus deloc, ca efect al Brexit-ului. Iar pentru celelalte, în cazul în care le voi găsi la farmacie, există restricții și acolo: intră o singură persoană, cozile sunt mari, iar oamenilor li se recomandă să vină la farmacie doar dacă nu au altă soluție.

Copiii Mălinei

Cine vă răspunde acestor întrebări?

Mălina Vîrtejanu­: Este foarte multă informație, trebuie să te descurci singur, nu există un centru de unde să-ți iei informația. Fiecare este pe cont propriu.

Te-ai gândit să te întorci în România?

Mălina Vîrtejanu­: Și de-aș vrea, nu aș avea cum. Nu mai există transport. Opresc, cu efect de mâine, zborurile din Anglia către România. Singura opțiune de aici ar fi fost Dublin, dar ultimul zbor a fost în 20 martie. Blue Air și Ryanair, singurele companii care operau aici și-au închis zborurile.

Când vei înceta munca?

Mălina Vîrtejanu­: Din păcate, eu nu încetez munca, fiindcă lucrez într-o organizație ai cărei beneficiari sunt persoane vulnerabile, deci nu avem cum să ne oprim. Am primit opțiunea de a lucra de acasă, dar nu se poate să procedăm așa, fiindcă noi acordăm asistență unor oameni care, fără aceste informații și instructaje de la noi, nu ar avea cum să supraviețuiască, mai ales în criza pe care o traversăm acum. Dacă și-au pierdut locul de muncă, trebuie să aplice la un ajutor de urgență pe care îl acordă statul, dar pentru a face asta trebuie să prezinte schema de rezidență.

Mălina și Andra

Dar și tu intri într-o categorie de vulnerabilitate.

Mălina Vîrtejanu­: Așa este, unul dintre copii are un diagnostic grav, eu am astm. Dar dacă aș opri munca, din veniturile pe care le avem nu aș putea întreține familia în următoarele luni.

Voi limita accesul în birou, voi limita programările, pe cât se poate și-i voi prelua doar pe cei care sunt într-adevăr vulnerabili și nu se pot descurca singuri. Iar celorlalți le voi asigura suport online și pe telefon.

Cum vezi tu aceste schimbări? În România, de pildă, școlile s-au închis deja de o săptămână însă lumea este încă pe stradă, iar asta alimentează și mai mult panica legată de faptul că vom atinge destul de repede și cu un număr imposibil de gestionat maximul îmbolnăvirilor?

Mălina Vîrtejanu­: Cred că și aici sunt descurajați oamenii de mesajele mixte: pe de o parte vezi că acasă s-au închis școlile, dar aici încă nu și nu știi dacă asta înseamnă că este bine. Eu nu i-am mai dus pe copii la școală, ceea ce a însemnat că trebuia să le răspund întrebărilor: noi de ce nu mergem, colegii mei merg la școală? Cum să nu-mi văd prietenii? De ce? Nu se întâmplă nimic. Sau eu de ce nu pot să merg la antrenamentul de fotbal, câtă vreme băieții se duc?

Aici în continuare oamenii au mers la muncă, în continuare lucrurile mergeau neschimbate, ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat, dar vezi în același timp că au murit 630 de oameni doar într-o zi în Italia.

Mălina Vîrtejanu, în Belfast

Pare un plan cinic al guvernului să-și ducă poporul la pieire. Ție cum ți se pare?

Mălina Vîrtejanu­: Pe de o parte mi se par extrem de prudente aceste decizii ale guvernului și pare că nimeni nu vrea să își asume responsabilitatea pentru nimic. Adică ni se dau tot felul de opțiuni, iar noi trebuie să alegem. E ca și cum am fi lăsați singuri într-o barcă, fără vâsle sau cu o singură vâslă lipită pe fundul bărcii și pe care tu oricum nu o vezi.

Nu m-aș fi gândit vreo clipă să trăim așa ceva.

Există speculanți la voi?

Mălina Vîrtejanu­: Din fericire, nu. Orice tentație de acest gen este tăiată din fașă, ceea ce bucură foarte tare. În magazine, culmea, dezinfectanții, chiar dacă s-au găsit mai greu, s-au găsit la același preț sau chiar mai mic.

Care sunt cele mai mari spaime ale tale acum?

Să nu fie vreunul dintre noi afectați și să avem nevoie de îngrijire medicală. Să nu ajungem să fim triați, văzuți ca puțin afectați și să nu fim băgați în seamă ori prea vulnerabili pentru a mai putea fi ajutați.

Am văzut aceste scenarii în România, cu mama sau cu Andra. Fie eram văzuți ca prea puțin bolnavi și ne lăsau așa până se agrava situația, iar atunci nu aveau ce să ne mai facă, fie ajungeam la o situație atât de gravă încât tratamentul nu mai era eficient.

Nu știu cum o să fac cu temele, fiindcă de săptămâna viitoare va trebui să ne logăm online, iar eu nu am trei laptop-uri în casă. Cum să se descurce o singură persoană cu trei copii cu nevoi diferite. Când e la muncă. Aș putea să îi trimit la școală. Dar, îmi pot asuma acest risc? Cât de inconștientă să fiu? Apoi îmi pot permite să rămân acasă eu? Nu pot.

Singurul lucru pe care-l știu este că trebuie să lupt cu toate forțele să fim bine. Cât voi putea respira, voi fi atât de insistentă până când voi rezolva. În fiecare zi mă duc la medicul de familie, dacă este nevoie, până primesc medicamentul de care are nevoie Andra.

Ți-ar fi fost mai bine în România, oare?

Mălina Vîrtejanu­: Nu cred. Dacă acum eram în România, fie rămâneam fără job, fie aș fi primit 30-40% din salariu. Ce aș fi putut face eu cu acești bani?

Săptămâna asta mi-am făcut o asigurare de viață, iar în cazul în care pățesc ceva să știu că vor fi copiii acoperiți, cel puțin o perioadă. Încerc pur și simplu să-mi organizez viața ca și cum eu nu aș mai fi. Asigurarea este unul dintre aceste scuturi.

Mălina Vîrtejanu, când era în România

Cum ai ajuns tu la Belfast?

Mălina Vîrtejanu­: Acum patru ani de zile, în vara lui 2016, am ajuns într-un city break, iar acele trei zile în care am găsit liniște și pace, adică ce nu mai aveam acasă, m-au convins să fac tot posibilul și să mă mut cu totul aici.

Aici puteam respira, aveam aer.

În prima jumătate a anului 2016 am descoperit că am făcut astm, de la poluarea din București. Nu am fumat niciodată și nici nu aveam alte probleme de sănătate. Imediat ce ieșeam din birou simțeam că mă sufocam, nu puteam respira după 20 de pași. După ce am leșinat de câteva ori, am mers la pneumolog. Și am aflat inevitabilul: aveam astm.

Ce ai găsit la Belfast, în afară de aerul respirabil?

Mălina Vîrtejanu­: Liniște, politețe. Oamenii nu se îngrămădeau să se urce în autobuz, oricât de aglomerat era. Iar când urcai în autobuz, șoferul te saluta.

Am văzut peisaje, m-am plimbat, aveam timp, răgaz, era o liniște așezată peste tot în jur.

Și, cu acest sentiment, te întorci în România și ce decizi?

Mălina Vîrtejanu­: Mă întorc în România și continuu viața, cu cele două joburi, ca și când nimic nu s-ar fi schimbat.

Lucram ca editor, căutam subiecte de breaking-news, într-o televiziune cu acoperire națională. În plus, eram implicată și într-un proiect al Castel Film, la o producție de film. Fratele meu era casting assistant acolo și mai aveau nevoie de oameni.

Făceau un documentar pentru HBO și aveau nevoie de oameni pe platou. Și m-am implicat și eu.

De ce aveai nevoie de două job-uri?

Mălina Vîrtejanu­: Fiindcă nu aveam alternativă. Eram mamă singură în România. Cum mă puteam altfel întreține? Pentru mine nu exista niciun altfel de suport și dintr-un singur job nu m-aș fi putut descurca singură.

Locuiam în casa părinților mei, casă pe care am făcut un credit ipotecar în franci elvețieni, cu care ne străduiam să ținem pasul, având în vedere că aproape se dublase rata.

În vara aceea, a lui 2016, când m-am întors din Belfast, am realizat că voi pierde casa fiindcă nu mai puteam ține pasul cu rata, oricât aș fi muncit. Mă ajuta mama cu copiii, să mi-i ducă și aducă de la școală, iar de muncit munceam zi lumină.

Mă trezeam dimineața la 3.00 fiindcă făceam parte din echipa matinalului, plecam de acasă pe la 4.30, maximum 5.00 și terminam la 2.00 după-masă când plecam la filmare pe platoul Castel Film. Sau schimbam tura, și la 2.00 dimineața mergeam pe platou, iar după-masa ajungeam la televiziune. Așa ajungeam să dorm 3-4 ore, iar când aveam liber alergam și rezolvam lucruri la școală pentru copii sau la spital, cu Andra.

Era un cerc vicios pe care am zis că trebuie să îl rup cumva: muncă, școală, spital, plus traficul din București.

Mălina Vîrtejanu și gemenele

Cât ai ținut-o în acest ritm și de unde ți-ai luat energia?

Mălina Vîrtejanu­: De la copii.

Hai să vorbim despre ei! Când au apărut în viața ta și cum te-au schimbat?

Mălina Vîrtejanu­: Au venit în viața mea când eram destul de tânără. Aveam 24 de ani când l-am avut pe Alex, iar un an mai târziu le-am avut pe fete, gemenele. Chiar dacă mie nu mi-a spus nimeni, la nicio ecografie (încă un motiv să iubesc atât de tare sistemul medical din România) că am sarcină gemelară.

Au venit unul după altul, deci e ca și cum aș fi avut tripleți. Iar după știrea că am gemene, înainte să apuc să mă bucur, să le văd, să mă minunez, am aflat că una dintre fete are probleme de sănătate. Neonatologul mi-a spus că are bănuieli că are un sindrom dar trebuie făcute niște investigații, în sistemul privat, să aflăm despre ce era vorba. Andra era mult mai mică și diferită anatomic.

La nicio săptămână după ce am născut, făceam analize genetice care mi-au arătat că Andra are un sindrom Turner, care afectează creșterea. Am aflat atunci că doar cu sport va crește cât sora ei în înălțime, va trebui să facă un tratament injectabil zilnic cu hormoni de creștere, iar la adolescență va începe un alt tratament pentru a i se induce menstruația, că nu i se vor dezvolta sânii și că va trebui probabil să facem operație. Că organele interne se pot modifica, apoi am aflat că are hidronefroză, rinichii uniți, în formă de potcoavă și că va trebui să ne luptăm frecvent cu infecții urinare. De asemenea, există posibilitatea ca unul dintre rinichi să nu mai fie viabil sau pur și simplu să se atrofieze fără să știu sigur dacă se poate interveni chirurgical.

Cei trei copii ai Mălinei Vîrtejanu

Cum ai primit tu toate astea?

Mălina Vîrtejanu­: Ca și cum cineva mă înjunghia repetat în inimă. Primeam foarte multă informație, nimeni nu mă ajuta să o diger, iar eu nu mai puteam. Și singurul lucru ce revenea repetat în mintea mea era dacă nu cumva eu sunt cauza, dacă nu cumva am făcut eu ceva.

Cine ți-a fost alături în toată această perioadă?

Mălina Vîrtejanu­: Aproape nimeni. Mama.
Tatăl copiilor a fost copleșit de veste și din acel moment s-a îndepărtat.

Cum se transformă o dragoste într-o distanțare ca asta? De ce se întâmplă? Ai înțeles?

Mălina Vîrtejanu­: Cred că pur și simplu nu ești pregătit. Nu te-ai născut pregătit pentru ca viața să te lovească. Există două situații posibile când așa ceva te lovește: ori unește mai mult relația, ori o rupe iremediabil.

Orice am încercat să fac pentru a repara, nu a funcționat. Și am încercat foarte multe, de la a vorbi cu el, până la a merge după el în Germania să încerc să repar ceva. Am mers la terapeut, am început facultatea de psihologie, am făcut cursuri de neuroștiințe, nu știu ce altceva aș mai fi putut face. Am încercat să înțeleg, să învăț, să îmi explic ce aș fi putut face și nu am făcut.

Și tu ai fi putut pleca. De ce nu ai făcut-o?

Mălina Vîrtejanu­: Cum să plec? Să-i las? Nu mi-a trecut nicio nanosecundă prin cap așa ceva. Nici când m-am mutat cu totul aici, în Belfast, nu mi-am imaginat că aș putea să îi las în țară până îmi fac eu un rost aici.

Nu am putut sta niciodată mai mult de trei săptămâni departe de copii, fix cât mi-a trebuit să găsesc casă și să rezolv toate hârtiile în Belfast pentru a-i putea aduce și pe ei.

Mălina și Alex

Ce ai învățat tu din toate aceste experiențe?

Mălina Vîrtejanu­: Că nu mă pot baza pe nimeni în afară de mine.

Am înaintat divorțul și am cerut o pensie alimentară de 550 de euro lunar, pe care nu i-am văzut niciodată. Dacă aș fi avut banii aceștia, poate nici nu ar fi fost nevoie să plecăm din țară.

Câteva luni mai târziu am încercat să ajung în Belfast și să aranjez mutarea noastră. Nu am reușit să fac nimic și m-am întors în țară.

La jumătatea lui decembrie am ajuns în tribunal, cu solicitarea de a primi custodia completă a copiilor. Mi s-au încredințat copiii, mi s-a acordat divorțul de la prima înfățișare, ceea ce în România este incredibil. Aveam înaintea mea cupluri care se „luptau” pe copii de ani de zile. Iar eu am reușit să trec de asta cu o singură înfățișare. Dar nu avea să fie atât de simplu mai departe.

Era 15 decembrie 2016. A doua zi mi-am depus demisia și am cumpărat biletele de avion spre Irlanda. Pe 28 decembrie am zburat la Belfast să caut medic de familie, școală pentru copii și casă în care să locuim, fără să am habar de ce însemna sistemul de închiriere din Anglia. Aveam în buzunar 3000 de euro.

Eram cu două zile înainte de Revelion, iar până pe 25 ianuarie, când trebuia să mă întorc în România, trebuia să fi rezolvat tot: casă, job, școală, medic, fiindcă la începutul lui februarie trebuiau să vină copiii.

Am început să dau mailuri, nu-mi răspundea nimeni, școlile erau închise, iar imediat ce s-au deschis, am început să bat din ușă-n ușă.

Aplicasem pentru diferite joburi, freelancer, secretariat, customer service. Iar după ce am ajuns la interviuri, mi-am dat seama că nu am cum să lucrez fulltime fiindcă nu aveam cum să las copiii singuri în casă. Aici este interzis să lași copii mai mici de 12 ani singuri în casă.

Am rezolvat aceste detalii, doar că am realizat, când m-am întors în România, că nu puteam lua copiii fiindcă nu ieșise hotărârea de divorț, iar copiii nu puteau fi scoși din țară. Plătisem chiria la Belfast din ianuarie, chiar dacă nu am locuit o clipă, actele copiilor erau pregătite în Irlanda, dar nu puteam ieși din România.

Am anulat biletele de avion din februarie și am luat altele pentru 1 martie, iar asta era chiar ultima rezervă posibilă de bani pentru a ne muta. Iar în România trebuia să eliberăm casa fiindcă banca ne luase imobilul.

Pe 1 martie seara aveam cursa spre Belfast, ultima noastră șansă, iar dimineața am scos hotărârea judecătorească de la Tribunal, apoi am alergat pentru apostila de la Haga, apoi la poliție, să-mi schimb buletinul fiindcă nu mai aveam nicio zi de zăbovit.

Seara, cu toate actele, cu bagajele și cu copiii m-am dus la aeroport și ne-am îmbarcat. Era 1.00 noaptea, eram în Dublin, iar cei care trebuiau să vină să ne ia nu ne-au mai răspuns la telefon. Am rămas toată noaptea în Dublin, în aeroport, dimineața am luat autocarul spre Belfast și am ajuns într-o lume nouă.

Am intrat în casă și am constatat că nu mergea căldura iar proprietarul, din tot ce discutasem să facă, nu făcuse nimic. Și așa începe aventura Irlanda de Nord.

Copiii în Irlanda de Nord

Am început să caut informații despre asociații pentru români sau ceva care ar fi putut să mă ajute. Noi nu avem consulat, iar cea mai apropiată instituție pentru noi este fie la Edinburgh, fie la Dublin.

M-am împrietenit acolo cu o tipă ca și mine care m-a ajutat cu niște surse de job-uri ori cursuri care să mă specializeze în ceva ce aș fi putut face mai departe. Așa am găsit un curs care m-ar fi specializat in housing, ceva foarte important aici, fiindcă există o reală problemă legată de consultanța pe locuire, chirii și drepturile chiriașilor.

Iar acum sunt consilier pe emigrare, adică dau consultanță cetățenilor care își doresc să aplice o nouă schemă de rezidență în UK, să își poată proteja drepturile pe care le au acum.

Mălina Vîrtejanu, în Belfast

 

 

 

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO