Căutare

Share this article

Laura Hîncu este designer reinventat dintr-un contabil care știa să croiască de la bunica sa. Și-a creat singură rochia de la banchetul liceului, dar nu s-a gândit o clipă să încerce altă universitate decât ASE-ul. Iar când a venit momentul, a abandonat un job de viitor în Raiffeisen pentru o slujbă fără bani în atelierul lui Adrian Oianu. În iarna lui 2011 a lansat prima colecție capsulă de rochii de mătase, sub semnătura Laura Hîncu, iar de atunci nu a mai pus punct niciodată. 

Care este prima amintire legată de mătase?

Cred că prima amintire cu mătase vine din copilărie, din dulapul bunicii unde stăteau pe umeraș, în partea dreaptă, rochiile ei.

Bunica mea, Elena Valeria Hâncu, era o doamnă care, așa cum familiile de chiaburi, în vremea comunismului, au avut o viață grea, și ea a moștenit acest destin.

La asta se mai adaugă o poveste de viață foarte complicată.

Bunica, căreia eu îi spuneam Manina,  și-a pierdut mama când avea 3 sau 4 ani și a rămas orfană împreună cu alți doi frați, iar lucrurile nu s-au așternut foarte firesc în urma acestui eveniment.  O fetiță de 3 ani cerea foarte multă atenție într-o familie prea puțin dispusă să o acorde. Așa încât, bunica s-a văzut forțată să se descurce singură cu educația și viața pe mai departe.

Așa că a învățat singură atât cât se putea atunci, apoi l-a cunoscut pe bunicul meu, care era contabil, iar ea a început să să îl ajute cu actele.

Bunica era o femeie înaltă pentru vremea ei, undeva spre 1,70 și nu foarte blândă, cum ai zice că arată o bunică și fermă.

A avut doar doi copii: pe tata și pe unchiul meu și amândoi au murit înaintea ei. Ea a mai trăit trei ani după ei, ani în care nu și-a pierdut deloc direcția. Nu a făcut niciun fel de criză, de niciun fel, deși era ultra-justificat să o facă. A trăit și acei ani cum a trăit toată viața, rațional: „ce altceva am de făcut?”. Ce putea face? Evident că a avut întrebări, a căutat răspunsuri, dar nu a luat-o în nicio direcție extremă, așa cum se întâmplă de obicei: fie devii ateu, fie devii religios habotnic. Așa cum mi s-a întâmplat mie și am ajuns în zona de non-credință. Nu cred în nicio formă „comercială” de supra-putere care îți ghidează pașii.

Laura împreună cu Manina

Asta s-a întâmplat după ce s-a dus tatăl tău?

Când tata a murit aveam 14 ani. Următorii 10 ani asta am avut: vești despre îmbolnăviri, internări, înmormântări și parastase. Tata, ceilalți bunici, o mătușă foarte apropiată și așa mai departe vreme de vreo 10-15 ani. Și toate au culminat cu moartea unchiului meu, rapidă și complet neașteptată.

 Cum a evoluat Laura de la contabil la croitor și de ce?

Foarte natural. În contabilitate am intrat foarte natural, veneam dintr-o familie de contabili până la urma urmei. Când am dat eu admitere la facultate exista această „modă” să te înscrii la mai multe facultăți din ASE, dădeai examen la toate și la sfârșit alegeai unde îți convenea să rămâi.

Eu m-am înscris la șapte secții din ASE și am rămas la contabilitate. Aveam nevoie să lucrez, așa că din primul an m-am angajat, iar altă facultate, poate design vestimentar, cum te-ai gândi tu, nu mi-a venit în minte la acel moment.

Așa am ajuns la Raiffeisen Bank, lucram în call-center și asiguram permanență pentru asistență legată de cardurile bancare. A fost o slujbă foarte bună, fiindcă acolo am avut multe lucruri de învățat, într-un timp foarte scurt: și proceduri, și responsabilități, organizare. Mie mi-a dat o structură.

De ce ți-ai dorit să lucrezi din timpul facultății?

Din două motive: facultatea mi se părea foarte simplă. Eu lucrasem cu mama în contabilitate de la 13 ani, deci știam majoritatea lucrurilor pe care le vedeam la cursuri. Nu vreau să spun cu asta că facultatea nu mi-a folosit, acolo am primit totuși o viziune de ansamblu. Dar majoritatea lucrurilor practice ce țineau de contabilitate o știam deja.

În plus, aveam nevoie de bani. Anii mei de liceu au fost foarte grei. Tata a murit când treceam în clasa a IX-a, iar mama a rămas cu două fete de 15 și 18 ani, fără nicio economie. Deloc. Dar a învățat multe din acel moment.

Laura Hîncu, designer

Tu cum te-ai descurcat în liceu?

Greu de tot. Cred că m-am descurcat. Ăsta este cuvântul. Am făcut liceul Șincai, nu ieșeam decât prin parc, pantofi nu prea ne luam, hainele erau puține, mai luam de la sora mea mai mare, uneori fără știrea ei. (râde)

Și îmi făceam singură haine, le coseam de mână sau mai mergeam la Manina, care avea mașină de cusut din vremea tinereții ei, mașina Ileana, care se află la mine acum.

Manina te-a învățat să croiești?

Nu știu. Mă gândesc că de acolo am luat ceva informație, câtă vreme toată copilăria mea, până am ajuns la școală, am stat la ea, la Iași. Am ajuns la ea de la câteva luni. Încă sunt dezbateri pe tema asta în familie. (râde). Mama zice că aveam un an și ceva când am ajuns acolo, Manina zicea că la câteva luni. Iar eu tind să o cred pe Manina.

Manina dintotdeauna a cusut și croit. Gândește-te că pentru ea și generația ei era o necesitate. Ea s-a născut în 1929, iar în perioada adolescenței și tinereții ei nu existau foarte multe variante, era nevoită să își facă singură. Ea a învățat de nevoie, nu a spus niciodată că i-a plăcut să croiască. Era o obișnuință, ca aceea a gătitului.

Iar eu se pare că eram foarte cuminte și atentă: stăteam, observam și învățam. Asta spune toată lumea care m-a văzut când eram mică.

Laura Hîncu, designer

Iar când ai avut nevoie ai aplicat ce ai învățat acolo. Când? În liceu?

Da, atunci aveam nevoie de haine și încercam să îmi fac singură. Bine, mai mult drapam decât croiam. Croitul este mai mult matematică, în vreme ce drapajul e mai mult creativitate.

Așa mi-am făcut singură rochia de banchet. Mi-am luat un jerseu de vâscoză de pe Lipscani, de la celebrul Marco Polo și mi-am făcut o fustă scurtă galben-pai, cu un drapaj în față și un top verde, cu bretele din același material. Am pus și niște sandale verzi, la care am adăugat niște funde din aceeași textură cu topul. Eram o apariție. Și acum mă uit cu prietena mea de atunci, Alexandra, și parcă aș mai îmbrăca rochia aia.

Cum ai învățat până la urmă să croiești, să coși, toate detaliile de profesionist?

Sunt autodidact. Am zis mereu că atunci când o să simt că îmi scapă ceva o să recuperez.

Sunt foarte atentă la aceste detalii și la mine. Cel mai groaznic lucru în lume mi se pare să nu știi că ești prost. (râde) Eu mereu încerc măcar să știu când și dacă sunt. Așa că atunci când voi simți, voi recupera.

Cum ai învățat, cu ce surse, ce direcție?

Prima carte relevantă mi-am luat-o când am ajuns în Italia, la Alexandra, prietena mea din liceu, care s-a mutat în Perugia, în primul an de facultate. Acolo am găsit niște librării senzaționale. Iar pe partea de fashion, imaginează-ți, aveau munți de cărți.

Prima pe care mi-am luat-o a fost la reducere, Top 100 creatori de modă. O am și acum aici, la showroom. O carte foarte grea, la propriu, a trebuit să mi-o trimită Alexandra ulterior cu un curier. A fost prima ei investiție în afacerea mea de modă. (râde)

Ce ai învățat din ea?

Un lucru care mie mi se pare esențial: câte brand-uri, atâtea strategii. Deci nu există rețetă. Iar pentru mine asta a fost o gură de aer.

Cartea era structurată cu întrebări scurte și la obiect cu răspunsuri care mai de care mai creative. Cel mai mult mi-a plăcut să citesc despre celebra alegere: produsul sau procesul și despre muze și inspirație. Am aflat că și produsul, și procesul sunt importante, iar la brandurile mari, unde directorul creativ făcea doar creație, răspundea că produsul este cel mai important. În vreme ce creativul care conducea o afacere de familie, se vedea interesat și de partea de proces.

Atunci cred că am tras concluzia că afacerea mea trebuie să fie după chipul și asemănarea mea.

Albertina Ionescu, într-o rochie cu două fețe, semnată de Laura Hîncu

De ce mătase?

Am fost într-un depozit din București și am văzut un balot de mătase. Nu știam multe detalii despre el, dar mi-a atras atenția că stătea stingher, neluat în seamă. L-am luat, fără să stau prea mult pe gânduri și fără vreun plan pentru el. Nu era o nuanță extraordinară, îi mai lipseau două tonuri să fie cu adevărat interesant și probabil din acest motiv nu îl luase nimeni în seamă. Și am început să exersez pe această mătase.

Când tu lucrai în call-center la Raiffeisen Bank visai și la fashion?

Nu cred că visam, dar vorbeam foarte mult despre modă. Apoi un prieten mi-a povestit despre Oianu care căuta un asistent în atelier. Nu știam ce presupunea asta, dar am zis să încerc. Eram în anul II de facultate și am continuat să lucrez și la bancă.

Am început să merg la atelierul lui din Bragadiru, unde se afla atunci. Aranjam materiale, le cumpăram, țineam legătura cu croitoresele, făceam de toate.

Ajuta foarte mult că aveam mașină, fiindcă plecam devreme din Berceni direct spre Bragadiru, de acolo mergeam în Pipera, iar spre seară mai socializam. Deci făceam undeva la 100 de km zilnic. Erau imposibil de făcut fără mașină.

Am lucrat așa timp de vreo 6 luni după care am plecat de la Raiffeisen. În atelier responsabilitățile deveniseră numeroase și complicate, iar banca mă presa să trec la program întreg, era modul lor de a mă răsplăti pentru eficiența cu care lucram.

Sigur că familia a avut ceva de comentat, fiindcă decizia mea de a pleca din bancă părea iresponsabilă. Plecam de la un salariu bun, pe trend, și plecam la Oianu, fără niciun ban. Nu-mi amintesc bine ce au comentat dar eu nu mai primesc de multă vreme sfaturi nesolicitate.

Altfel spus, ție nu îți era teamă deloc?

Nu prea. Frică îmi este foarte rar, nu pot să stau în frică și o transform foarte repede în altceva.

Am vorbit cu o prietenă de familie pe care o ajutam cu contabilitatea și primeam niște bani astfel, iar asta mi-a dat relaxarea de a putea lucra ce voiam. În plus am renunțat la tot, nu-mi cumpăram mai nimic, îmi făceam singură unghiile, locuiam la mama, deci consumul meu era minim. Atunci am învățat să trăiesc minimalist.

Laura Hîncu, designer

Ce ai învățat despre tine în toată această perioadă?

Că mă descurc.

După o vreme, când atelierul lui Adrian Oianu nu îmi mai dădea ce aveam nevoie, am decis să plec de acolo și a apărut un proiect pe fonduri europene, cu foarte mulți bani de gestionat.

Cum ai început?

Timid și în paralel cu acest proiect european de care mă ocupam.

Nu am închiriat spațiu, ci am început o colaborare cu niște croitorese care lucrau la ele acasă, iar eu treceam pe la ele seara.

Iar în 2011 am avut prima colecție capsulă, cu șase rochii lansate înainte de Revelion. Iar în anul următor i-am scris Albertinei Ionescu și i-am povestit ce fac și i-am și arătat câteva dintre creații și de acolo colaborăm în continuare.

Cum ai crescut tu acest business?

Cu idei și cu soluții de finanțare. Creativitatea în design mie mi se pare matematică. De ce spun asta? Uite, de pildă, ai pe cineva cu măsuri mai deosebite pentru care trebuie să creezi acea rochie. Și atunci te gândești: dacă pun pense îi dă volum, iar volumul nu o avantajează, dacă o fac conică accentuează șoldul și nu este bine. Atunci o fac dreaptă sau în A. Ce sunt aceste calcule? Nu sunt matematică, adică exact de ce ai nevoie pentru a fi creativ și a croi acea rochie?

Laura Hîncu, designer

Dacă spui introvertită, contabilitate și mătase brusc îți apar niște concepte greu de legat. Dar eu le-am unit. Și mi se pare că o fac bine.

 

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO