Căutare

Share this article

O donație de un milion de euro a ajuns în conturile Dăruiește viață,  organizația care construiește primul spital de oncologie și radioterapie pediatrică de la noi.

Compania „vinovată” de acest lucru a fost Mastercard, condusă de Cosmin Vladimirescu, un CEO nonconformist, a cărui poveste de viață pornește undeva în cartierul Tineretului din București, trece pe la terenul de baschet, vibrează în ritmuri rock și se desăvârșește într-o viață alături de copii, oriunde vor alege ei să fie în lume: Aș vrea ca băieții mei să știe că lumea e a lor, nu orașul, țara, continentul ăsta, ci lumea. Iar ei pot să se dezvolte și să facă absolut ce vor dori ei. Și, orice vor face, noi vom fi alături de ei.

Iată povestea unui om care ne inspiră!

De ce ați făcut această donație către o cauză socială?

Mi s-a părut firesc să o facem și am regretat cumva că nu am fost suficient de mari să o facem mai devreme și să poată influența masiv niște oameni. Am mai avut inițiative și am mai ajutat niște oameni și niște gânduri frumoase, dar nu la anvergura asta.

Sper să se construiască acolo cel mai frumos și utilat spital căruia să nu trebuiască să îi treacă nimeni pragul.

Tu, ca om, de ce te lași implicat într-o cauză socială?

Nu mă las implicat, mă implic. Cred că este o diferență aici.

Mă implic pentru că știu că fiecare dintre noi are nevoie de ajutor la un moment dat și știu cât de important este să fie cineva alături de tine care să te ajute, să-ți dea ce-ți trebuie și să te facă să mergi mai departe.

De unde știi?

Cu toții am avut experiențe neplăcute și cu toții am simțit nevoia să fim ajutați. Câțiva dintre noi am și avut norocul să primim acel sprijin.

Poți să îmi spui mai mult despre o astfel de călătorie?

Pot, dar aș vrea să păstrez o discreție necesară față de familia mea, de copiii mei, pentru că nu aș vrea ca ei să afle în acest mod prin ce am trecut.

Dincolo de asta, cred că fiecare dintre noi, dacă ne uităm puțin în trecut, simțim că am trecut prin ceva de acest gen: mai mic, mai mare, experiențe personale sau ale celor dragi din jur.

Eu am avut norocul de câțiva oameni care mi-au schimbat viața, fie că a fost vorba de părinți, prieteni, profesori sau parteneri de afaceri. Am avut acest norocul de a-i întâlni și, fără a veni cu această intenție, interacțiunea cu ei a scos la iveală ceva ce m-a făcut să văd lucrurile altfel.

Îmi spui o poveste relevantă pentru ce ai spus mai devreme?

Uite, de pildă, acum vreo doi ani, cineva m-a influențat radical să îmi schimb modul de viață: m-am apucat de sport, am slăbit, fac baschet. Acel om mi-a spus ce trebuia să aud la momentul potrivit. El mi-a dat un exemplu, eu am realizat că se poate.

Cum era Cosmin de dinainte?

Cred că era mai apatic, mai lipsit de energie și, cu siguranță, trăia o viață mai anostă. Iar această schimbare mi-a îmbunătățit masiv stilul de viață, plăcerea de a trăi, relația cu copiii. Lucrurile pe care le gust acum în viață sunt altele.

Ce ai adăugat, de fapt?

Nutriție, sport. Sportul mi-a consolidat relația cu copiii.

Băieții mei, Răzvan, de 9 ani, și Alin, de 12 ani, fac și ei baschet, ca și mine odinioară.

De când s-au născut, ei mi-au schimbat perspectiva. Dintotdeauna mi-am dorit să am copii. Dar când au apărut, au urcat imediat pe un piedestal și au devenit prioritatea absolută și cred că m-am schimbat pe măsură ce s-au schimbat și ei.

Cosmin, părintele de acum 10 ani este complet diferit de acum 10 ani și sunt convins că lucrurile vor sta cu totul altfel peste 10 ani.

Cosmin Vladimirescu, CEO Mastercard

Ce le place, ce își doresc?

Băieții mei fac sport de performanță, Alin merge la vreo opt antrenamente pe săptămână. Fratele lui mai mic face, cred, vreo patru și tot ce vrea este să fie mai bun decât frate-său. Răzvan este extrem de competitiv. (râde)

Alin cred că și-a setat deja unde vrea să facă facultatea, vrea să meargă în SUA, să joace în NCAA, liga universitară americană, apoi vrea să se întoarcă în Europa și să joace în liga de aici.

Mie baschetul mi-a schimbat viața.

Am început cam la vârsta la care este acum Alin, pe la 12 ani. Omul care le-a pus lor mingea în mână este același cu care am început și eu, antrenorul Dan Săndulache, care, la 76 de ani încă antrenează.

Eu am făcut baschet pentru că era trendy, pentru că mergeau mai mulți copii din clasa mea acolo. Vorbim despre anul 1987 și, oricât de surprinzător ar părea, la noi în clasă baschetul era la modă.

Soția domnului profesor ne era dirigintă. Era profesoară de sport, fusese campioana noastră olimpică la Tokyo la gimnastică, iar prin intermediul dânsei am ajuns și noi la baschet.

La mine acasă, când eram adolescent, lucrurile au stat un pic altfel  fiindcă mama a considerat că sportul și cartea nu merg împreună. Așa că în liceu m-am lăsat de baschet.

Copiii mei se antrenează la alt nivel decât o făceam eu, au mult mai multe competiții și au parte și de suport din partea noastră. Deci, da, sunt mult mai buni decât mine. Iar asta este cea mai mare satisfacție a mea.

Cum a fost momentul în care te-ai lăsat de sport?

Nu am perceput foarte intens schimbarea atunci când m-am lăsat de sport, ci mai degrabă de-a lungul timpului. Acum doi ani însă, din fericire, s-au schimbat lucrurile și acum fac sport în fiecare săptămână, sunt mult mai așezat.

Liceul ce a mai adus cu el, în afară de multă carte în detrimentul sportului?

Liceul m-a ajutat să îmi descopăr determinarea. Pe vremea aia îi spuneam încăpățânare. Determinare este un cuvânt mai frumos, pe care l-am descoperit mai târziu.

Încăpățânat să….?

Încăpățânat să demonstrez contrariul când lumea îmi spunea că nu pot să fac ceva. Întotdeauna a fost așa.

Îmi plăcea orice materie unde eram motivat să înțeleg ceva, nu să învăț mecanic.

Am terminat Liceul Șincai, la profil mate-fizică. Ei bine, la matematică învățam foarte mult, mai ales că nu era zona în care să fiu motivat în clasă să prind ceva. Învățam mult, acasă, fără meditator.

Toți vecinii mei știau că în acel moment învățam la mate, pentru că urla muzica în cartier. Pot să-ți spun exact și piesa pe care învățam teoreme, You can’t bring me down, de la Suiciadal Tendencies.

Și cât a durat povestea asta? Când ai simțit că ai demonstrat ce voiai să demonstrezi?

Cred că vreo doi ani, clasa a XI-a și a XII-a.

Și cu părinții erai la fel de neînțeles?

Da, eram un rebel. Mi-a plăcut să încerc lucruri, să fac totul altfel. Și nu o spun cu vreun regret. A fost o perioadă foarte frumoasă. Și liceul, apoi și facultatea.

Când te-ai simțit mândru de tine?

Nu a fost un declic, ci au fost destul de multe dăți în care m-am simțit mândru.

În liceu, de fiecare dată când câștigam o bătălie cu  vreun profesor. Examenul de bacalaureat a fost un moment bun pentru mine, o confirmare a faptului că nu au avut dreptate. Am avut momente bune și în facultate.

La primul job serios am fost foarte mândru de mine pentru că făceam o treabă foarte cool și aveam nenumărate povești pentru berile de după muncă: combăteam frauda cu carduri bancare.

Erau anii 2000 și existau destul de multe încercări de fraudă. Motiv pentru care munca mea era destul de investigativă, aproape polițienească. O făceam noi pentru că pierderile erau la noi. Banca la care lucram plătea comerciantul pentru tranzacția respectivă, dar, mai departe, primea refuz de plată.

Munca mea era să descopăr frauda înainte de acel moment, să opresc de la autorizare aceste tranzacții.

Am lucrat 7 ani în bancă și acolo am învățat să conduc o echipă. Ulterior, Mastercard mi-a resetat sistemul de valori. Am plecat de la a coordona o echipă de 27 de oameni și am ajuns la o echipă de 4 oameni și la a face multe lucruri singur.

A fost o provocare. Și am acceptat-o pentru că vorbeam de Mastercard, deveneam country manager și aveam posibilitatea să lucrez cu toate băncile și să văd lucrurile din cu totul altă perspectivă. Apoi, aveam ocazia de a face afaceri, lucru pe care știam că pot să îl fac, dar în bancă nu am reușit să îmi dezvolt această abilitate.

Care a fost maximul carierei tale?

Nu l-am atins încă. Dacă mă întrebi ce planuri am în următorii cinci ani și ce voi alege, nu știu ce să îți răspund. Din fericire, Mastercard îmi oferă multe oportunități și știu că voi alege ce va fi mai bine pentru familie, pentru mine, pentru companie, pentru oamenii pe care îi am alături.

Speculativ, sigur, dar întreb: unde veți fi peste 20 de ani?

Alături de copii. Încerc să nu îi limitez pentru că noi am avut parte de restricții și ziduri în jurul nostru. Din fericire, am fost norocos și am reușit să descopăr lumea, adică mult mai mult decât orizontul mărunt în care ne petrecem mare parte din viață.

Aș vrea ca băieții mei să știe că lumea e a lor, nu orașul, țara, continentul ăsta, ci lumea. Iar ei pot să se dezvolte și să facă absolut ce vor dori ei. Și, orice vor face, noi vom fi alături de ei.

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO