Căutare

Share this article

Marian Enache şi Gabriel Zamfir sunt o familie. O familie la început de drum, care speră să fie lung şi frumos. S-au cunoscut în urmă cu vreo 20 de ani în România, şi-au văzut de vieţile lor, dar anul trecut au devenit un cuplu şi s-au şi căsătorit. Însă au făcut-o în Canada, pentru că o bună parte din ţara în care s-au născut îi vede ca pe nişte monştri, ca pe nişte oameni bolnavi, în timp ce legile canadiene le protejează dragostea. Trist!

Cum e să fii gay în Canada? Dar în România? Ce înseamnă familie tradiţională şi de ce avem nevoie de un referendum? Sunt întrebări la care mi-au răspuns pe rând, cred cu cea mai mare sinceritate. Şi-au pus sufletele pe tavă în faţa mea şi mi-au povestit de primii ani în care şi-au dat seama că sunt diferiţi, despre cum a fost procesul de acceptare şi asumare, dar şi despre traumele prin care au trecut.

Gabriel este unul dintre acei homosexuali care s-a căsătorit cu o femeie, a trăit mulţi ani cu ea şi au avut împreună şi un copil. A-i spune soţiei sale că este gay, dar mai ales a-i spune adevărul fiicei sale, a-şi asuma acest lucru în faţa lor, a fost probabil una dintre cele mai grele pietre de încercare. A făcut-o, s-a eliberat şi acum sunt toţi fericiţi.

O poveste demnă de pildă, o poveste din care cu toţii am avea ceva de învăţat, fie că suntem straight, fie că suntem bisexuali, fie că suntem gay. Cu toţii suntem oameni, toţi avem sentimente, toţi ne dorim să ne împărţim viaţa cu cel sau cea pe care îl/o iubim. Peste toate acestea, actuala guvernare se gândeşte să organizeze în Bucureşti un miting de susţinere a referendumului programat în toamna acestui an; un referendum care costă zeci de milioane (bani cu care am putea face multe alte lucruri utile), în urma căruia să definim în Constituţie că familia este formată dintr-un bărbat şi o femeie. Restul ce? Restul nu sunt familii? În ce lume trăim?

#LifeIsTolerance #LifeIsFreedom #LoveHasNoGender #TheRightToLove

Evident, întrebarea pe care o pune toată lumea, la ce vârstă ţi-ai dat seama că ai putea avea altă orientare sexuală şi cum ţi-ai dat seama?

Marian: La vârsta la care mi-am dat eu seama că mă simt, într-un fel inefabil, atras de bărbaţi, habar n-ai ce este sexul, d-apoi orientarea sexuală. Mi s-a întâmplat, deci, în prima copilărie, iar mai târziu, în adolescenţă – când chiar am simţit pulsiunile sexuale – mi-am dat seama că mă simt mai mult atras de băieţi decât de fete.

Aici simt nevoia să fac nişte precizări pe care le consider esenţiale. E vorba de faptul că, atunci când un bisexual face alegerea de a rămâne cu bărbaţii în defavoarea femeilor, CpF-iştii sar să spună că asta e o dovadă clară că homosexualitatea nu e naturală, că Dumnezeu a lăsat femeia şi bărbatul, bla bla bla. Se agaţă de asta ca şi cum le-ai da apă la moară. Şi susţin, pro domo, că doar slăbiciunea bărbatului bisexual este cea care l-a dus către gay (făcuţi ţapi ispăşitori pentru că, nu-i aşa?, i-au pervertit pe sărmanii bărbaţi hetero în homo). Bullshit. Am trei chestiuni de remarcat:

  • Una legată de sex versus orientare sexuală, de atracţie sexuală versus atracţie romantică. Sexul între doi bărbaţi chiar este – într-o manieră reducţionistă – la fel ca între un bărbat şi o femeie: e totul despre excitare şi frecare. Am cunoscut bărbaţi straight care au avut în adolescenţă experienţe homoerotice, care nu i-au făcut nicidecum gay, dimpotrivă: i-au ajutat să înţeleagă cine sunt, ce vor, ce le place şi ce nu. Fără implicare emoţională, fără să vrei mai mult decât sex de la partenerul tău (adică să ai o relaţie cu el sau măcar să faceţi şi alte lucruri împreună), totul se reduce la descărcarea unor tensiuni şi la satisfacerea unei nevoi de bază. Asta nu te face homosexual, ci – dacă faci sex şi cu femei – bisexual. În alt registru, nu e nici un secret că în mediile penitenciare bărbaţii întreţin, poate cu anii, relaţii sexuale (pur sexuale!) cu alţi bărbaţi. Ei nu sunt nici gay (nuanţa e subtilă – a fi gay înseamnă a adera la un set de valori ale unei comunităţi etc.), nici homosexuali.

Concret: eu nu am renunţat la femei pentru că nu-mi plăcea sexul cu ele, ci pentru sunt homoromantic. Pur şi simplu, am simţit că voi fi fericit cu adevărat doar lângă un bărbat. E vorba despre cum te simţi împlinit ca jumătate a unui cuplu. Nu e vorba nicidecum doar despre mecanica actului sexual. Nici vorbă.

  • Al doilea lucru este foarte scurt: ştiu o groază de gay care nu au avut, niciodată, nici cea mai mică atracţie faţă de femei. Nu simt nimic plăcut în interacţiunea intimă cu o femeie (au încercat, nu doar o dată!) şi asta e. La ei chiar nu poţi vorbi de nici o alegere.
  • În fine, 3: e despre asumare şi curaj. O bună parte din bisexualitatea mea dintre 20 şi 30 de ani a fost mai ales pentru că am cedat presiunilor sociale. Sună jenant, dar în realitate e foarte trist că trebuie să facem lucruri de faţadă, ca să dăm bine în peisaj, să nu creăm disonanţe cognitive în jur. Eu am avut curajul să admit că viaţa mea ca bărbat căsătorit cu o femeie va fi tristă: şi pentru ea, şi pentru copiii noştri în cele din urmă, şi pentru mine înainte de toate. De aceea, pe la 30 de ani am decis să nu mă mai implic în relaţii cu femei. Unii au avut curajul să o facă mai târziu, când situaţia lor era de departe mai dificilă (vezi soţul meu, care avea un copil) iar alţii – o spun cu regret pentru ei – nu au curajul să o facă niciodată. Motivul? Presiunea socială, frica de a pierde… totul: familia (care îi va renega), aşa-zişii prieteni (care îi vor respinge), slujba, casa, maşina, banii, averea acumulată împreună cu soţia etc. Dacă mă întrebi pe mine, nimic dintre cele de mai sus nu merită să-ţi sacrifici viaţa pentru norme, să renunţi la sentimentul de linişte şi fericire când pui capul pe pernă, seara, lângă omul pe care îl iubeşti cu adevărat, nu pe care îţi dictează societatea să-l „iubeşti”.

Toată această digresiune este ca să subliniez că abordarea relaţiilor intime plecând de la conceptul de familie „tradiţională” (urăsc deja acest cuvânt!) e păguboasă, găunoasă şi, mai ales periculoasă dacă o face CpF sau Noua Dreaptă. Pentru că toţi aceşti retardaţi şi nemernicii de politicieni (cărora le-au servit, pe tavă, o cauză „nobilă” – schimbarea Constituţiei) reduc multitudinea de faţete ale existenţei umane, a trăirilor de care suntem capabili, a experienţelor pe care ni le putem oferi ca să evoluăm până acolo unde nu există decât comediile scrise în biblii sau cărţi fundamentale ale altor religii. Restul , spun ei, devine imoral, anormal, aberant. Iar de aici până la pogroame, epurări şi lagăre sau sinistrele cure de vindecare cu şocuri electrice sau cu te-miri-ce imbecilităţi nu e decât un pas.

Gabriel:Chiar dacă am o pregătire în finanţe, urăsc datele statistice atunci când vorbim despre vieţi şi experienţe. Multe ne îndeamnă să facem comparaţii, să tragem concluzii pe baza unor cifre. Or viaţa este mult mai compexă decât un tabel. Dar ca să răspund la întrebare: şi eu mă înscriu în categoria celor care au simţit din copilărie că ceva nu este “chiar în ordine”.

Apoi, în studenţie, m-am căsătorit, cu o femeie cu care am fost împreună 13 ani şi cu care am o fată de 20 ani acum. Nu a fost un mariaj din raţiuni sociale, ca să mă ascund de familie sau să “dau bine la serviciu”. Pur şi simplu, a fost şi rămâne una din fiinţele cele mai importante în viaţa mea. A fost o căsătorie din dragoste care, mai târziu, s-a transformat într-o prietenie foarte profundă şi sinceră.

A fost greu şi lung procesul de acceptare proprie? Cât a durat şi care a fost momentul în care ai spus „sunt gay” şi îmi asum?

Marian: Procesul de acceptare a fost şi lung, şi greu. Nu datorită mie, ci datorită contextului. Pe alocuri a fost chinuitor (nu exagerez). Primul lucru grav şi trist este când nu ai repere în jur sau nu ai informaţie. Când eram eu adolescent, singurul loc în care am găsit câteva rânduri (per se) despre homosexualitate era o carte despre psihologia vârstelor, în care se scria că este o boală. Oribil şi înspăimântător, mai ales că eu nu simţeam a fi absolut nimic în neregulă cu mine (nici nu era). Iar doi la mână: deşi auzisem despre existenţa famenilor (cuvântul „poponar” nu exista, iar „homosexual” era prea elevat pentru mediul meu familial), nu văzusem nici unul în viaţa mea (de fapt nu ştiam că văzusem!); nu aveam nici o reprezentare a cum poate să arate unul (mai ales într-o societate tradiţionalistă, hetero-normativă, în care bărbatul trebuie să arate şi să se poarte fix ca un tipar). Practic, înţelegeam – cu spaimă şi oroare – că fac parte dintr-o specie de aliens, despre care lumea – dacă nu se ferea să vorbească – vorbea ca de dracu. Apoi, cum spuneam, aflu dintr-o carte că sunt, chipurile, bolnav. Şi ia de vorbeşte asta cu cineva. Lasă că nici prin gând nu-ţi trecea să spui vreunui părinte sau rude, dar nici măcar unui prieten nu aveai curaj. Vorbim de anii 1980. Viaţa copilului şi a adolescentului gay din ziua de azi (mă refer la societatea românească), chiar dacă uneori dificilă, e parfum pe lângă a celor din generaţia mea. Ei aud de homosexualitate poate la grădiniţă, văd asta în filme (cât de mult ar fi contat să pot vedea, la vremea mea, un sitcom precum „Friends”, de pildă! Chiar dacă acolo se făcea mişto de gay, măcar ştiam că nu sunt nişte monştri.) etc. Or să te confesezi astăzi unei colege, ca gay, este deja o banalitate. Adică acceptarea şi coming out-ul sunt infinit mai uşoare. Ceea ce este minunat.

Apoi, să nu uităm că pânâ în 2002 homosexualitatea în România era pedepsită prin lege. Păi cu câtă frică am socializat până atunci (şi chiar mult după) nu vrea să ştie nici un CpF-ist. Căci, dacă ar şti, poate ar lăsa-o mai moale cu ura…

În fine, eu am trăit în Bucureşti de la 19 ani. Nu vreau să-mi imaginez cum ar fi fost viaţa mea dacă rămâneam în oraşul natal sau, şi mai rău, dacă eram homosexual la ţară. Probabil că aş fi fost încă un nume pe listele de gay care ajung să-şi pună capăt zilelor din cauza batjocurii, a respingerii, poate chiar a violenţei fizice.

Pe scurt: am spus „sunt gay” şi mi-am asumat-o abia pe la 30 de ani.

Gabriel: Trăind, de 17 ani, într-o ţară unde sentimentele se pot exprima liber, acea falsitate socială şi interpersonală apare foarte rar; acest lucru m-a ajutat să mă descopăr pe mine însumi. A fost un proces lung, care a început prin 2004 şi care încă durează.

Deşi este un truism, cred că întreaga viaţă ne descoperim şi redefinim sexual, emoţional şi chiar social. Iar pe mine sentimentul de a te simţi descătuşat de prejudecăţi sociale, de a nu te mai simţi privit şi judecat în permanenţă, într-un pur stil latin şi creştin-ortodox, m-a ajut să decid ceea ce vreau să fac cu viaţa mea sexuală şi emoţională.

Eram imediat după terminarea programului MBA, când mă aflam în faţa unui nou drum, a unei decizii profesionale (branşa în care voi profesa, cum şi unde îmi voi căuta un nou job ş.a.m.d.). Era un moment de maximă satisfacţie: mă simţeam ca un simplu băiat de la ţară ajuns la şcoală în străinătate. Dar sentimentul de vinovăţie, de a nu fi sincer cu persoana iubită ieşea din interiorul fiinţei mele cu o putere mai mare ca oricând.

În acest context de “reorganizare şi redefinire personală” am avut curajul să port ceea mai francă discuţie din viaţa mea, cu soţia mea, în care i-am mărturisit adevărul despre bisexualitatea mea. A fost dureros, dar eliberator pentru amândoi. La câteva luni, am decis să ne separăm drumurile în viaţă, să continuăm ca prieteni – lucru care se întâmplă şi acum, după 13 ani. În acele luni a început asumarea mea. A fost greu: lăsam în urmă o căsnicie, o familie tradiţională şi descopeream, în acelaşi timp, o lume nouă, cea a gay-ilor. Multă culoare, dar câteodată tristă şi neînţeleasă; cu alte cuvinte o lume reală – just life!

Asumarea mea a continuat prin a avua motivele divorţului meu mamei mele şi unor membri din familie. A fost momentul în care am realizat cât de greu le poate fi unora să accepte ceva diferit de ceea ce ştiu ei. Am învăţat, împreună cu ei, să accept diferenţele şi să nu mă las influenţat negativ de ele.

Ai suferit de bullying la şcoală, la job, printre vecini?

Marian: Mi-aduc aminte cu drag şi nostalgie de anii mei de şcoală. Iar discuţia despre bullying e aproape irelevantă pentru mine, în condiţiile acelui context socio-cultural, fiindcă eu nici nu prea am avut loc de manifestare a homosexualităţii mele astfel încât să fiu ţintă a agresiunilor verbale ori fizice. Concret, într-un mediu cis- şi hetero-normativ, singurul loc în care un băiat ar fi îndrăznit să arate altfel decât… a băiat era dulapul cu haine al maică-sii. Ce vreau să spun e că, fără să fi simţit nevoia de a mă exprima gestual sau vestimentar altfel decât potrivit normelor, nici nu mi-ar fi trecut prin minte. Pe de altă parte, ştiu foarte bine că, şi aşa, faptul că-mi petreceam aproape tot timpul în compania fetelor (vorbesc de şcoala generală mai ales, dar şi la liceu, însă mai puţin) şi faptul că acordam o atenţie (poate exagerată? Nu ştiu.) felului în care îmi stătea părul (atunci aveam destul J) mi-a atras, nu de puţine ori, apelativul de „fătălău”. Şi, cu tristeţe trebuie să o spun, asta se întâmpla inclusiv în familie (dar îmi place să cred că o făceau pentru a mă proteja cumva, pentru a mă „corecta”, spre a nu fi ţinta glumelor proaste ale colegilor, vecinilor, oamenilor în general).

Toată viaţa mea profesională s-a petrecut, până acum, exclusiv în România. (În Canada voi avea drept de muncă abia din toamnă.) Din fericire, nu s-a pus problema de bullying. Dar de hărţuire sexuală – sub varii forme şi intensităţi –, ca bărbat hetero, am avut parte. Pentru că, nu-i aşa?, dacă i-ai căzut în graţii unei colege şi tu nu dai curs nici unei invitaţii – directe sau mai subtile – de a ieşi împreună sau chiar mai mult, înseamnă că joci dur, că te laşi greu; iar ea insistă, poate şi pentru că îi place jocul. Care pentru tine nu e un joc, dar cum să-i spui că nu e nimic în neregulă cu ea (ca să n-o faci nici să se simtă prost) şi că „problema” e la tine: joci în cealaltă ligă?

Cât despre vecini, la fel: am fost norocos să locuiesc în blocuri cu oameni civilizaţi, nu neapărat foarte educaţi. Ţin să remarc ceva: nivelul de educaţie nu este o condiţie a homofiliei (gay friendly). Am avut mai mereu vecini cu studii medii şi calitatea lor umană nu a depins de ele. E drept că a contat foarte mult (de fapt a fost esenţial) că nu le-am dat ocazia să mă atace în vreun fel. Am încercat să reduc – pe cât posibil – relaţia de vecinătate la un salut respectuos, dar mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă m-ar fi văzut, de pildă, ieşind din casă pe tocuri şi/sau machiat, aşa cum unele persoane LGBTQ+ simt nevoia – şi consider că e dreptul lor legitim – de a se exprima. Greu de imaginat…

Gabriel: Am fost şi sunt norocos. Nu am suferit de discriminare în această ţară. Da, recunosc, lucrând în domeniul artelor, într-un departament al guvernului canadian, am fost la adăpost de orice comentariu sau atac determinat de identitatea mea sexuală. Nu este vorba doar despre acea ”politically correctness”, ci despre acel “savoir vivre” care îţi aduce aminte de diferenţele umane şi sociale din această lume şi de faptul că drepturile omului nu sunt doar un concept gol sau o hârtie de agăţat pe perete.

Uitându-mă la ceea ce se întâmplă în prezent în România, realizez cât de norocos am fost prin a ajunge în acest colţ de lume unde simţi că eşti la O.N.U. din punct de vedere al multiculturalismului atunci când călătoreşti, te plimbi pe străzi sau, pur şi simplu, bei o bere la o terasă.

Trebuie să recunosc că nu mi-am pus viaţa pe tavă foştilor vecini şi unor prieteni atunci când am vizitat România, o dată pe an, pentru câteva săptămâni. Cei mai apropiaţi ştiu despre mine şi viaţa, relaţiile mele, dar de multe ori nu se pun întrebări. Este poate unul dintre lucrurile triste care se întâmplă când ajung în România, în afara melancoliei după anumite locuri, trecerea anilor, ş.a.m.d.; cand oameni care îmi sunt dragi nu au curajul sau puterea de a mă întreba mai mult decât ceea ce fac la serviciu sau cum este în Canada.

Există cu siguranţă discriminare, răutate făţişă sau nu, faţă de membrii LGBTQ+ şi în Canada. Nu am cunoscut-o ca venind de la colegi sau prieteni; din nefericire, am întâlnit-o în comunitatea românească, în persoane sau în comentariile lor pe internet.  Este trist, dar mulţi “dintre ai noştri” au rămas la faza acumulării primitive de capital – să folosesc o noţiune din economia politică – şi nu ajuns încă la ştiinţe umane.

Marian, cum a primit vestea familia ta? Te-au înţeles şi susţinut sau au fost dintre aceia care s-au temut că vei arde în iad pentru că eşti gay? Păstrezi legătura cu familia?

Fraţii mei au aflat de la mine, acum vreo 10 ani. Nu au avut nici o problemă. Îmi place să cred că nu m-au minţit, dar şi dacă au făcut-o ştiu că au vrut doar să mă menajeze, să-mi arate că nu mă judecă şi că sunt alături de mine. Îi iubesc sincer şi ştiu că şi ei pe mine.

Cu părinţii a fost mai delicat, pentru că, deşi bănuiau, au aflat despre mine de la televizor.

După asta, deşi la nivel declarativ sunt OK, cred că tatăl meu e realmente afectat (mama pare să nu aibă nici o jenă). Tatăl meu sigur nu are o problemă în sine cu faptul că sunt gay, dar ruşinea de a şti fraţii lui, rudele, vecinii, comunitatea că fiul lui este gay cred că e o povară pe care nu o poartă foarte uşor. Desigur că îmi pare rău, dar e viaţa mea şi am dreptul să fiu cine vreau, chiar dacă unora le creează disconfort. Sper să treacă. Curând.

Gabriel cum a reacţionat soţia ta? Dar copilul tău? Cum reacţionează acum?

Fosta mea soţie este o persoană deosebită. Sunt convins că faptul de a fi prieteni şi în aceste momente îmi demonstrează că m-a înţeles şi acceptat

Pe de alta parte, cred că a fi sinceri între noi, de a avea curajul de a ne spune lucruri nu tocmai uşoare care ies din adâncul nostru şi ţin de fiinţa noastră ajută în a construi relaţii durabile şi solide. Este ceea ce s-a întamplat între fosta mea soţie şi mine.

Fără nicio judecată, prefer să fi trecut prin aceste schimbări, uneori foarte dificile, decât de a fi rămas căsătorit şi cu aventuri “pe lângă casă”.

Punctul final al acceptării şi asumării mele a avut loc ceva mai târziu după divorţ când i-am mărturisit fiicei mele. A fost unul dintre cele mai plăcute şi importante momente din viaţa mea: debutam cea mai sinceră şi o sublimă relaţie dintre tată şi fiică. De atunci ne spunem reciproc lucruri care nu se spun într-o familie “normală”, am călătorit împreună şi vizitat locuri ale lumii gay, în NYC, Toronto sau Tel Aviv, de exemplu.

Cred că a fost începutul definirii fiicei mele ca personalitate, prin a accepta diferenţele şi a-ţi păsa de ele. Lupta ei actuală ca feministă şi pentru drepturile minorităţilor culturale şi etnice cred că are rădăcinile în acea discuţie dintre noi.

Câte relaţii serioase aţi avut până să vă cunoaşteţi?

Marian: Nu ştiu, sincer, ce înseamnă „relaţii serioase”. Cele care au durat mai mult de un an au fost 3 cu femei, respectiv 6 bărbaţi. Pe absolut toate le-am luat în serios, atât cât ştiam eu, însă, la vremea respectivă, să fiu serios, asumat, responsabil.

Gabriel: După divorţ, am avut două relaţii de lungă durată, una de 7 ani tot cu un român, iar alta de 4,5 ani cu un canadian francofon. Am avut ocazia să văd ce înseamnă o relaţie în care bagajul cultural al partenerilor poate juca un rol important în modelarea ei.

 

V-ar fi plăcut să puteţi încheia un parteneriat civil, dacă nu o căsătorie în România?

Marian: Absolut. Da, da, şi iarăşi da. Însă nu pentru a intra în rândul lumii şi pentru a respecta clişeul hetero-normativ potrivit căruia doi oameni care se iubesc trebuie să se căsătorească (ideal să facă şi copii). Ci din motive mult mai pragmatice, dar şi emoţionale. Unul ar fi că şi gay-ii sunt oameni (haha), deci şi ei se despart şi, uneori, dacă au acumulat bunuri împreună, se poate ajunge la partaj (la mine nu a fost cazul). Altul este că ştiu situaţii triste când unul dintre cei doi parteneri a ajuns la spital şi familia i-a interzis celuilalt să-şi vadă iubitul (care, în condiţii normale, ar fi fost soţ cu drepturi depline) sau, de-a dreptul tragic, când unul dintre cei doi a murit şi nu a putut să-şi conducă partenerul pe ultimul drum. Iar dacă am ajuns aici, imaginaţi-vă că, deşi defunctul lăsase cu limbă de moarte ca toate bunurile lui – acumulate împreună cu partenerul supravieţuitor – să-i rămână acestuia din urmă, el a fost dat afară de familia celui decedat şi lăsat, practic, fără nimic. Asta pentru că, e drept, cei doi nu se gândiseră să-şi protejeze relaţia în faţa unui notar şi să facă clar ce se va întâmpla cu masa succesorală a fiecăruia. Dar când eşti sănătos şi crezi că mai ai ani mulţi până la bătrâneţe nu te gândeşti să faci asta. Pe când, dacă te-ai căsătorit sau ai încheiat un parteneriat civil, eşti protejat de lege în faţa unei familii sau a unor rude rapace. Ori pline de homofobie, desigur.

Gabriel: Mi-ar plăcea ca a noastră căsătorie să fie recunoscută în România. Este foarte trist atunci când o altă ţară te recunoaşte ca fiinţă umană, iar aceea în care te-ai născut te ignoră sau te consideră cetăţean bolnav. 

Sunt curios cum vor reacţiona cei de la Ambasada României de la Ottawa când le voi cere paşaport pe numele meu cel nou, Zamfir-Enache.

De ce e mai bine în Canada decât în România?

Marian: Am călcat prima dată în Canada în decembrie 2017, pentru 5 săptămâni. Şi, dincolo de o evaluare pozitivă pe care am făcut-o per total acestui loc, există măcar un lucru pentru care merită să pleci din România, oricât de greu ţi-ar fi să te desparţi de familie şi prieteni sau să renunţi la o carieră, la ce ai acumulat etc.: este sentimentul de nedescris pe care îl ai când poţi să-l ţii de mână, pe stradă, şi chiar să-l săruţi (!) pe soţul tău. Nu aş da asta pentru nimic ce am lăsat în România. Cât despre drepturi civile şi atitudinea societăţii, în ansamblu, faţă de persoanele LGBTQ+, distanţa dintre aici şi acolo nu e de 8000 km, ci poate de câteva sute de ani. Bine, câteva zeci, ca să fiu optimist. Deşi la ce se întâmplă acum în ţară, mi-e greu să fiu pozitiv.

Gabriel: Este foarte simplu: mă simt acasă dintre foarte multe motive.

Dacă este să fac o referire directă la tema discuţiei din acest interviu, îmi vin în minte cuvintele prim-ministrului canadian Pierre Elliott Trudeau din 1967, când prezenta legea modernizării statului prin adoptarea măsurilor contra discriminării homosexualităţii şi legalizarii avortului: «L’État n’a rien à faire dans les chambres à coucher.» (Statul nu are ce căuta în dormitorul poporului).

“Nous n’enverrons pas de police dans les chambres à coucher pour voir ce qui se passe entre adultes majeurs, consentants, en privé.” (Nu vom trimite poliţia pentru a vedea ce se întâmplă în dormitorul adulţilor ce au consimţit să fie acolo).

Există o definiţie pentru „familia tradiţională”?

Marian: Desigur. Definiţia mea pentru „familia tradiţională” este cea din cartea aceea pe care se pare că cel puţin 3 milioane de români o citesc la propriu (fără a vedea nici o figură de stil, fără conotaţii filozofice etc.); în care şerpii vorbesc, în care oamenii trăiau sute de ani, în care ţi se spune că eşti îndreptăţit să îi scoţi ochiul unuia care ţi l-a scos ţie, în care (cu părere de rău trebuie să amintesc asta) un tip născut dintr-o femeie virgină merge pe apă, face vin din apă şi scoate din mânecă o tonă de pâine şi peşte etc. Parcă se numeşte „biblie”, nu? Ei, bine, da: acolo e definiţia familiei tradiţionale.

Gabriel: Nu. Pentru mine, familia nu poartă adjective pentru a fi definită. Familia înseamnă dragoste şi planuri de viaţă împreună. Adăugarea oricarui adjectiv aduce o notă de discriminare şi de diferenţiere, fie că vorbim de persoane de acelaşi sex sau nu.

Avem nevoie de un referendum ca să definim acest concept?

Marian: Nu, nu şi iarăşi nu. Avem nevoie de oameni politici adevăraţi, nu de jeguri care se folosesc de prostia omenească pentru a-i pune la pământ pe alţii, în anul de graţie 2018.

Gabriel: Un ferm NU. Bazându-ne pe un simplu principiu al discreţiei şi bunului simţ, sentimentele dintre doi omeni nu trebuie să fie puse la dezbatere în piaţa publică. Consider că nu putem juca cu ocaua lui Cuza atunci când vorbim de sentimente şi viaţa oamenilor.

Aş dori să aud mai mult în politica românească despre ceea ce oamenii ar putea face pentru semenii lor, pentru dezvoltare socială şi acceptare a diferenţelor.

Voi sunteşi o familie?

Marian: Da, fără nici un fel de dubiu. Suntem o familie reală, din lumea acestui moment istoric. Care, ce-i drept, e unul îngrijorător pentru anumite ţări şi regiuni, în cazul de faţă România şi Europa (nu doar de Est!).

Gabriel: Da; un categoric da. O familie care se descoperă şi se construieşte pe zi ce trece.

De jure, suntem o familie cu drepturi şi obligaţii – în curând vom plăti taxe şi impozite. Am decis amândoi în decembrie 2017 să beneficiem de un drept acordat cetăţenilor acestei ţări, cel al căsătoriilor între persoane de acelaşi sex.

Pe cine deranjează comunitatea LGBTQ+?

Marian: Sunt deranjaţi de comunitatea LGBTQ+ toţi oamenii 1. ignoranţi; 2. răi şi frustraţi; 3. nesiguri pe sexualitatea lor (!); 4. care fac parte din orice combinaţie a categoriilor 1-3.

Gabriel: Biserica ortodoxă şi extrema-dreaptă românească, precum şi toţi cei care consideră că există o singură “cale spre adevăr şi lumină”.

Veţi merge la referendum, dacă se organizează?

Marian: Desigur.

Gabriel: Dificilă întrebare. Premergător plecării mele din România, aveau loc alegerile prezidenţiale dintre Iliescu şi Vadim. Am considerat că a merge la vot însemna a accepta ceva ce era complet în afara fiinţei mele. Acum, după 18 ani, în faţa acestei întrebări despre referendum,  am acelaşi sentiment. Mă consider deschis dialogului şi confruntării de idei, dar mi se pare extrem de ciudată dezbatarea “pot fi consideraţi doi poponari familie?”.

Dacă mă gândesc la ceilalţi membri ai comunităţii LGBTQ+ care au decis să rămână în România, da, mă voi duce la vot fără îndoială.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO