fbpx

Căutare

Share this article

Marius Pancu este jurnalist Digi24 și lucrează de la 14 ani și nu ți-ar mai părea surprinzătoare informația dacă i-ai asculta interviurile în care incisivitatea din spatele unei prezențe elegante  se transformă în perseverență și uneori în cinism.

Cum e mai bine pentru tine? Să te trezești cu noaptea-n cap, pentru emisiunea matinală, sau să te culci în crucea nopții, după emisiunea de la 10:00 noaptea?

Marius Pancu: Prin structură, sunt pasăre de noapte, mi-am dat seama. Deci mult mai mult îmi place acum. Nici nu știu cum am rezistat atâția ani să lucrez la emisiunea de dimineață, la Digimatinal. Cred că am făcut-o în virtutea unei inerții.

Nu te-ai gândit vreodată să renunți?

Marius Pancu: Ba da, de foarte multe ori. Dar ajungi cumva să pui în balanță ce ai și ce pierzi și-ți dai seama cât prețuiești acea meserie încât îți este aproape imposibil să decizi să te desparți de ea.

Totdeauna mi-am dat ocazia de a avea o pauză, în care să pot privi detașat și să nu iau hotărâri în focul problemei, ci cu luciditate. Dar după ceva odihnă și după ce mai aduceai niște energie în balanță, înțelegeai dacă mai poți face același lucru încă un an sau încă două luni.

Marius Pancu, în studiourile Digi24

Tu de ce ai ales fix televiziunea?

Marius Pancu: Cumva, eu mi-am dorit să fiu jurnalist, nu jurnalist de tv. Undeva pe la 14 ani a apărut un oarece interes față de presă, fortuit, motiv pentru care zic acum că meseria m-a ales pe mine și nu invers, fiindcă nu știam, la acei ani, că vreau exact asta, să devin jurnalist.

Dar am ajuns într-o redacție reală, de cotidian, e vorba despre ziarul Obiectiv, din Brașov, unde am văzut cum funcționează lucrurile și unde mi s-a încredințat destul de multă responsabilitate pentru acea vârstă. Mergeam pe teren, făceam articole despre tineret, iar pentru că eram la un cotidian unde jurnaliștii aveau mai mult sau mai puțin chef să scrie sâmbăta și duminica, îmi delegau mie această responsabilitate. Așa ajungeam, după vreo doi ani de la intrarea mea în presă, să ajung la cine știe ce conferință de presă a vreunui partid politic, unde se vânturau aceleași cuvinte și aceleași demagogii. Îmi ziceau: „mergi acolo și notează tot, ca și cum ai fi la școală și vedem noi ce scoatem din asta ulterior!”. Iar eu, un puști de 15-16 ani, nu spuneam niciodată „nu!”. Norocul meu era că nu-mi arătam vârsta și păream mai matur. (râde)

Marius Pancu a început cariera de jurnalist ca reporter la cotidianul Obiectiv, din Brașov, la 14 ani

Aveam și beneficiul timpului atunci, vorbeam despre presă tipărită, ziarul apărea a doua zi, aveam timp să vin cu notițele în redacție, să dezbat problema cu ziariștii mai experimentați și abia apoi să scriem articolul.

Nu e cel mai bun model de jurnalism totuși: „mergi tu acolo duminica, fiindcă noi nu avem timp!”

Marius Pancu: La 15 ani ți se deschide lumea, cu toată energia începuturilor. Nu-mi propuneam să schimb ceva, ci îmi plăcea să aduc lumii niște mesaje la care eu aveam acces.

Miza nu a fost niciodată jurnalismul tv, cum îți spuneam mai devreme, dar nu-ți ascund că mi-am dorit o cât mai multă audiență pentru acest mesaj. Iar dacă asta se traduce în notorietate, putem să-i spunem și așa.

Îmi plăcea să descopăr lucruri, eram curios și îmi plăcea să descopăr cu alții lucruri pe care le descopeream. Îmi amintesc că veneam către tineri cu lucruri pe care le descopeream de pildă la ambasada Japoniei. Energia începuturilor era o mobilizare de a face niște lucruri mai bine pentru publicul pe care-l ținteam atunci, adolescenții ca mine. Sigur că asta se schimbă cu vârsta și ajungi să te adresezi unui număr mult mai mare și mai divers de oameni.

În plus, cred că orice fel de responsabilizare, la acea vârstă face miracole pentru încrederea unui copil, a unui adolescent, care vrea să facă această meserie. Dacă lucrurile s-ar fi întâmplat 5-7 ani mai târziu, nu aș mai fi fost atât de doritor să fac asta.

Or, atunci eram printre cei 0,002% din puștii care fac ceva important în lumea adulților și nu pierd vremea pe calculator.

Ce profesie aveau ai tăi?

Marius Pancu: Alor mei nu le place să vorbesc despre ei. Am luat decizia, împreună cu toți apropiații, de a nu-i expune public în niciun fel. Ce fac eu vine cu beneficii pentru mine, iar cei din jurul meu nu au niciun fel de obligație ori beneficiu din apariția lor publică.

Am luat decizia ca lucrurile spuse despre mine să fie exclusiv despre mine. Eu îmi asum această meserie cu bunele și relele ei, cu avantajele și dezavantajele ei, în plus sunt plătit pentru asta. Dar ai mei nu au nicio vină și nu și-au dorit o clipă să devină persoane publice.

Așa încât am decis să ne trăim fericirile de familie fără niciun fel de referințe publice. Există și o presiune din partea persoanelor publice de a-și afișa autenticitatea prin tot felul de detalii despre familie, prin supra-afișare a pozelor de familie, din vacanțe, de la sărbători și așa mai departe. Ai mei au fost de partea cealaltă a acestei opinii și mi-au zis: „noi știm că ne iubești, nu e necesar să faci paradă de niciun fel de relație de acest tip când apari în media.”

Marius Pancu, jurnalist

Și nu te-a deranjat o clipă acest lucru?

Marius Pancu: Nu, pentru că și eu sunt în asentimentul lor și le înțeleg argumentul. Când se fac referiri publice la tine, deja apar dezavantajele.

De ce? Care ar fi neajunsurile din faptul că povestești public despre mama sau despre tatăl tău?

Marius Pancu: Cred că nici măcar în grupul lor de cunoscuți nu se știe foarte bine despre legăturile noastre și cred că simplul fapt că ar apărea o conversație socială pe care ei nu ar avea cum să o poarte e un dezavantaj în sine. De ce să vină cineva să le ceară ceva, de ce să vină cineva cu vreo referire la acest detaliu?

Te-am întrebat despre profesiile părinților tăi fiindcă încercam să înțeleg de unde venea pasiunea ta pentru scris?

Marius Pancu: Eu am fost pasionat de limba română întâi de toate. Ai mei au fost întotdeauna niște oameni care m-au încurajat întotdeauna spre școală, am mers la un liceu cu clase speciale de filologie, unde se dădea concurs, în clasa a V-a, Liceul Meșota din Brașov.

Eram pasionat de limba română, citeam foarte mult, apoi a apărut și oportunitatea de a intra în redacția acestui cotidian despre care-ți povesteam, unde criteriul inițial de selecție a fost exact acesta, cine este cel mai bun la limba română?, deși nu este neapărat un criteriu stabil, fiindcă e posibil să apară în discurs niște literaturizări care să nu fie utile jurnalismului, dar dincolo de asta este esențial să existe un respect față de limbă. Mă uit acum la colegii care vin din urmă și-mi dau seama cât de mult contează fondul lexical pe care-l folosesc. Nu cred neapărat în teoria că discursul jurnalistic trebuie să se limiteze la fondul de bază al limbii, cred că oamenii sunt mai inteligenți decât atât și poți să le vorbești folosind și cuvinte cu mai mare profunzime, nu neapărat ca pentru un copil de clasa a IV-a.

Dincolo de arhitectura limbajului există un pericol al ocultării mesajului din prea multă literaturizare, ceea ce se vede mai ales în scriitura începătorilor, și care nu e deloc în beneficiul mesajului jurnalistic.

Mă gândeam că, pasionat de lectură fiind, te-ai fi orientat mai degrabă spre niște cercuri literare, spre o scriitură de ficțiune ori poate poezie. Nicidecum către o meserie practică și istovitoare, jurnalismul.

Marius Pancu: Am făcut și asta, am scris și reportaj, am scris și ficțiune.

Ai scris poezie, de pildă?

Marius Pancu: Am scris, dar acum mulți, mulți ani. În adolescența foarte incipientă, dacă vrei. Dar nu am scris și pentru că nu am fost și nici acum nu sunt un mare consumator de poezie. Preferințele mele merg mai degrabă către roman.

Aici cred că e și vina școlii, dacă ți se vâră mai ales Eminescu și în niște șabloane naive de „voievod stelar al poeziei românești”.

Înseamnă atunci că în vreun sertar din camera ta se ascund cine știe ce manuscrise de vreun roman sau de nuvelă?

Marius Pancu: Mai degrabă în niște foldere, aș zice. (râde) Nu-ți ascund că scriu și uneori o spun și public, când mai împărtășesc cu publicul bucăți care nu au nicio legătură cu actualitatea curentă.

Marius Pancu, jurnalist Digi24.

Care a fost prima greșeală ca reporter și cum a arătat sancțiunea?

Marius Pancu: Nu știu dacă a fost neapărat o greșeală, dar îmi voi aminti totdeauna de ea. Eram deja în televiziune, făcusem o emisiune la postul național, ajunsesem la o altă televiziune comercială, lucram ca reporter pe economic și am primit misiunea primului live. Urma să vorbesc despre cursul valutar, într-o perioadă de criză economică în România și mă chemaseră de-acasă, din ziua mea liberă, poate tocmai pentru că șefii voiau să vadă disponibilitatea mea de a fi mobilizat instantaneu și de a vedea cum mă descurc dacă m-au luat pe nepregătite, cu câteva ore înainte de direct.

Am intrat în direct, totul a mers foarte bine, vorbeam despre o monedă care se prăbușea, am spus ce aveam de spus iar la finalul intervenției, când am dat pasa înapoi, fiindcă așa se făcea atunci, formula „acestea au fost informațiile, ne întoarcem la tine!”, atunci am zâmbit, probabil relaxat după povara live-ului. Ulterior am aflat că acel zâmbet era deplasat.

M-am dus înapoi în redacție, am primit felicitări pentru coerența intervenției, după care m-au întrebat: „ce-a fost cu zâmbetul acela larg la final?”. Acum, la atâția ani distanță, nu mi se mai pare o greșeală. (râde) Nu m-ar deranja acum ca reporterul să-mi zâmbească atunci când dă pasa înapoi, dimpotrivă, cred în puterea jurnalismului de a vedea lucrurile cu o doză de relaxare, câtă vreme nu vorbim despre o atrocitate, un genocid sau o catastrofă cu victime umane.

Care ar fi greșeala peste care ți-ar fi foarte greu să treci?

Marius Pancu: Am un producător care spune: „Știi ce-mi place la tv? Orice greșeală ai face, se uită 15 minute mai târziu!”. Și cred că are dreptate, fiindcă televiziunea este atât de alertă încât orice dispare după imediatele valuri de informații care vin foarte repede.

Nu mi-aș putea ierta greșelile de documentare, să induc în eroare oamenii despre niște fapte sau informații. Dacă ar fi și deliberat, nu mi-aș ierta niciodată și nu aș face-o vreodată, cu orice fel de risc. Dar m-ar deranja la fel de mult și să spun jumătăți de adevăr care să apară din pricina unei documentări precare. Sigur că se întâmplă, când vin peste tine valuri de informații, adesea nedocumentate, uneori contradictorii încât să nu ai timp să verifici detaliile: un an, naționalitatea vreunui actor din știre, o cifră anume vehiculată bugetar. Dar chiar și aceste greșeli mi se par destul de mari și le reproșez.

Altminteri, bâlbâieli, cacofonii sau ratarea vreunui acord, astea nu mi se par atât de grave, fiindcă suntem oameni și uneori suntem în direct 4 sau 5 ore neîntrerupți decât de o pauză de publicitate.

Dacă nu ar fi fost jurnalismul, televiziunea, ce altă meserie ar fi fost?

Marius Pancu: Ar fi fost tot o muncă în zona de comunicare. Cochetam cu publicitatea, cu comunicarea publică, aș fi încercat tot un soi de ambalare a vreunui mesaj. Am fost foarte pasionat de limbi străine și cu siguranță una dintre piste ar fi fost asta: profesor sau traducător în zona limbilor pe care le vorbesc.

Nu neg că a fost o grea luptă, când am dat admiterea la facultate între a merge strict spre jurnalism și spre limba română, ceea ce ar fi însemnat că aș fi fost un profesor de limbă și literatură română. Decizia a fost destul de grea la acel moment, fiindcă eu deja lucram în presă și părea firesc acest destin, dar în același timp eram fostul elev care mergea la olimpiadele de limba română, iar asta părea că te pregătește pentru un destin de profesor.

Nu vreau să pozez în elevul perfect și mărturisesc că mergeam la olimpiade și pentru că primeam o lună liberă în care să ne pregătim, adică stăteam acasă și citeam. Deci era o soluție foarte convenabilă.

Ai o prezență care emană siguranță de sine. Ți s-a întâmplat vreodată să fii în degringoladă, în derivă?

Marius Pancu: Nu mi s-a întâmplat. Cu toată lipsa de modestie cu care ar părea că spun ce urmează să spun, eșafodajul pe care mi-am construit carierea este unul stabil fiindcă nu am ars niciodată etape, nu am falsificat niciodată comportamentul sau starea. Așa încât siguranța despre care vorbești este dată de faptul că știu niște lucruri pe care nu mi le poate lua nimeni. Poate că meseria mea va dispărea, un post de radio sau tv vor dispărea, dar ceea ce știu eu nu-mi va putea lua nimeni, niciodată. Și trăim, slavă Domnului, într-o țară care ne dă acces și la o altă lume, iar cu informațiile pe care le am, cu limbile străine pe care le vorbesc, pot să o iau oricând de la capăt într-un alt loc. E nevoie doar de curaj pentru asta.

Cel mai important sfat pe care l-aș da cuiva vreodată este să nu încerce să se mintă pe sine și pe ceilalți!

Cum i-ai convins pe cei de la Digi24 să îți dea tronsonul de noapte?

Marius Pancu: Nu i-am convins eu, a fost o chestiune de decizie a lor, de evoluție. Eu îmi fac meseria la același nivel dintotdeauna. Pentru mine nu contează emisiunea, tronsonul sau postul la care activez, eu îmi voi face meseria la standardele pe care le știu, cu aceeași dedicare.

Sigur că și aici, ca în orice joc, există antrenori, iar când aceștia decid că un jucător este mai potrivit pentru o anumită poziție din echipa respectivă, au libertatea de a-l folosi cum își doresc. Asta nu înseamnă că, pentru mine, un tronson sau altul vine cu un grad diferit de a-mi face meseria.

Sigur că nu, dar recompensele sunt de altă natură, nu? Prin urmare, pare neverosimil să nu te motiveze sau să nu ne frustreze lipsa lor.

Marius Pancu: Ce încerc să-ți spun este că eu și instrumentele cu care îmi fac meseria rămân neschimbate.

Marius Pancu, jurnalist Digi24.

Da, dar contextul pe care-l aveai dimineața și acesta de acum, când ai niște invitați pe care-i pui în niște chingi și sunt complet diferite, la fel cu maniera în care-ți faci meseria, nu?
Marius Pancu:
Nu aș zice la fel ca tine. Poate nu sunt oamenii suficient de matinali. Am avut invitați foarte buni și la prima oră a dimineții pe care i-am pus în chingi, cum spui tu. Și nu au fost deloc puțini.

Am prins mai multe breaking-news-uri pe tronsonul matinal, când rămâneam în live 3 ore sau mai mult, de la căderi de meteoriți, la căderi de guverne, la atentate, proteste sau cine știe ce alte știri care au rupt ritmul obișnuit al unei zile.

Asta îți dă ocazia să îți faci meseria cu o siguranță și o corectitudine față de tine întâi de toate, nu neapărat față de post, de tronson sau față de emisiune. Jurnaliștii au o misiune întâi de toate față de ei înșiși, fiindcă ei vor pleca mai departe, cu portofoliul lor. 10 ani mai târziu nu va ști nimeni și nu va mai conta că jurnalistul x a fost promovat de cutare instituție de presă.

De ce este așa tăios acest instrument cu care-ți faci tu meseria de jurnalist? Eu am văzut două dintre interviurile tale de noapte, cu Meleșcanu și cu Câmpeanu. Mi-a fost dat rar să văd un amestec de eleganță și cinism într-o intervenție în direct. Mă întrebam cui servește, mai ales că acești oameni sunt în continuare demnitari și nimeni nu i-a chestionat ulterior; cum te schimbă pe tine astfel de interacțiuni și care sunt reacțiile după aceea, când se închid camerele și se scot lavalierele și rămâi pe o tăcere stingheră?

Marius Pancu: Miza mea, când încep un interviu, nu este să fiu radical, să desființez pe cineva sau să fiu incisiv. Am văzut că a proliferat această imagine, Marius Pancu, jurnalistul incisiv.

Nu-mi propun să fiu un jurnalist incisiv, ci un jurnalist care pune toate întrebările. Nu am avut interviuri violente, dialoguri în care să urlăm unii la alții. Eu pun niște întrebări, foarte simple, foarte scurte, uneori repetate, cu un ton calm și civilizat, nu am alunecat niciodată în vreo dezbatere imposibil de dus de o persoană, darămite de un demnitar, doar că s-ar putea ca lor, politicienilor din România, să le lipsească exercițiul unui interviu real. Iar asta nu poate fi decât vina lor, fiindcă merg la interviuri despre care știu că vor fi prietenoase.

Mă uit la politicieni din alte țări și văd că o metodă de validare pentru ei este să participe la emisiuni incomode, unde ajung să fie puși în valoare prin întrebări grele.

Cred că trebuie să depășim paradigma în care publicul e prost și poate fi fentat.

E mult mai credibil un politician care intră într-o dezbatere de idei reale, iar uneori poate că greșește, alteori parează sau uneori răspunde bine sau se irită dar este acolo și-și arată bărbăția funcției cu care a fost învestit. Este mult mai credibil decât dacă s-ar duce invitat într-o emisiune unde vorbește neîntrerupt 10-20 de minute despre un subiect pe care și l-a notat în detaliu pe o ciornă. Iar publicul simte asta imediat.

Din studio nu-ți dai seama niciodată cum se vede interviul de acasă, fiindcă miza ta nu este niciodată aceea de a impresiona pe cineva, ci de a pune întrebările și de a primi răspuns la ele.

Există un exemplu al unui jurnalist BBC care a repetat de vreo 40 de ori aceeași întrebare până a primit răspunsul. Eu sunt acel jurnalist. Voi repeta întrebarea până voi primi un răspuns sau mi se va spune franc că nu știe răspunsul. Cine se uită la interviurile mele știe că apreciez transparența. Nu știu să răspund, spun că nu știu.

Trebuie însă ca oamenii să aibă curajul să-și asume că nu știu răspunsurile. Apreciez mult mai mult asta decât să mă duci cu vorba, ca și cum aș fi un copil de 4 ani și nu pricep că nu vrei să-mi răspunzi la întrebare sau nu ai răspuns la ea.

Marius Pancu, jurnalist Digi24. Foto: Horia Stan

Ce se întâmplă când se dau lavalierele jos? E foarte dificil, fiindcă am o relație civilizată cu toată lumea, fiindcă sunt un om elegant de felul meu. Nu aș urla la cineva, nu aș face niciodată apel la invective, jigniri sau atacuri la persoană. Critic, dacă vrei, cartea și nu autorul; voi pune în discuție programul de guvernare nu ministrul și așa mai departe.

Au fost și alte interviuri în care oamenii au răbufnit în direct, nu are rost să le nominalizez, fiindcă sunt de notorietate, și în care atacurile veneau dintre domniile lor înspre mine, atacuri personale deși nu ne-am văzut niciodată în alte conjuncturi în viețile noastre dar pentru că pur și simplu au clacat pe niște chestiuni absolut concrete au răbufnit. Dar acesta este un reflex al modului în care s-a făcut presă la noi.

Presa incisivă însemna că urlăm unii la alții și ne smulgem lavalierele. Or, eu nu operez la acest mod nici în meserie, nici în viața reală. Și am avut surpriza neplăcută să văd că oamenii, obișnuiți cu acest mecanism defensiv, să-l folosească împotriva mea.

Niciodată nu voi face așa ceva, nu asta înseamnă incisivitate, dar nu voi renunța vreodată la a mi se răspunde la o întrebare, chiar și cu riscul de a sacrifica timpi de emisie și alte subiecte și teme pregătite pentru respectiva intervenție.

Care-i imaginea pe care ai vrea-o stabilită în mintea telespectatorului tău? Cine te îmbracă pe tine?

Marius Pancu: Sunt alegeri proprii. (râde)

Pentru că tot am făcut acest recurs la memorie, ți-aș spune că mă îmbrac în costum din clasa a V-a, când am intrat la liceul despre care-ți pomeneam, fiindcă așa arăta uniforma. Singurul artificiu pe care-l mai puteai face la acel costum era o alternare inteligentă a cravatelor. Era o formă de a ieși din normă, un act de rebeliune.

Deci a intrat în ADN-ul meu acest stil. Sunt pasionat de zona estetică și în afara programului de la tv.

Ceea ce se vede la televizor este o translatare a modului în care mă îmbrac zi de zi. Așa m-am învățat și așa mă simt confortabil. În casă, de pildă, va fi foarte greu să mă găsești îmbrăcat în trening. Asta neînsemnând că voi judeca alegerile altora în această privință.

Nu mă vei vedea mergând cu branduri celebre, fiindcă știu că ce trebuie să facem este diferența dintre modă și stil. Stilul există, îl ai, te definește pentru tot restul vieții tale, în vreme ce moda vorbește mai degrabă de niște tendințe sau alegeri efemere din viața ta.

Cred însă că „haina-l face pe om!” și că există un arsenal semiotic la care putem apela prin vestimentație și cine se face că nu-l înțelege ratează o bună parte din comunicare, nu e un om întreg. Nu poți avea pretenția despre tine că ești un om inteligent și să nu alegi să operezi înțelept fiecare opțiune de mesaj pe care o ai la dispoziție. Și vei înțelege că transmiți, fără nicio îndoială, un mesaj și prin hainele pe care le alegi.

Marius Pancu, un jurnalist cu stil

De ce ți l-ai ales drept model jurnalistic pe Anderson Cooper și ce anume din biografia ta se potrivește cu a lui?

Marius Pancu: Îmi place acest amestec de seriozitate, în care apare ca un jurnalist de război, cu niște reportaje foarte bune, cu niște dialoguri politice incisive, un jurnalist care nu se teme, nu se ferește, dar este și omul care face bucățile de Revelion la CNN, când se râde foarte mult, iar el este foarte relaxat, este și omul care face CNN Heroes, când apelează la resurse emoționale, un individ care nu se sfiește să lăcrimeze în direct atuci când vorbește despre un subiect dramatic, nu se ferește de ironie și-mi amintesc despre o referire la Donald Trump și care a șocat o planetă; a spus atunci că președintele SUA estre ca o țestoasă care a căzut pe carapace și se zbate neajutorată cu picioarele pe sus.

În momentul în care te agăți cu orice preț de cuvinte insipide când situația este fragrantă, când este evident pentru toată lumea unde e rana și oricine poate pune degetul pe ea, iar tu te adăpostești sub discursuri corecte politic, înseamnă că te așezi de partea răului, pentru că te încăpățânezi să vezi binele în răul absolut.

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO