Căutare

Share this article

Mihaela Tatu are 56 de ani și este, probabil, cel mai bun exemplu că vârsta este doar o cifră, iar starea de spirit ține de o serie de alegeri, care, o dată făcute, provoacă schimbări radicale.

Mihaela a fost contabilă într-o uzină din Brașov, s-a căsătorit la 21 de ani, a avut-o pe Ioana la 22, iar imediat ce a venit Revoluția și a ghicit opțiuni nebănuite până atunci, firea ei curioasă a făcut-o să plece din fabrică, ceea ce a scandalizat întreaga familie, și să intre în radio, ca apoi să ajungă la Pro TV. Este realizatoarea emisiunii „Viața bate filmul” și a producției „De 3 ori femeie”, iar acum, 20 de ani mai târziu, este vocea creativă a personajelor de desene animate pe care le dublează cu veselie, trainer, coach și prietena adolescenților, într-un proiect curajos, „Nu renunța la cunoaștere!”.

De ce faci training-uri cu adolescenții?

Am și vârsta, și cunoașterea necesare pentru a da mai departe celor de lângă mine. Simt nevoia să împărtășesc, dacă mi se cere, din ceea ce am dobândit. Eu am învățat de la școală, dar cel mai mult am învățat de la doamnele mai în vârstă, de la alții ca mine, care au avut dificultăți în viață, peste care au încercat să treacă.

Mă gândesc că „cei mici”, fiindcă în activități cu ei mă las implicată, au nevoie de noi, dar ei nu știu încă asta. În plus, ei sunt extrem de sinceri, te plac ori nu te plac. Dar atunci când te plac, te iau cu totul și nu-ți mai dau drumul. În această ultimă situație sunt eu acum și mă topesc după ei.

Adulții sunt mai rezervați, dar asta nu însemnă că ei nu simt altfel. Atunci, cum să nu te lași implicat când vezi nevoia lor de cunoaștere și de a fi ascultați.

Mihaela Tatu

Ce tip de conținut le oferi tu acestor oameni?

Acum câteva luni am avut o știre la televizor, potrivit căreia un procent tot mai mare de liceeni renunță în clasa a X-a la școală, iar cel mai mare procent era în Bihor, adică acolo unde locuiesc eu. Or, dacă aleg să mă mut undeva, încerc să provoc un impact acolo, fie că vorbim despre Brașov, București ori Oradea.

Așa încât mi-am propus să merg în școli și licee, să vorbesc cu copiii despre ce însemnă cunoaștere, dincolo de termenii sterili pe care îi resping și ei, așa cum îi respingeam noi.

M-am străduit să le povestesc cum trebuie să își facă simțită prezența întâi în viețile lor, apoi în viețile celor mari, să știe să ceară, să știe care le sunt drepturile și care îndatoririle, să știe ce înseamnă, din punct de vedere legislativ, un tânăr. Și, peste toate, să știe că informația=cunoaștere=putere=încredere=atitudine, iar procesul de comunicare nu înseamnă doar a spune, ci a transmite pentru a rămâne.

Cum erai tu la vârsta copiilor despre care vorbești acum?

Aveam foarte multe de zis și de făcut, dar nu aveam curajul să le articulez, fiindcă am fost crescută așa: „nu iei vorba oamenilor mai în vârstă!”, „nu spune ce crezi, că nu știi peste ce dai!”.

După 43-45 de ani am realizat care este impactul faptului că nu am avut curajul să spun răspicat ce gândesc. Pentru că nu aveam voie, așa era societatea.

În schimb, pe fiica mea am încurajat-o să spună exact ce gândește, asumându-mi că asta ar putea să lucreze în defavoarea mea. Efectul a fost că am avut multe de învățat de la ea, măcar pentru faptul că a trebuit să răspund la aceste întrebări simple: ce anume din atitudinea mea generează un anumit tip de comportament sau ce anume din felul lor de a fi generează în mine o anumită reacție.

Iar dincolo de asta, am învățat despre noi, femeile, și despre forța noastră interioară. Avem o proastă înțelegere a feminismului. Noi am permis să se construiască o „lume a bărbaților”. Și am ajuns să ne dăm voie să fim niște femei-bărbați: să ne „luptăm” cu armele lor, or noi dacă intrăm într-o competiție cu ei și cu așa-zisele „arme” ale lor, suntem perdante din start. Așa că mă scoate din sărite această „luptă” femei-bărbați.

În realitate, nu trebuie decât să fim noi, cu respect și demnitate și o acceptare totală a energiei feminine.

Mihaela Tatu

Când ai înțeles tu asta?

Spre 43 de ani. Dacă pomenesc perioadele de până atunci, aș zice de cea rebelă, cea cuminte, de flower-power, apoi cea de rockeriță. Iar în cele din urmă am ajuns la perioada de femeie-bărbat, care mi-a adus nenumărate deservicii și care a lucrat mult în defavoarea mea.

La 43 de ani am avut niște probleme de sănătate care m-au provocat să mă întorc către mine. Iar când am realizat că nu era nimic grav, am pornit pe Camino și cele șapte săptămâni, cât am călătorit doar cu mine și cu gândurile mele, m-au făcut să reflectez altfel la cine eram și ce îmi doream.

Filozofia europeană ne face să trăim ca niște fântâni arteziene, în afara noastră, în vreme ce filozofia de viață asiatică te învață să trăiești în interiorul tău, cu atenție la toți stimulii pe care ți-i transmite corpul, înainte de a răbufni și a somatiza. Or, cine stă să se gândească la asta când avem atâta muncă de făcut?

Bun, dar ce faci când ajungi la 40 de ani, constați că ai făcut niște alegeri ireversibile și te apucă regretele?

Întâi de toate, în afară de faptul că regret că am ascultat-o pe mama atunci când mi-a zis să nu dau la teatru, nu am niciun regret. M-am măritat la 21 de ani, iar alături de acel om am „crescut”, m-am dezvoltat și am avut cea mai mare realizare a existenței mele, pe Ioana. L-am ales pe acel bărbat și cred că nimic nu este întâmplător în viață.

Viața este formată din evenimente pozitive și educative. În acest moment, eu sunt rezultatul trecutului meu, iar dacă sunt ce sunt înseamnă că am trecut prin multe chestii nasoale, care m-au scuturat și m-au făcut să gândesc limpede și să pot să o produc pe Mihaela de mâine sau de peste 10 ani.

La 43 de ani m-am apucat de yoga, de auto-cunoaștere, din dorința de a cizela toate tarele pe care le-am descoperit la mine: natura erotică, impulsivitatea, dorința de a controla, de a avea dreptate, comoditate (nu termin lucruri pe care le încep fiindcă mă plictisesc).

Nu este ușor deloc, este cumplit să lucrezi la tine, fiindcă ai impresia că toată lumea este împotriva ta, până când îți dai seama că tu ai generat tot. Iar pentru asta trebuie să ai curaj și sinceritate să poți recunoaște, atunci când descoperi lașitatea, minciuna, ipocrizia.

Spune-mi despre oamenii care te-au transformat, schimbat într-un fel sau altul: te-au făcut mai colorată ori dimpotrivă?

Mihaela a fost colorată datorită unor emoții interioare pe care nu prea a avut permisiunea să le arate. Asta dacă mă gândesc la îndemnurile mamei. Tatăl meu, omul care m-a influențat extraordinar de mult, mi-a alimentat exact impetuozitatea, curiozitatea, creativitatea. Am bătut cuie cu el, am făcut traforaj, am dormit sub cerul liber și am învățat să merg cu bicicleta.

Învățătoarea mea m-a marcat nu tocmai pozitiv, dar mi-a antrenat dorința de a fi mai bună și de a-i demonstra că pot. La fel a făcut mama: îmi spunea că nu sunt ca fata lui… sau ca fata lui…., iar această litanie constantă m-a schimbat radical. Și îți spun imediat cum. Eu sunt o fire competitivă, dar dacă mama mi-ar fi spus „învață!”, „învață!”, probabil că aș fi ignorat-o. Dar, când m-a comparat cu alții, m-a făcut să mă străduiesc să fiu mai bună.

Mama a fost cea mai bună soție care a existat vreodată, cea mai bună bucătăreasă, „madam scamă”, tot cartierul o luase drept model, iar când m-am măritat, la 21 de ani, m-am străduit și eu să fiu la fel. Pe de altă parte însă, când ne-a spus că s-a sacrificat pentru noi să facă astea, am ajuns să prind o aversiune față de sloganul ei: „bărbatului nu-i dai cărți, îi dai mâncare”.

Nici nu aș putea să fiu prea aspră cu ea, s-a născut în 1920, a trăit vremuri dramatice, a rămas văduvă, a trecut prin cel de-al doilea război mondial, m-a avut la patruzeci și ceva de ani. Era normal să fie așa. Oamenii care judecă alți oameni sunt cei care nu au capacitatea de a se pune în bocancii lor. Iar asta este o mare dramă.

M-ai întrebat de modele. Am avut actrițe model, Winetou era aspirațional pentru mine, apoi Maia Plisețkaia, la fel ca Luli Iliescu, Sanda Țăranu, cu care multă lume îmi spune că semăn, deși nu m-am gândit niciodată la asta.

Fosta șefă de la ProTv Brașov, Gabi Borcea, m-a învățat un lucru extraordinar: putem fi prietene, dar să nu putem lucra împreună, ori dimpotrivă, putem să colaborăm de minune însă nu putem să relaționăm deloc în cele ale prieteniei.

Model mi-a fost Adrian Sârbu, un etalon profesional. Model pentru mine este fiica mea. Dacă Ioana nu era fiica mea și aș fi cunoscut-o, mi-aș fi dorit să-mi fie prietenă.

Modele am multe și încerc să învăț câte ceva de la fiecare ființă cu care intru în contact.

De ce te-ai căsătorit tu la 21 de ani?

Sunt născută în 1963, ceea ce înseamnă că la 24 de ani maximum trebuia să fiu căsătorită, la 30 de ani m-ar mai fi măritat babele. Cu vârsta asta sigur aveai o hibă. Așa cereau vremurile, ce vrei?! Între 21 de ani și 23 se măritau toate fetele. Acum am 56 de ani, mulțumesc, la fel! (râde)

Să-ți mai spun un lucru, dacă aș lua-o de la început, nu știu dacă m-aș mai căsători cu tatăl Ioanei, dar să presupunem că tot el ar fi, copilul l-aș face la fel de repede: am crescut o dată cu ea, am învățat una de la alta, eu să-i fiu mamă, ea să fie fiica mea. Acum, ea are 34 de ani, este pe picioarele ei și facem o echipă imbatabilă.

Acum am timpul și energia să mă ocup de mine și mă simt foarte tânără la această vârstă.

Fetele care se mărită la 21 de ani fiindcă așa face toată lumea, rămân conforme normelor sociale. Tu ai ales altă cale. De ce?

A venit Revoluția, am crescut și am descoperit alte profesii. Se cheamă maturizare, cunoaștere de sine.

Când am plecat din uzină, unde eram contabilă și m-am angajat la un radio particular, au înnebunit toți ai mei. Aveam 26 de ani. „Să pleci tu de la serviciul ăla călduț! Ce e aia post de radio, ce înseamnă particular?”. Tatăl Ioanei, crescut într-o familie tradiționalistă, nu a înțeles nimic din plecarea mea din uzină.

De ce am făcut-o? Mi-au plăcut întotdeauna începuturile. Iar atunci am prins curaj să mă desprind. Revoluția din 1989, sau ce o fi fost ea, a fost pentru mine gura de aer. Am vrut să dau la Teatru, tatăl Ioanei nu a zis nu, dar nu a mai vorbit cu mine.

Pe 7 aprilie 1993 am împlinit 30 de ani, iar pe 8 noiembrie, același an, am început să muncesc la Radio 1 Brașov. Prietena mea lucra în publicitate și, când a venit vorba despre radio, imediat am simțit că vreau și eu. Am dat proba și am luat-o imediat. Iar singurul meu aliat era Ioana, căreia i se părea foarte cool ce făceam eu.

Acesta este temperamentul meu, structura, toată viața am fost așa: când mi-am dorit ceva cu toată ființa, am plecat fără remușcări. Nu mai voiam să fac contabilitatea atelierului de matrițerie în lemn! Gata! Simțeam un potențial ce zăcea în mine. Fără a face planuri mari de viitor, simțeam că pot.

Eram foarte curioasă și am rămas așa: când ajung într-un domeniu nou încerc să flu cât mai mult, încât uneori am senzația că nu îmi ajunge timpul să aflu tot ce mi-aș dori din lumea asta. Tata a fost un intelectual în aspirații, deși era un simplu șantierist, dar m-a influențat și pe mine în sensul ăsta.

Ce-ai spus atunci când ai divorțat?

Nimic. M-am uitat în ochii lui, l-am întrebat dacă poate spune „te iubesc”, nu a putut, așa că am ales să mergem mai departe. Nu am zis nimic.

Ioana avea 16 ani și i s-a părut o idee foarte bună să divorțăm. Și tot la ce am ținut a fost să salvăm relația de prietenie.

Ce este „Viața bate filmul”?

Acum este o expresie pe buzele tuturor. Dincolo de asta, este o viziune a unui lider excepțional, care se numește Adrian Sârbu. Noi, 17 femei, am avut un brainstorming și am ales vreo două-trei titluri, la care el s-a uitat și a venit cu acest nume.

Apoi a fost bătaia de joc a multor colegi de breaslă, atunci când a apărut emisiunea. Și este școala și deschiderea mea către o lume fabuloasă. La câțiva ani de la Revoluție, să aduci oameni normali care au trăit experiențe extraordinare, era în sine un lucru de excepție.

Mihaela Tatu

Cum te-a schimbat succesul de atunci?

Am crescut, am evoluat, însă natura mea umană a rămas neschimbată: nu am uitat de unde am plecat, am aceeași disponibilitate către dialog, indiferent de cine este omul din fața mea, nu am rămas într-un con de sticlă greu de atins de ceilalți: „vai, cum și-a permis nu știu cine să mă sune!” Sunt pământeană: trăiesc mult, îmi doresc să aflu mai mult, iar asta nu mă face mai mare.

Cum m-a schimbat succesul? Mă luau oamenii și mă băgau în față la coadă la ANAF. Trebuia să plătesc mai mult pentru orice, fiindcă, vorba ceea, „are balta pește! Ia banul de pe ea!”. Dar astea sunt mărunțișurile vieții. Însă nivelul de valori fundamentale nu mi-a schimbat succesul în niciun fel.

De ce ai plecat la Oradea?

Era momentul. Munca mea la PROTv, de fapt la canalul Acasă, era de ajuns.

În 2011, printr-o serie de conjuncturi, am ajuns în Oradea, fiindcă trebuia să dublez niște personaje de animație și m-am îndrăgostit iremediabil de oraș: oameni, relief, bucătărie, iar lună mai târziu am urcat totul într-un TIR, (bibliotecă, mobilă, câine), m-am urcat și eu în cabină (și vă spun – cum se vede lumea de acolo, este ceva ce merită încercat o dată în viață!) și am plecat într-un oraș de care nu mă lega nimic.

De ce ai face asta? Să urci în cabina TIR-ului?

Pentru că vrei să înveți, pentru că vrei să experimentezi. De-aia am zburat cu parapanta, de-aia am făcut tiroliană, fiindcă sunt curioasă. Cum e să te duci să dormi sub cerul liber, să pleci pe Camino, fără să cunoști o boabă de spaniolă? Am vrut să călătoresc pentru a înțelege de ce alți oameni trăiesc altfel și fac altfel de alegeri. De ce?

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO