Căutare

Share this article

Madi Rădulescu este unul dintre oamenii care au adus Codecs în România, adică primele cursuri de formare a managerilor de la noi. Ea este și unul dintre primii antreprenori ai României, când nu exista încă acest concept la noi.

Acum conduce propria companie de training și consultanță, MMM Consulting, și își spune povestea, deloc simplă, ce nu ar exista fără detalii cu parfum interbelic, care pornesc de la primele mașini Ford care au existat aici și cele dintâi afaceri agricole din Ardeal, trec prin Armata Regală și gloria unor vremuri de demult, ajung în industria petrolieră la Ploiești și se împlinesc într-o carieră inspirațională în formarea unor oameni care produc impact social.

Care este mirosul copilăriei tale?

Miros de pâine neagră, cu unt și cu dulceață de vișine. Asta mâncam la bunica mea, la Râmnicu Sărat, de câte ori ajungeam acolo. Aveam un chioșc de pâine destul de aproape de noi, unde se vindea această pâine neagră. Iar bunica știa exact când vine mașina de pâine și o lua atunci, proaspătă.

Îmi plus, îmi mai amintesc de la ea supa cu tăiței de casă.

Cum arăta casa bunicii?

Era o casă foarte mare. Bunicul meu, Victor Călin, a fost colonel în armata Regală, la Vânătorii de Munte, o armă deosebită, și a luptat în ambele războaie mondiale. Îmi povestea că avea cai, ordonanță, porumbei și volieră. Bunica venea din Dobrogea, iar bunicul din Bucovina, unde lăsase alți doi frați: unul judecător și unul preot. El, mezinul alesese cariera militară și se stabilise într-un oraș mic din județul Buzău.

Avea o colecție de timbre mici-mici cu Regele Mihai, pe care mi le arăta și îmi spunea să nu povestesc despre asta. Nu înțelegeam prea bine de ce nu aveam voie, dar nici nu am povestit mai departe. 

Casa lor era construită într-o zonă a orașului unde locuiau foarte mulți ofițeri și profesori. Primiseră teren acolo și au putut să își construiască acest cămin.

Madi Rădulescu, împreună cu bunicii Călin, de la Râmnicu Sărat

Cine ți-a ales numele?

Cred că am moștenit numele celeilalte bunici, mama mamei mele, Maria Magdalena.

Ei au trăit în Valea Jiului și au fost mutați de comuniști în 1945, la Lupeni. După ce le-au confiscat tot.

Bunicul făcuse școala de mecanică la Viena. El venea dintr-o familie mixtă, unguri și nemți, care a ajuns în România pe la o mie opt sute și ceva, aduși de Imperiul Austro-Ungar, să facă agricultură. Străbunicul era inginer agricol undeva lângă Hațeg, unde își construise o avere considerabilă. Au pierdut tot, iar noi nu am recuperat nimic de acolo. Străbunicul nu a suportat să vadă ce s-a întâmplat și s-a împușcat.

Ce țin minte din fotografii a fost că aveau un Ford spectaculos. Când au venit comuniștii și au rechiziționat tot, le-au luat și mașina, care însă avea să fie norocul bunicului meu, fiindcă a putut astfel să fie angajat la mina din Lupeni. A primit în grijă Fordul și a devenit șoferul directorului. 

Madi Rădulescu, alături de bunicul Gyorffy, de la Lupeni

Bunica venea dintr-o familie de origine germană, la fel ca și ceilalți, din mica burghezie locală, în sensul că erau proprietarii unei farmacii în zonă.

În 1948, bunicul și sora cea mare a mamei, cu 8 ani mai în vârstă decât ea, au fost luați în lagăr, în Ucraina pentru că aveau origini germane. El s-a întors după 2-3 ani, cred că din cauza vârstei, în vreme ce mătușa mea s-a întors după mulți ani și nu a venit singură. Era cu ea și bărbatul pe care îl cunoscuse acolo, la muncă, la tăiat de pădure, și care devenise soul ei. El venea dintr-o familie din Ungaria, care locuia foarte aproape de Satu Mare, dar dincolo de graniță. Și așa ne-am trezit cu rude în străinătate, lucru pe care a trebuit să îl explic în diferite rapoarte până am ajuns la facultate.

Cum lăsăm noi să curgă influența, poveștile bunicilor noștri prin noi și să ne influențeze?

Cred că sunt două aspecte aici: bunicii au un impact foarte mare asupra copiilor. Și nu m-am gândit foarte atent la acest lucru până acum câțiva ani, când s-a prăpădit mama și când am înțeles ce relație extraordinară a avut fiica mea, Adina, cu bunica ei. 

Bunicii dau o atenție și o căldură pe care nu spun că părinții nu sunt capabili să le dea, dar rolul de părinte canalizează altfel dragostea. Faci alte gesturi, ca părinte, să le arăți iubirea ta.

Îți spuneam de supa cu tăiței a bunicii mele, cum aducea găina din curte și o fierbea, rula tăițeii, apoi îi tăia și îi punea în oală, iar eu asistam la tot ritualul în detaliu. Pe mama nu mi-o amintesc în postura asta, deși sunt convinsă că și ea făcea. Supă cu tăiței 

Madi Rădulescu, împreună cu mama ei, la vârsta de un an

Așa că probabil și eu voi fi o bunică ce o să facă lucruri pe care nu le-a încercat niciodată cu Adina.

Apoi este fascinația povestirilor pe care le auzi de la bunici. Când sari o generație, automat nu ești martor la niște evenimente, ci le primești din povești. Îmi amintesc și acum cum îmi „relata” bunicul intrarea călare în Ploiești, în vreme de război, când armata română încă era aliată cu Germania, iar oamenii i-au primit cu flori, ceea ce contrazicea tot ce învățam noi la școală despre acel moment istoric.

Din toată această istorie de familie care pornește în Bucovina și se termină în Valea Jiului, aflăm că tu, de fapt, ai copilărit la Ploiești. Cum așa?

Ai mei s-au cunoscut la Ploiești, fiindcă amândoi lucrau în industria petro-chimică. Iar eu m-am născut și am copilărit aici, într-un oraș industrial, care mirosea groaznic și continuă să miroasă la fel, lângă fabrica Dero, unde am respirat și am înghițit atâta detergent încât toată adolescența mea am suferit de alergii la aproape orice.

Cu toate astea, eu nu mi-am dorit niciodată să plec din Ploiești. Am făcut chiar și  facultatea acasă, la utilaj petro-chimic. Asta pentru că, într-un fel, fost mereu pragmatică în ce privește cariera mea.

Toți colegii mei, de la Liceul Mihai Viteazul, un liceu de excepție pe care l-am iubit, s-au orientat spre București, la facultăți ca Medicina ori Politehnica. Erau toți înnebuniți să stea în București, la cămin, să simtă viața de student evadat de la părinți. Eu eram în altă poveste.

Madi Rădulescu, în clasa a IV-a

Ce visam eu de la această carieră era să nu ajung la Cuca Măcăii.

În vremea lui Ceaușescu știam cu certitudine câteva lucruri: trebuia să intri la o facultate bună, unde trebuia să înveți bine și trebuia să te poziționezi în primii zece, ca să poți prinde un post în cercetare, unde să stai doi ani, după care să îți găsești un loc de muncă la tine acasă.

Făceai meditații la mate sau la fizică, să mai scoți un ban în plus și intrai în ceea ce se numea intelectualitatea locală, unde era o mândrie să fii profesor, medic sau inginer într-un loc unde te amestecai mai puțin cu clasa muncitoare. Nu aș vrea să par vreo snoabă, dar cam așa se punea problema atunci.

Am intrat la facultate, unde am fost 11 absolvenți de Utilaj de Rafinărie și alți 30 de absolvenți de Utilaj de Schelă. Eram puțini și ne simțeam foarte speciali, niște studenți foarte buni. Alături de noi era Facultatea de Foraj cu vreo 500 absolvenți anual, la care ne uitam cam de sus. Deși, acea Facultate de Foraj, a dat și oameni foarte valoroși, chiar un prim-ministru al țării. (râde)

Cum ți s-a schimbat acest traseu foarte clar?

În decembrie 1989, noi eram în anul V de facultate. Pentru mine Revoluția s-a petrecut la televizor, cu un amestec de bucurie și spaimă.

Eram în an final la facultate și pregăteam examenul de stat. Exact în decembrie, împreună cu alți 6-7 colegi, am fost la Timișoara, la o sesiune de comunicări științifice. Am călătorit cu trenul, ne-am cazat în niște cămine studențești, la Politehnică în Timișoara, pe holurile facultății erau niște panouri mari, pe care ne-am pus schițele de la proiectul de stat, fără să avem habar de ce se întâmpla în oraș. Eram închiși într-o bulă.

O lună mai târziu, în ianuarie, s-au deschis orașele. Până atunci, totul era blocat, dacă nu ajungeai în cei top 10 care intrau în cercetare, luai repartiție, așa cum mi s-a întâmplat și mie, la Uzina 1 Mai, în Ploiești. Eram 40 de stagiari, veniți de la mai multe facultăți. Iar bietul director general, când ne-a văzut, și-a pus mâinile în cap, fiindcă uzina nu avusese în ultimii ani stagiari. În plus, drama lui era că nu știa ce urma să facă mai departe, câtă vreme până atunci comenzile veniseră din Rusia, pierduseră contracte și, peste toate, se mai trezise și cu 40 de oameni de angajat și plătit.

Eu, de pildă, m-am angajat la 1 august 1990, imediat după examenul de stat, cu repartiția în mână, fiindcă îmi era frică să nu îmi pierd job-ul.

Madi Rădulescu, în Egipt, la un curs de leadership (2007)

Ai mai simțit vreodată spaima aceea?

Nu. Niciodată. E drept că după aceea nu mi-am mai căutat job.

Dar acesta a fost un moment de răscruce pentru că am realizat că trebuie să fac o alegere. Tot scenariul că învăț bine și ajung într-un loc bun pentru că mă repartizează statul a sărit în aer. (râde) Eu învățasem bine, am ajuns unde m-a repartizat statul, iar la intrare, directorul ne-a spus: faceți cumva și în 5-6 luni dispăreți de aici.

Țin minte că țineam hârtiuța cu repartiția în mână și nu îmi venea să îmi cred urechilor ce îmi spunea directorul instituției în care intrasem.

Așa că m-am reorientat și am intrat în facultate, asistent universitar.

Profesorul cu care mi-am făcut lucrarea de licență era o legendă vie, un om care rămăsese în scaun rulant de la 27 de ani, iar când mi-a fost profesor avea 85 de ani.

El lua în fiecare an cinci studenți: trei băieți care aveau permis de conducere pentru că deveneau șoferii lui, de la facultate acasă și înapoi, și două fete, fiindcă fetele aveau răbdare să îi citească, să facă diverse cercetări pentru el și să scrie după dictarea lui.

În anul V mergeam la el acasă, practic acolo mi-am petrecut anul final, când nu aveam cursuri și stăteam lângă el, cu diverse cărți în jur și îi citeam. Vorbim despre o materie tehnică; Calculul și Construcția Utilajului Petrolier.

Veneau directori și ingineri din industria petrochimică din Ploiești să îi ceară sfaturi. El a fost unul dintre mentorii lui tata și cumva mi-a devenit foarte clar că, dacă investesc timp și energie cu acest om, aveam tot sprijinul lui. Iar asta s-a văzut: eu și cu alți doi colegi ai mei am devenit asistenții lui la facultate, lucru care ne-a scos din uzină.

Madi Rădulescu, împreună cu Adina, fiica ei, și Daniel, partenerul ei de viață (2018)

Dar, deși era o minte strălucitoare, domnul profesor a fost unul dintre puținii oameni cu care nu am putut lucra. Era de un misoginism de neînchipuit. Dacă urăsc misoginii, lui i se datorează. Dincolo de faptul că nu mă scotea din „proastă!”, mă trezeam la zece seara cu telefon de la el să îi țin locul la nu știu ce curs a doua zi de dimineață. Și, la ora aia, începeam să îmi pregătesc cursul pentru a doua zi: învățam și plângeam!

Dar, un alt profesor, coleg de facultate, domnul profesor Alexandru Popovici, cu care ne vedeam într-un alt birou, unde se fuma, a intrat în politică, în PNL și fusese ales senator. Și cum mă plângeam eu la cafea despre ce mi se întâmpla cu profesorul de la catedră, dl Popovici, care tocmai fusese ales în Parlament în 1992, îmi spune că Senatul tocmai începuse să creeze niște birouri senatoriale. Și m-a poftit să lucrez cu el.

M-am dus. Făceam naveta cu autostopul timp de un an de zile, între București și Ploiești. Stăteam 3 zile la București și restul la mine acasă.

