Business lifeLife Stories
Business lifeLife Stories
Cum e să trăiești o aventură de peste 20 de ani într-o lume a banilor? Mihaela Mitroi, fost partener Price Waterhouse-Coopers, omul care te împrietenește cu taxele
Monica Tănase
|Reading time: 10 mins
Share this article

Mihaela Mitroi este consultant fiscal, a lucrat în Ministerul de Finanțe post-decembrist, în Curtea de Conturi, iar acum 15 ani a devenit unul dintre partenerii Big Four, cei patru mari jucători de pe piața de consultanță.

Are aproape trei săptămâni de când a demisionat și își face planuri de vacanță. Am povestit înainte de asta însă despre femeia de carieră, despre sacrificarea copilului, ambiție și recompense simbolice.

Dacă dăm 30 de ani în urmă cum s-ar fi numit meseria ta?

Acum 30 de ani meseria mea nu exista pentru simplul motiv că atunci nu exista ideea de sfătuitor pe taxe. Nu se uita nimeni la aspectul fiscal. După Revoluție însă a început nebunia. Atunci a apărut ICM-ul, Impozitul pe Circulația Mărfurilor, o taxă pe fiecare tranzacție. România era în căutarea unui sistem fiscal nou, adecvat noii epoci, iar acesta părea cel mai bun. Iată doar un exemplu din nebunia de atunci. TVA-ul a apărut mult mai târziu.

În această nebunie de ce ai alege meseria asta?

Eu am terminat cibernetică, la ASE, adică cream softuri care să gestioneze contabilitatea. Așa am început să învăț contabilitate, bilațuri și așa mai departe. Mi-a plăcut, am devenit și mai curioasă, așa încât am început să fac muncă de contabilitate.

Într-o zi am ajuns la Fisc. Duceam un bilanț al unei firme pentru care lucram. Oamenii de acolo începuseră să mă știe, eram foarte curioasă, vorbăreață și mereu aveam întrebări. Mi-au povestit de un post de inspector fiscal la care, ziceau ei, aș fi putut să candidez. Practic, urma să fac controlul companiilor.

Am dat examenul, l-am luat și am devenit inspector fiscal în acest vestit ICM, cum îți ziceam mai devreme. Nu am să uit niciodată colegele de la camera 32, unde funcționam noi, fetele de la ICM. A fost o experiență senzațională și am învățat enorm acolo.

Am mers pe teren, făceam controale, doar că la un moment dat mi-am dorit mai mult și m-am mutat într-un departament unde făceam controale mai complicate, împreună cu poliția economică. De acolo mi-a fost destul de simplu să plec, împreună cu mai mulți colegi, la Curtea de Conturi, care tocmai se înființase.

Eram inspector al Curții de Conturi când am ajuns prima data la Price Waterhouse. Eram în control.

Operațiunea de control devenise pentru mine o rutină: știam cum să mă uit în balanțe, știam unde să caut probleme, să dibuiesc nereguli. Așa încât oamenii de la Price, când mi-au văzut naturalețea cu care lucram, au decis să mă recruteze. Mi-au propus să dau un examen și să devin consultant fiscal la ei. Practic, să trec în cealaltă tabără.

„Ce vreți de la mine?”, am întrebat eu? „Să dai răspunsuri!”, mi-au spus ei. „La ce?”, am continuat eu. „La întrebări despre taxe și impozite!”. Cam așa a decurs dialogul surzilor, de unde reieșea că habar nu aveam despre munca de consultant fiscal.

Sunt exact 22 de ani de atunci, de când am decis să las o muncă în care practic visam ce trebuie să fac, pentru ceva ce nu înțelegeam bine cum funcționează.

M-am mutat la Price și a început Aventura. Întâi de toate am plecat la cursuri în străinătate și am intrat în altă lume, cu alte modele financiare. Am avut expați care au venit cu expertiza lor. Noi eram învățăcei, dar munceam pe brânci și învățam.

Care era contextul?

Să ne gândim la România acelor ani. Veniseră în România câteva multinaționale care au devenit clienții noștri. Noi nu aveam printre beneficiari antreprenori români. Nu exista așa ceva. Cine plătea în anii ‘90 taxe la stat? Interesul era să facă evaziune fiscal, nu să plătească taxe. Deci, aveau nevoie de consultanță? Nicidecum. Așa încât, clienții noștri erau multinaționalele care aveau management străin și care înțelegeau ce înseamnă consultanță.

Atunci cine era partenerul unde se blocau lucrurile? Ministerul de finanțe.

Mi-aduc aminte cum mergeam la minister și care-mi ziceau: „pleacă, măi, de aici! Tu înveți companiile să fure!”. Și nu erau un om, doi care spuneau așa ceva. A fost nevoie de un proces anevoios, de ani de zile, să se schimbe această percepție de „noi nu ne vindem țara!” Dar am reușit încet-încet, după ce s-au mai schimbat și generațiile.

Ai niște taxe, le plătești. Pentru ce îți trebuie un consultant în schema asta simplă?

Cea mai mare problemă în toată lumea este complexitatea sistemului fiscal. Este ca și cum ai citi o carte de medicină avansată. Nu înțelegi 70% din ce scrie acolo. Și nu vorbim doar de România. Peste tot codul fiscal înseamnă tomuri întregi pe care trebuie să știi să le descifrezi.

Lucrurile se schimbă, tranzacțiile se schimbă, de oameni nu mai vorbim. Toate schimbările trebuie etichetate și fiscal.

În America, să completezi declarația anuală necesită consultant, altfel este imposibil să nu greșești undeva. Iar acesta este trendul actual. Nimeni nu vrea să greșească în vremurile noastre, fiindcă penalitățile și uneori riscul să fii scos de pe piață sunt atât de serioase încât nimeni nu mai vrea să scape o greșeală.

Acum 10 ani oamenii erau interesați de optimizare, de alegerea celui mai ieftin și bun serviciu. Acum nu mai este despre costuri, ci despre a fi în termenii acestui cod fiscal foarte stufos.

În fiecare an se schimbă ceva radical la sistemul fiscal românesc. Nu avem predictibilitate. Ce înseamnă asta?

Hai să începem din 2007, când a debutat criza mondială. Atunci americanii, administrația Obama, au realizat că au nevoie de bani. Iar veniturile fiscale sunt o sursă importantă de bani în bugetul oricărei țări.

Când s-au uitat mai atent, au realizat că proprii contribuabili plăteau foarte puțin. Așa că America a pus pe agenda întâlnirilor G8 și G20 problema reformei fiscale la nivel internațional. Ce urma să facă? Să se asigure că nu mai există paradisuri fiscale, să existe schimb de informații cu alte state, transparență a tranzacțiilor companiilor, iar tranzacțiile să aibă substanță economică, adică să nu aibă drept scop doar evitarea taxelor. Și mai voiau ceva? Voiau să știe în orice moment cine deține acea companie, the beneficial owner, nu vreun interpus avocat sau alt paravan. „Vreau să știu cine este în spatele unui Trust, al unei fundații, vreau să știu tot!”, a zis Obama. Iar asta a schimbat lumea.

De atunci s-a schimbat fiscalitatea la nivel internațional. A apărut FACTA și statul știe exact câți contribuabili are în străinătate, unde sunt și care este situația veniturilor lor impozabile.

Apoi a apărut CRS, așa încât toată lumea care a adoptat acest sistem, inclusiv România, intră într-un circuit al transparenței: Elveția este obligată să raporteze detalii legate de soldul controlului tău deschis la acolo.

Există un sistem internațional de monitorizare, transparent. Ideea este ca profiturile să se impoziteze acolo unde se creează.

Iar pe lângă aceste direcții, România operează codul fiscal în concordanță cu directivele europene. În acest context, România încearcă să își găsească ritmul. Ce ne lipsește nouă este strategia: un consens la nivel politic prin care să se respecte o anumită strategie de facilități acordate spre a întări anumite sectoare de industrie. Nu avem un mesaj coerent: „noi ne dorim să dezvoltăm aceste sectoare industriale fiindcă știm că putem fi competitivi la acest nivel și indiferent de cine este la guvernare, știm sigur că aceste facilități vor fi păstrate și nu vom face modificări”. Așa ceva nu există, cel puțin la nivel de strategie. Există niște conduite punctuale, ca de pildă faptul că toate guvernele au agreat să nu renunțe la facilitatea legată de impozitarea veniturilor softiștilor.

Până la urmă s-au văzut beneficiile acestei măsuri: s-au dezvoltat antreprenori români de succes, se face export de software serios din România, suntem un HUB recunoscut.

Un lucru foarte bun. Dar nu este strategic, este punctual.

Ok, nu vrem să ne punem de acord pe chestiuni strategice, haideți măcar să ne punem de acord că timp de cinci ani nu schimbăm chestiuni fundamentale în sistemul fiscal. Asta își dorește mediul de afaceri. Dacă statul schimbă cotele de impozite peste noapte, nu cu un an sau doi înainte, după un studiu de impact, să pot înțelege care este schimbarea pe termen lung pe care o urmărești, cum se întâmplă în UK, lucrurile nu pot funcționa eficient.

Acum să rezumăm: nu vreau să critic, dimpotrivă, vreau să spun că lucrurile au evoluat în bine. Există un dialog, lucrurile nu se compară cu ce se întâmpla acum 20 de ani. Atunci ce mai vrem? Vrem mai mult dialog. Și este normal să îl cerem.

Hai să părăsim zona fiscal și să ne întoarcem la povestea ta, la Mihaela mica.

Sunt bucureșteană de două generații: părinții mei s-au născut aici, eu așișderea. Am rude în toate cartierele orașului și îmi amintesc cum mă urcam, când eram mică, în mașina 300, de pe 1 Mai, actualul Ion Mihalache, ori tramvaiul 20, și mă duceam în cine știe ce cartier să îmi vizitez mătușile și verii. Aveam 7 ani.

Îmi amintesc de Bucureștiul în care nu erau mașini pe stradă și eu mă jucam în fața blocului, de dimineață până seara.

Tata a fost un autodidact, îi plăcea foarte mult să citească și îmi dădea și mie. Acum, Fie iertat!, i-aș reproșa că mi-a dat să citesc de-a valma, fără vreo structură de lectură. Citeam orice. Și citeam mult.

Cu tata am avut cea mai convingătoare discuție. El nu mă forța să învăț. Deloc, niciodată. Dar îmi spunea așa: „dacă nu înveți, e în regulă, dar vei lucra la Grivița Roșie, peste drum, o să ai un program de la 8.00 la 4.00, o să citești, dar o să fii tristă la tine în fabrică fiindcă nu o să ai cu cine vorbi. Și încet-încet te vei schimba, dar nu este o problemă”.

Eu mă uitam la el, cum mi-o spunea calm, lucru care mă îngrozea mai tare.

Evident că a avut efect, învățam ca nebuna.

Îmi plăceau trigonometria, algebra, analiza matematică, eram înebunită după ele. Iar asta m-a ajutat la facultate.

M-am hotărât să dau la ASE, la comerț, fiindcă puteam avea astfel o meserie bună. A fost și rămâne la fel în toate timpurile. Doar că atunci când m-am dus, țin minte ca astăzi, erau două uși: pe una scria comerț și era o coadă descurajantă, iar pe a doua scria cibernetică și nu era nimeni. Așa că eu, pragmatică din fire, m-am dus unde nu era nimeni.

Am dat examen și am intrat printre primii, spre uimirea mea. (râde)

Cum l-ai cunoscut pe soțul tău?

Eram la Ministerul de Finanțe amândoi, iar acum diferența este că el este la Curtea de Conturi și eu sunt adviser.

Cum te-a schimbat copilul?

Am făcut multe, foarte multe greșeli.

Am intrat la Price când copilul avea doi ani și, pentru că eram pasionată de ce găseam acolo și așa era perioada, am început să muncesc foarte mult. Rămâneam la muncă până la miezul nopții, eram toți la început și nu realizam că trebuie să păstrăm un echilibru. Nu știam ce înseamnă work-life balance, nu apăruse generația care pleacă de la serviciu la ora 5.00 după-masa, iar noi eram disperați să muncim, să construim, să facem. Lăsam ceva în urma noastră. Și ne plăcea.

Copilul rămânea cu tatăl lui. Mi-a reproșat, în adolescență, că nu am stat suficient de mult cu el. Iar reproșurile la 12 ani, din partea unui copil, sunt dure, ascuțite, tăioase și extrem de dureroase. Dar era adevărat ce spunea.

Când era mic, iar eu veneam de la serviciu obosită și plângeam, a scris un eseu la școală despre mama lui care vine acasă și plânge. Mi-a rupt inima când am citit. Dar avea dreptate.

M-am ocupat mult de el după aceea, dar din păcate nu pot să repar acele greșeli.  Acum este sunetist, are studioul lui, lucrează și cu Smiley și sunt tare mândră de el.

Și mai este o greșeală pe care am comis-o atunci și pe care am reușit să o repar după 40 de ani. Am fost absolut convinsă că trebuie să copiez un model masculin ca să pot reuși în viață. Așa că mă îmbrăcam în sacou, pantaloni, fustă, de parcă eram comunistă, în tonuri de gri, de negru. Iar în toate pozele apăream cu părul drept, nu creț, așa cum sunt eu în mod natural.

Ce însemnă să fii partener Price?

Cred că este important să denumim ce însemnă să fi partener Big Four (Price Waterhouse Coopers, Ernst and Young, KPMG și Deloitte), cei patru mari jucători din piața de consultanță. Este important, sigur, dar, fără lipsă de modestie, eu am fost printre primii consultanți fiscali de la noi, am ajutat la construcția codului fiscal, deci nu cred că mi-a scăpat vreun detaliu din lumea fiscalității de la noi.

Așa se face că acum 15 ani am devenit partener Price. Iar la începutul acestei luni mi-am dat demisia.

Ajunsesem în stadiul în care devenisem responsabilă de business-ul Price în Europa de Est (Slovenia, Croația, Serbia, Muntenegru, Albania, Bulgaria, România, Moldova) și îmi plăcea pentru că am ajuns să cunosc alte lumi. Eram curioasă și mă integrasem pentru că voiam să învăț repede de la ei, chiar dacă nu știam limba. Dar anul acesta a trebuit să mă întorc și să rămân aici. Și nu am mai vrut.

Acum sunt copleșită de câtă lume mă sună, pentru că asta înseamnă că am însemnat ceva în lor.

Nu fac nimic în rest și vreau să plec în vacanță. Să îmi iau timp să mă gândesc la ce voi face.

 

Business lifeLife Stories
Share this article