Manuela Preoteasa, jurnalist: ”Vindecarea aduce înţelepciunea. Iar după ce răul a trecut, rămâi cu această lecţie: obligatoriu întorci ajutorul primit!”

Aş vrea să vorbim despre DGcademy pe care tu, alături de câteva zeci de voluntari, îl pui în slujba comunităţii. De ce faci acest proiect? Care sunt beneficiile tale de suflet?

Eu sunt ziarist. Iar jurnalismul, aşa cum l-am înţeles noi în România, a însemnat libertatea de a gândi şi, dacă tot ai gândit, de a exprima gândul fără nicio constrângere.

Când eram mică, ai mei îmi spuneau: ”dacă te întreabă cineva ceva despre ce se vorbeşte în casă, ce a zis mama sau tata, atât răspunzi : nu ştiu!” Mi-a trebuit mult timp să scap de acest imbold de a ascunde gândul adevărat. Şi mă gândesc: ”bineînţeles că pot să spun orice!” Dar şi acest orice este înţeles greşit. Libertatea în democraţie înseamnă responsabilitate, nu manipulare! Jurnalistul de azi nu mai este ca cel de ieri, care strălucea dacă era trimis pe teren. Acum vine totul pe calculator, iar tu trebuie să ştii să selectezi informaţia pură, pentru că trebuie să te bazezi pe ”facts”.

Atunci mi-am dat seama că este foarte greu ca o persoană, fie că a trăit în comunism sau în democraţie, să ştie să fie cetăţean. Cine te învaţă asta? Mass-media, jurnaliştii lucrează plecând de la premisa că omul ştie să fie cetăţean. Pe noi însă nu ne învaţă nimeni. Noi predăm în facultate studenţilor de la Jurnalism despre Guvern sau despre instituţiile care comandă societatea. Dar vorbim despre facultate!

Până atunci, la şcoala primară, la gimnaziu sau la liceu cine predă aceste lecţii? În felul acesta mi-am dat seama că este foarte important a-l învăţa pe om să fie liber în gândire, să respecte valori, să fie cetăţean. Aşa a apărut DGcademy, un concept de educaţie care are în centru câteva lucruri simple: întoarcerea la valori, conexiune (pe care noi am numit-o ”bridging”) şi, ceva foarte important, responsabilitate.

Vorbim despre educaţia digitală ca despre educaţia viitorului. Nu e deloc aşa, viitorul e azi! Şi mai exact: viitorul a fost ieri! ”Nu mai putem amâna” este mesajul pe care vreau să îl transmit: digitalul a venit peste copiii noştri şi nu mai avem timp de pierdut cu vorbe şi strategii. Trebuie să trecem la acţiune. Pentru că, vrând-nevrând, copiii iau contact cu această lume. Noi vrem să ajutăm diverşi actori care fac proiecte extrem de valoroase în educaţie, să ştie unii de alţii, să facă în aşa fel încât proiectele să nu se suprapună, mai degrabă să fie complementare, încercăm şi o parte de training şi ne propunem să reuşim să acoperim şi o zonă de conţinut digital.

Să o luăm metodic! Ce este DGcademy?

Este un concept punte care leagă proiectele relevante din educaţie. Este dezvoltat de Digital Bridge Association, Edu Apps, un centru de expertiză digitală, şi o listă lungă de parteneri şi prieteni dragi.

Noi credem în interdisciplinar, în vizual şi în multimedia, dar avem tot timpul în centru valorile şi responsabilitatea. Cu cine concurăm? Suntem în zona organismelor non-profit şi ne place să credem că vom colabora (nu concura), pentru a identifica la nivel naţional proiectele relevante din educaţie, le adăugăm într-o platformă şi le facem publice tuturor celor interesaţi: părinţi, profesori, copii, bunici sau alţi iniţiatori de proiecte.

Cine le decide relevanţa?

Acesta este un detaliu foarte important: vom avea un ”advisory board” în care am cooptat persoane importante din ştiinţele educaţiei, din digital sau personalităţi publice preocupate de educaţie. Există o serie de proiecte care s-au impus, care funcţionează de câţiva ani, au parteneri din zona instituţiilor strategice şi practic nu mai au nimic de demonstrat: ”Digitaliada”, ”Clasa viitorului”, ”Fizica altfel” şi multe altele, mai noi sau mai vechi, ce pot fi găsite laolaltă, într-o pagină, deschise celor care vor să afle despre ele sau să înveţe din ele.

Contextul în care purtăm această discuţie este campania noastră #HopesForLife iar proiectul despre care discutăm este unul educaţional. Spune-mi cum vezi tu legătura între viaţă şi educaţie!

Este esenţială. Hai să ne întoarcem la presă! Ce face ea? Vine în slujba cetăţeanului şi îl ajută să ia decizia corectă, să aibă control asupra celor pe care îi împuterniceşte să îi gestioneze banii pentru spitale, pentru şcoală, pentru stradă şi aşa mai departe. Or, cum înveţi să fii cetăţean? Cum afli dacă ştii sau nu să fii cetăţean?

La Revoluţie aveam 14-15 ani. Habar nu aveam ce înseamnă să fii cetăţean. Cine să mă înveţe aşa ceva? Dar acum cine îi învaţă pe copii? Nu poţi să predai ca pe o materie: lecţia cetăţeanul sau guvernul. De fapt, este vorba despre o legătură pe care o găseşti în aceste proiecte relevante: cum înveţi să faci faţă ”fake-news”-ului, manipulării? Iar acest lucru este esenţial pentru viaţă, pentru calitatea vieţii tale.  

Tu cum le-ai învăţat?

Eu am învăţat prin jurnalism.

Cum ai luat hotărîrea să faci această meserie?

Este o poveste uşor dramatică pentru mine.

În şcoală mi-au plăcut mai multe materii. În gimnaziu mi-a plăcut matematica şi am făcut perfomanţă la nivel de olimpiadă naţională. În liceu am descoperit literatura, critica literară, istoria, psihologia. Iar la aceasta din urmă, când trebuia să intru în lotul naţional de psihologie, s-a întâmplat o nedreptate şi nu am mai ajuns. M-a marcat atât de mult! Nici nu ai idee. Şi am început să mă gândesc că poate nu e bine să deschid această lume interioară. Aşa că am abandonat ideea cu facultatae de psihologie şi am mers spre jurnalism.

Am dat un examen de admitere îngrozitor, în sensul bun, din toate manualele din clasele IX-XII, din cel de geografie, din manualul de filozofie şi cel de economie, renumita probă de cultură generală se dădeau nişte întrebări, câteva, patru-cinci.  Deci şansa de a primi jumătate dintre întrebări din ceva ce nici nu citiseşi cu atenţie era semnificativă. Dar mi-a plăcut acest lucru. Plus, la proba de creativitate şi expresivitate baza era în toate manualele de literatură din clasele IX-XII. Erau diverse personaje din operele literare şi tu trebuia să îţi imaginezi o situaţie, alta decât cea literară. Mie mi-a picat ceva din Camil Petrescu, ceea ce mi-a plăcut foarte mult şi trebuia să mai facem o relatare din Rebreanu. Apoi erau limba străină şi gramatica. Practic, doar matematica lipsea, în rest am dat cam toate materiile din liceu.

Când m-am dus să iau rezultatele tremuram ca varga pentru că nu mă găseam pe liste. Mă uitasem la lista de respinşi pentru că erau trecuţi în ordine alfabetică, deci erau mai uşor de urmărit. Dar nu mi-am găsit numele. Mi s-a făcut rău şi m-am aşezat pe o bancă. M-a ajutat o doamnă. S-a uitat ea pe listele bune de data asta şi m-a găsit. Eram a şasea.

Aşa a început formarea mea în această meserie despre care credeam că îţi oferă o cultură generală mai solidă şi o ancorare în societate mai serioasă.

Asta şi se părea atunci că face. În realitate ce ai descoperit despre ea?

Asta trebuie să facă şi în realitate, nu doar în aşteptări. Şi sunt profesionişti, slavă Domnului!, care încă o fac. Dar este şi multă manipulare în jurnalism. Şi aici aş pune parte din vină şi pe receptori: dacă oamenii ar fi mai responsabili, ar învăţa să fie cetăţeni, ar discerne între informaţie şi ”fake”, folosesc acest cuvânt şi nu spun ”fals” pentru că vorbim mai degrabă de un ”neadevăr” vândut drept verosimil, de o mistificare a realităţii. Sunt convinsă că este un proces greu şi de durată, dar ce este foarte important este ca în şcoală copilul să înţeleagă că rolul lui social este mai mare decât a înmagazina cunoştinţe. Computerul poate face acest lucru, dar el trebuie să stăpânească maşina, nu invers. Copilul devenit adult va trebui să ceară computerului, societăţii, să dea comenzile potrivite şi să facă o selecţie realistă, să aibă responsabilitate.

Să ne întoarcem puţin în timp. De ce ai renunţat la matematică, atâta vreme cât erai olimpică şi promiteai o carieră în această zonă?

Părinţii mei au zis să fac liceul pedagogic şi să am o meserie la mână. Iar aici am prins reforma în urma căreia în liceele pedagogice nu se mai punea accent pe matematică, ci mai mult pe ştiinţele umaniste. Am văzut bine prin ce trecuse sora mea mai mare care a făcut un adevărat maraton cu sine şi a terminat Facultatea de Matematică după un liceu pedagogic dar i-a fost foarte, extrem de greu. Am încercat şi eu în primii ani, am mers la olimpiade dar nu am putut continua. Acum nu-mi pare rău, pentru că am descoperit literatura, istoria, psihologia.

Matematica a fost o pasiune de gimnaziu, a venit de la tata, profesor de matematică. Vorbim despre  acel ”bridging” despre care îţi povesteam la început. Dacă tata s-ar fi priceput la desen, probabil că azi ştiam să desenez.

Vorbeam de curând cu Paula Apreutesei, un om preocupat de educaţie. Ămi spunea prin ce întâmplare a ajuns să facă liceul de informatică: era în anii ‘70 şi a avut o întâlnire esenţială cu cineva care i-a povestit de informatică. Imaginează-ţi, informatică în anii ‘70. S-a dus la părinţi, le-a povestit că vrea să dea un test acolo, iar mama a întrebat-o: ”cum adică, vrei să faci informaţii? Ca la gară?” În fine, a reuşit, dar lecţia este că totul a plecat de la acest ”bridging”, o conexiune puternică, ce îţi deschide orizontul.  Aşa a fost la mine, tata era profesor de matematică.

Îmi plăcea foarte mult geometria, îmi plăcea să văd. Şi îmi aduc aminte, când m-am calificat la naţională am ieşit plângând. Eram supărată pe tata pentru că unul dintre subiecte fusese o problemă din ultimul număr al Gazetei Matematice. Şi era exact exerciţiul pe care încercasem să îl rezolv cu el. Dar tata nu a avut timp de mine atunci şi m-a trimis la soră-mea, care era bună la matematică. M-a ajutat un pic, dar nu suficient.  Aşa că în sală am încercat să rezolv cât mai mult din ea, iar când am ieşit, în rumoarea momentului, am înţeles că greşisem. A fost o dramă. Când s-au afişat rezultatele am realizat toţi că făcusem foarte bine şi că m-am calificat la Olimpiada naţională.

Matematica mi s-a părut cea mai clară valoare în perioada comunismului. Noi nu aveam mai nimic, reviste, cărţi, jocuri. Nu aveam ce citi atunci. Sigur, lipsurile noastre de atunci au venit cu o factură foarte greu de plătit acum: copilul de azi şi miile de tentaţii din internet, ceea ce îi îngreunează mult soarta îndrumătorului care trebuie să îl înveţe să navigheze prin acest noian de informaţii.

Ne bucuram la un rebus şi citeam ”Cutezătorii” de la sfârşit spre început, pentru că acolo era partea interesantă, nu la început, unde găseai toată vorbăria propagandistică. Nu mi-au lipsit nici portocalele, nici bananele sau ciocolata. Asta nu înseamnă că le-am avut. Nu aveam nici noi cum nu avea majoritatea naţiei. Dar îmi lipsea libertatea de a descoperi. Am explorat Occidentul în Iugoslavia. Atât am putut face atunci, să trecem graniţa peste Dunăre. Iar mie mi s-a părut Occident curat.

În liceu am fost lacomă de citit. Stăteam mai mult în bibliotecă. În momentul în care am descoperit literatura, atunci am simţit că orizontul se schimbă. Şi m-am regăsit în această situaţie acum câţiva ani, când am fost la Universitatea Oxford, într-un program de schimb. Stăteam în condiţii foarte modeste pentru că era foarte scump. Dar nu îmi păsa pentru că petreceam toată ziua în bibliotecă. Îmi luam bicicleta dimineaţa, ajungeam între cărţi şi mai ieşeam seara pentru câte un concert de muzică baroc. M-am simţit ca în liceu.

Relaţia cu cartea este fantastică. Oricât digital ai avea. Digitalul e un pretext. La fel şi ”networking”-ul. Nu poţi trăi doar din conversaţie. E frumos să te întâlneşti cu prieteni. E frumos să ai legături, dar cartea e pentru suflet. Eu consider că educaţia trebuie făcută pentru carieră, pentru societate şi pentru suflet. Copiilor mei le spun: învăţaţi pentru cariereă, matematică, fizică sau ce visaţi voi, apoi învăţaţi ca cetăţeni şi le-am explicat de ce oamenii ies în stradă. Apoi învăţaţi pentru suflet: un concert, o carte sau o expoziţie. Şi toate acestea la un loc înseamnă educaţie pentru viaţă.

Copii m-au schimbat foarte mult. Iar cel mai important lucru pe care l-am învăţat o dată cu ei a fost cât de mult contează educaţia, şi nu vorbesc doar despre orele din şcoală. Educaţia o facem permanent, acasă, în maşină, cât eşti cu copilul.

De unde vine ataşamentul ăsta al tău pentru educaţie?

Din facultate vine! Acolo m-am format ca profesionist şi ca cetăţean. Responsabil.  Am terminat facultatea, am muncit în presă şi, pe la jumătatea carierei mele, după ce scrisesem nişte studii despre mass-media, mi-am dat seama că mă atrăgea partea asta pedagogică. Şi am avut nişte emoţii uriaşe la ideea întâlnirii cu tineri, cu oameni care îşi doresc această meserie. Noi, ziariştii trăim cumva în nişte clopote de sticlă, aşa că da, am avut emoţii. Însă am descoperit nişte studenţi extraordinari, preocupaţi de zona despre care ajunsesem eu acolo să le vorbesc, presa şi actualitatea. Şi mi-am adus aminte că la începutul carierei mele în radio, cu Mihaela Helmis, cred că eram studentă, am făcut o emisiune între copiii de grădiniţă, înainte să existe ”Copiii spun lucruri trăsnite!” Mă duceam prin grădiniţe şi întrebam copiii diverse lucruri de actualitate.

Noi le predăm studenţilor la un nivel academic instituţiile naţionale, europene, regionale, dar nişte noţiuni ar trebui să le aibă din şcoala generală. Şi nu numai noţiuni teoretice, ci presă şi actualitate.

Viaţa ta pare stabilă între proiecte foarte clare de educaţie şi implicare civică. A apărut însă un diagnostic care te-a obligat să pui totul în aşteptare şi să te concentrezi pe tine şi pe a primi darurile altora. Cum te-a schimbat boala?

După boală mi-a venit inţelepciunea. Şi cred că pe mulţi îi vei auzi spunând la fel. Când treci printr-o experienţă mai dură, vindecarea vine cu o mare înţelepciune.

Totdeauna am fost o persoană care a dorit să dea, aşa sunt eu, foarte empatică. Îmi place să ajut, dar nu o făceam organizat. Întotdeauna am avut un ONG dar m-am gândit tot timpul la mine ca la un jurnalist care trebuie să relateze, să îşi facă treaba. Ce am învăţat după boală? Că trebuie să renunţ la paradigma ”for profit”. Şi mi se pare mult mai intimă cealaltă, ”non-profit”.

Experienţa asta m-a scos din priză. Mai luam computerul cu mine, dar nu mai lucram la fel. M-am dezactivat, mi-am luat concediu. Atunci m-am gândit că este preţul pe care îl plătesc pentru că nu stăteam niciodată să mă odihnesc, nici duminica.

Cum ai descoperit boala?

Am muncit în neştire, aveam şi ore la facultate. Până într-o zi, când m-am dus la o conferinţă în afara ţării, mi-a fost foarte rău, dar chiar şi aşa am participat la întâlniri. Când m-am întors, o febră ciudată m-a pus jos. M-am dus la analize, evident m-au trimis rapid la hematolog pentru că era ceva grav. Eu nu m-am gândit niciodată la acea boală căreia nu o să-i pronunţ numele. Apoi am ajuns la Colţea, un chirurg a venit la mine pentru biopsie, mi-a cerut să anulez orele de la facultate şi mi-a propus să rămân pentru operaţie. Şi am început lupta.

La început te gândeşti, eşti speriat, ceri tot felul de opinii, trăieşti emoţii contradictorii. Am trecut prin multe dar prefer să vorbesc doar puţin despre început şi despre final. Şi trebuie să pomenesc despre aceste oaze de profesionalism şi omenie aici, unde suntem obişnuiţi să vorbim despre un sistem de sănătate disfuncţional. Eu am avut norocul să dau peste nişte excepţii, doamna doctor Alina Tănase din centrul de Transplant Medular Fundeni şi echipa ei, precum şi doamna doctor Iuliana Nicorescu.

Iar după ce răul a trecut rămâi cu această lecţie că obligatoriu întorci ce ai primit. Principala mea dorinţă acum este să ajut pe partea de sănătate, să facem posibilă o asociaţie pentru a-i sprijini pe pacienţii care sunt în aceeaşi situaţie în care am fost şi eu. Nu vreau niciun fel de beneficiu din asta, vreau să ajut, aşa cum şi eu am fost ajutată. Pe mine m-a scos cineva, Nicoleta Voin, care, fără a fi medic, a avut mai multe experienţe în familie şi cunoaşte foarte bine paşii birocratici de aici. Ea a înţeles prin ce trec, însă am bâjbâit o vreme pânâ când am descoperit-o. Şi m-a ajutat. Eram singură, fără prea multe opţiuni şi ea m-a luat şi m-a direcţionat unde trebuie.

Şi acolo am fost salvată. Am făcut ”bridging”. Ne întoarcem de conexiuni, la puntea umană despre care am vorbit la început.