În anul acela aflu că profesorul Emil Constantinescu, viitorul președinte, are o colaborare cu o universitate din Marea Britanie și începe un curs de management. Aveam nevoie de 250 de dolari. Cursul era mult mai costisitor, dar restul era finanțat de British Council.

250 de dolari era tot salariul meu. Am împrumutat acești bani și am mers la curs. Acolo a început tot.

Parcă m-a lovit trenul. (râde) Britanicii sunt atât de buni la acest capitol, a „coloniza” prin know-how, sunt carismatici, pragmatici, au standarde. Am făcut un salt major, de la engleza mea învățată la liceu, mediocră, am ajuns aici, unde țin cursuri în limba engleză.

Cursul Open University, fiindcă despre el este vorba, a ținut 6 luni, timp în care am continuat să lucrez, iar când am terminat, cei 25 de absolvenți, eram atât de atinși, „împușcați” de ce văzusem acolo încât am decis să facem și noi cursul în România.

Vorbim de primăvara lui 1993, când nu era nimic pe piața de la noi.

Open University ne-a transmis foarte clar mesajul că, dacă vrem să facem cursul în România, trebuie să ținem cont că este o școală de business și trebuie făcută ca atare.

Atunci, toți cei 25, din care spun doar câțiva: Cătălin Ionescu, președinte – director general, care a decedat între timp, apoi Mirel Țariuc, Dudu Ionescu, for ministru al apărării, Eugen Dragomir, am pus mână de la mână și în 1993 a apărut Codecs, care, pentru România, a însemnat un contributor major la tot ce înseamnă instruirea managerilor. Toate multinaționalele care au ajuns aici și aveau nevoie de oameni cu care să aibă un limbaj comun și-au luat oameni de acolo.

Tot ce știu eu în management, de atunci știu.

Atunci am luat decizia, eu și Corina Sima, care acum trăiește în Belgia, să renunțăm la ce făceam atunci: Corina, la cariera ei de profesor de fizică și eu m-am despărțit de domnul profesor Popovici, de la Senat, care, atunci când i-am spus că vreau să plec, mi-a replicat ceva ce nu am să uit vreodată: „Madi, cine are aripi să zboare, să o facă!”

Am început Codecs, în casa lui Mirel Țariuc, în camera din față, unde munceam, la un moment dat, vreo 9 oameni înghesuiți într-un spațiu de ¾ metri. Aveam două calculatoare, iar eu veneam la birou la ora 7.00 și lucram la calculator până la ora 11.00, când ajungea colega mea și prelua tastatura până seara, fiindcă nu aveam alternativă logistică. (râde)

Așa s-a născut cel mai mare proiect de educație managerială de la noi.

Madi Rădulescu la Warwick University UK, un început de MBA 1997

Pentru un om care-mi spune că și-a programat cariera la detaliu ai făcut niște alegeri extrem de curajoase, pe alocuri iresponsabile. De ce?

Nu știu de ce. Poate așa sunt eu, iau decizii curajoase. Iar acestea nu au fost singurele. Am început de la zero de mai multe ori.

Am luat decizii curajoase și în viața personală și m-am despărțit de oameni care nu îmi mai făceau bine, ci dimpotrivă, oricât de greu mi-a fost să fac asta.

Am fost antreprenor la Codecs atunci când nu exista conceptul la noi, am construit într-un an de zile o structură care avea o sută și ceva de oameni în toată țara, dar m-am simțit cu adevărat antreprenor abia când mi-am făcut firma mea.

De ce ai plecat din Codecs?

A fost o conjunctură, dar aș zice că aș fi plecat oricum în cele din urmă.

S-a întâmplat că am rămas însărcinată și, imediat după ce am născut, am plecat în Bulgaria, unde tatăl copilului meu, partenerul meu de viață, Daniel, fusese trimis de compania lui, Cefin, un dealer Iveco, să conducă sucursala lor de acolo.

Adina avea 8 luni și am plecat cu tot ce aveam și a încăput într-o Lancia, un camion de mașină, cu un portbagaj mare cum nu am mai văzut de atunci.

Era primăvara lui 2003, iar eu lucram într-un proiect UN. Era clar că trebuia să fac ceva pe cont propriu, și așa am creat această firmă, de care m-am apucat de acolo, din Bulgaria.

Fiindcă în acest business, în care nu ai nevoie decât de creier, cap și laptop cu tine, poți lucra de oriunde.

Madi Rădulescu, împreună cu părinții și familia ei.

 

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO