Mihai Sîrbu tânărul ce încearcă să aprindă o scânteie de speranță în sufletele persoanelor cu dizabilități, strigându-le frustrările și cerându-le drepturile sub semnătura HANDICAPAT Indignat - LIFE.ro

Căutare

Share this article

Mihai Sîrbu face parte din generația optzecistă de copii, decrețeii lui Ceaușescu, născuți în maternitățile comuniste unde un pachet de Kent și o cutie de ness erau mai valoroase decât orice etică profesională, însă ceea ce-l face diferit este faptul că azi se autointitulează Handicapat Indignat.

Pentru că a avut nenorocul să nu fie poziționat cu capul în jos pentru naștere și pentru că medicul nu a apărut atunci când i-a sosit sorocul, Mihai a fost tras cu forcepsul de către o asistentă și sufocat cu cordonul ombilical. Ca prin minune a rămas în viață, iar acest lucru a fost declarat ulterior, după 30 de minute în care atât el, cât și mama lui au fost resuscitați. Însă acea privare de oxigen și-a pus amprenta asupra a ceea ce urma să fie viața sa. A rămas cu multiple dizabilități, de natură fizică care aveau să-i ofere mai târziu eticheta de handicapat.

Din fericire, intelectul nu i-a fost afectat, iar părinții au știut să-l îndrume astfel încât să și-o cultive cât mai bine. Astăzi Mihai Sârbu nu vorbește inteligibil, însă scrie extrem de creativ, cu o nuanță de sarcasm, uneori cu indignare, alteori folosind cele mai potrivite epitete.

Trăiește dintr-o indemnizație de handicap de toată jena, lucru ce l-a făcut ca din 2017 încoace să devină foarte activ în mediul online. Încearcă să fie o voce pentru persoanele cu dizabilități din România, strigându-le frustrările și căutând să le apere drepturile. O poveste răscolitoare ce ar trebui să trezească în fiecare dintre noi sentimentul dreptății, este scrisă azi de Mihai Sîrbu, cel care își spune zâmbind: „HANDICAPAT Indignat”.

Ca o ultimă notă aș mai adăuga faptul că Mihai nu mi-a oferit decât o singură poză cu el, de când era bebeluș, în brațele mamei sale, argumentând că „încerc cu tot dinadinsul să nu „monopolizez” această campanie pentru drepturile persoanelor cu dizabilităţi, în sensul că doar ideile mele contează”. Și în spiritul de glumă ce-l caracterizează a mai spus: „Ramona, nu-mi doresc să-ţi pierzi toţi urmăritorii, pe care i-ai adunat, cu greu, sunt convins, pe paginile tale de social-media, zicând: <<Ptiu, handicapatule indignat, dar urât mai eşti, piei, drace, din faţa mea că-mi strici horoscopul pe toată ziua!>>”. Așadar a ales să facă publice imaginile câtorva dintre campaniile sale.

Mihai, unde locuiești azi și cu ce-ți ocupi timpul?

Locuiesc unde m-am născut, în oraş regal, Drobeta!

Din 2017, an în care sute de mii de români au ieşit în stradă să protesteze şi să apere justiţia independentă, eu am devenit nu #Rezist, cum era moda pe atunci, ci #HANDICAPAT indignat, din cauza Ministrului Muncii, Olguţa Vasilescu, ce m-a terorizat informaţional, luni de zile, despre mărirea Indemnizaţiei de Handicap, cu mult, cu foarte mult…, ca să redau exact expresia folosită, ce m-a făcut pe repede înainte, aproape peste noapte, să devin Handicapat indignat!

„Handicapat indignat” e o etichetă, un brand personal sau doar o frustrare pe care nu mai știi cum să o strigi?

Handicapat indignat este o semnătură, aşa s-a întâmplat, n-a fost nimic premeditat.

Pur şi simplu, după ce am reuşit să adun cele aproape 100 de e-mail-uri de contact ale senatorilor şi deputaţilor din Parlamentul României, de la putere sau din opoziţie, plus e-mail-urile altor instituţii centrale din România, cum ar fi: Preşedinţia României, Guvernul României, Avocatul Poporului, Ministerul Muncii sau Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Dizabilităţi…, am început să scriu petiţii după petiţii, la foc automat, din două în două săptămâni.

Petiţii în care am explicat şi am detaliat, că este un atentat la demnitatea umană a românilor cu dizabilităţi orice mărire a Indemnizaţiei de Handicap mai mică de 300%!

Citește și: Alex Tache, IT-istul „șofer de suflet” ce face voluntariat din scaunul cu rotile: „viața persoanelor cu dizabilități în România e ușoară, dar cu o condiție: să ai bani”

Povestește-mi pentru început cum de ai primit eticheta de „handicapat”.

Pentru mine, handicapat nu este o etichetă, este doar un simplu cuvânt din dicţionar.

M-am născut handicapat şi am fost declarat oligofren de către prima comisie medicală ce m-a încadrat în gradul 1 de handicap, la începutul anilor `90, când încăpăţânat fiind din fire, am refuzat să răspund la întrebările medicilor, ignorându-i totalmente, uitându-mă în sus, spre tavan sau pe pereţi şi simţindu-mă ca un infractor în faţa condamnării la moarte sau în faţa condamnării inumane la inferioritate din societatea românească post-comunistă şi indiferent-discriminatorie!

M-am născut mai degrabă mort decât viu într-o maternitate cenuşie din provincie, în oraşul regal, Drobeta, în prezenţa asistentelor medicale, doctorul ratând venirea mea pe lume.

De aici a pornit totul. Venind pe lume într-o poziţie nefirească, cu picioarele înainte, iar nu cu capul, asistentele au tras de mine, au tras de picioruşele mele, să mă scoată afară, sufocându-mă prin sprânzurătoare, cu cordonul ombilical, iar mama a fost, la fel, ca mine, aproape de moarte! Cum doctorul specialist nu a apărut în scena dramatică a naşterii mele, nu a putut nimeni altcineva să mă aducă pe această comoară de lume, prin cezariană, aşa că asistentele medicale au luat decizia să mă scoată din moarte, cu forcepsul!

Am fost resuscitat aproape o jumătate de oră, timp în care, o asistentă medicală m-a afundant ca într-un botez ateu, când în apa caldă, când în apă rece, ca într-un final, bunul Dumnezeu să aleagă pentru mine să rămân în viaţă, alături de mama mea, ce a supravieţuit naşterii mele grele! Am fost un bebeluş cu greutate, am cântărit 4 kile şi 400 de grame!

Dar acea privare de oxigen, acea luptă pentru viaţă şi-a lăsat amprenta binecuvântată asupra mea din plin, astfel deşi înţelegeam tot, aşa cum mi-au povestit ai mei, am început să vorbesc târziu, iar primii paşi pe care i-am făcut singur în viaţă, au fost la vârsta de 7 ani, după ce am fost supus unei operaţii chirurgicale la tendoanele picioarelor, de către reputatul chirurg al României şi somitatea medicală, doctorul Alexandru Pesamosca, ce a murit singur, 4 decenii mai târziu, uitat de toţi, într-o cămară amărâtă de spital.

Handicapat indignat

Când ai realizat că nu ești ca toți ceilalți copii din curtea școlii?

Când m-am îndrăgostit platonic de ochii negri ai unei foste vecine din copilărie, fiindu-mi ruşine că sunt altfel, că sunt handicapat, că nu sunt la fel ca toţi ceilalţi!

Să te întreb de bullying? În copilăria mea nu era cunoscut termenul acesta, dar se manifesta la fel ca azi…

Treaba asta cu bullying-ul sau cu hărţuirea n-a ţinut cu mine, fiindcă de copil tot colidând împreună cu părinţii mei prin sanatorii de recuperare, am făcut multă gimnastică terapeutică, astfel dezvoltându-mi-se precoce muşchii membrelor superioare, astfel dacă îi prindeam pe ceilalţi, ce mă supărau, pe aproape, nu ieşeau bine din „încleştarea luptei”!

Aşadar, apucau doar să-mi dea câte una şi fugeau! Dar au fost rare astfel de evenimente copilăreşti, fiindcă mai întotdeauna am reuşit să mă impun prin inteligenţă, iar aici, şahul, pe care l-am învăţat de la vreo 6 sau 7 ani, de la tatăl meu, a jucat un rol major să-mi dezvolt inteligenţa strategică şi să câştig respectul celorlalţi!

Am o vagă bănuială că ai fost indignat dintotdeauna. Dintotdeauna ai simțit nevoia să-ți strigi nedreptățile? Cui i le-ai strigat cel mai des? Părinților, colegilor, profesorilor?

Vă înşelaţi, în realitate sunt un handicapat boem, jovial şi relaxat…, doar pe internet scriu sub pseudonimul de Handicapat indignat…

Citește și: George Baltă, rugbystul aproape ucis pe teren şi căruia medicii i-au mai dat 3 ore de trăit. Cum arată viaţa unui om care nu se lasă învins: a supravieţuit operaţiei, s-a recuperat mai mult decât se credea că e posibil, a învins depresia, iar acum e maratonist şi luptă pentru drepturile celor cu dizabilităţi

Care a fost omul care te-a sprijinit cel mai tare în viață?

Mama, în principal şi familia, în general.

Dar cel care ți-a făcut cel mai mult rău și de la care probabil nu te așteptai?

Oi fi eu Handicapat indignat, dar în niciun caz n-am fost vreodată vânat ca un terorist de către americani!

De ce te-ai oprit la 8 clase? Am o vagă bănuială că ai fi putut să termini cel puțin două facultăți…

Mi s-a mai spus acest lucru, însă consider că inteligenţa o acordă Dumnezeu din belşug, te miri cui! Cu alte cuvinte, dacă inteligenţa s-ar găsi adunată doar în campusurile universitare, atunci viaţa majorităţii oamenilor de pe planetă ar fi deosebit de tristă!

Ar fi absurd să fie aşa cum tot încearcă omul politic, progresist şi nebun din zilele noastre să o înregimenteze.

Însă mulţumesc lui Dumnezeu, că părinţii mei au avut inspiraţia să nu pună presiune pe mine, ca să termin şcoli înalte pentru o amărâtă de diplomă de merit, astfel demonii mei au putut să mă chinuiască în voie din adolescenţă până-n ziua de azi, învăţându-mă ce înseamnă viaţa cu adevărat!

Handicapat indignat

Te-ai angajat vreodată? Sau ai încercat?

Salariul minim brut în România este de 2.500 lei sau 500 €uro, în anul 2022, iar eu, de bine, de rău, am venituri de 1.700 lei, pe lună, dintre care 1.200 lei drept jumătate din Pensia de Urmaş după tatăl meu, şi 500 lei, drept Indemnizaţia de Handicap.

Dumneavoastră, ce credeţi, merită să-mi rup spatele şi să-mi ruinez de tot starea precară de sănătate pentru 800 de lei, în plus?

Credeţi cumva, că ar angaja cineva din România un handicapat congenital, cu 8 clase primare, fără diplome falsificate şi doctorate plagiate?!

Aş putea să fiu eu şi reîncarnarea genialului astronom şi fizician, Stephen Hawking, tot un blestemat de asistat social aş fi în batjocură numit, de către majoritatea politicienilor şi jurnaliştilor din toată Europa postcomunistă de est, nu numai în România!

Întrebarea de 100 de puncte: cum e să fii persoană cu dizabilități în România? Care e sentimentul ce te încearcă în fiecare zi?

Fiindcă am reuşit să învăţ limba engleză, am intrat în legătură, de-a lungul timpului, pe internet, cu destul de mulţi oameni, unii dintre ei deosebit de inteligenţi, din toate colţurile planetei.

Acest lucru mi-a deschis mintea şi mi-a oferit multe perspective de înţelegere a lumii în care trăim: În unele ţări, localnicii se lovesc de mai puţine probleme sociale decât în România, în alte ţări, dimpotrivă, situaţia socială este mult mai gravă decât ne putem noi imagina în România.

Ceea ce m-a impresionat a fost povestea unei cetățene americane în vârstă, de pe coasta de est a SUA, bolnavă, cu anumite afecţiuni, ce îi era înfiorător de frică să nu-și piardă locul de muncă şi odată cu el, asigurarea medicală.

Citește și: Lidia Leahu, tânăra care sfidează boala care a ţintuit-o în scaunul cu rotile şi vrea să-i înveţe pe oameni că viaţa merită trăită

Tot ascultând-o cum se plângea, i-am oferit o soluţie inteligentă, tipic românească, să se descurce în viaţă, dându-i linkul către un articol din presa americană, despre cum procedează latinii noştri, mexicanii imigranţi din SUA, ce se duc direct la Spitalul de Urgenţe, unde doctorii sunt obligaţi de lege să-i trateze, indiferent dacă au sau nu au, discriminatoria şi inumana asigurare medicală!

Refuzul americanei de a proceda ca mexicanii, m-a şocat…, iar asta m-a făcut să-i mulţumesc lui Dumnezeu, că m-am născut român descurcăreţ, fie şi român cu dizabilităţi!

Te-ai resemnat vreo secundă cu soarta ta?

Odată, pe la vreo 35 de ani, stăteam cu maica mea de vorbă în sufragerie, când la un moment dat îi pun o întrebare banală: Păi ce, nu te-ai obişnuit că m-am născut handicapat?

La care maica mea, foarte sinceră, chiar spontană, dar extrem de sobră mi-a replicat: Bă, eşti prost, cum să mă obişnuiesc cu aşa ceva!

Atunci mi-am dat seama că o mamă e în stare să se judece şi cu Dumnezeu pentru copilul său.

Handicapat indignat

Iar gândul ăsta m-a cutremurat!

Sincer v-o spun, mă simt handicapat doar atunci când sunt comparat cu alţii, însă fără să mai îmi pese de atâta lucru. În realitate, eu ca handicapat, sunt doar altfel decât ceilalţi şi nimic mai puţin!

Eu, dacă aş face rost de bani, de mulţi bani, nu doar ca să supravieţuiesc încă unei zile, ca săracul smerit din uşa bisericilor, mi-aş cumpăra un exoschelet ultra-modern, fabricat în Japonia şi un sintetizator computerizat de voce, ca a geniului astronomiei moderne, Stephen Hawking, de ar striga lumea după mine, pe stradă, ca pe vremea lui Iisus Hristos: Minune, cel născut handicapat, merge şi vorbeşte normal acum, ca tot omul!

Pe cine iubești cel mai mult în viață?

Iubesc viaţa însăşi, chiar şi aşa nedreptă cum pare că e din afară, totuşi e o minune că suntem în viaţă, protejaţi ca într-un glob albastru de sticlă; Că asta e Terra, o insulă plutitoare în infinitul universului!

Dar pe cine urăști? (e o listă lungă?)

Sunt un handicapat botezat creştin şi încerc după puterile mele să rămân un handicapat boem!

Cu alte cuvinte, nu urăsc pe nimeni, nici măcar PSD-ul, ce mi-a mărit Indemnizaţia de Handicap cu nici 200 lei sau 40 €uro, din 2008 încoace.

Cum te descurci azi în viața de zi cu zi? Ai nevoie de ajutor? Cine o face?

Viaţa este cu atât mai inaccesibilă, inumană şi teribilă pentru persoanele cu dizabilităţi, ce depindem într-o covârşitoare măsură de ajutorul familial, dacă el există, cât şi de sprijinul, atât instituţional, dar mai ales uman, al societăţii, în asamblul ei.

Trebuie să înţelegeţi un lucru, voi: Politicieni, jurnalişti, asistenţi sociali, voluntari, formatori de opinie, blogări, că persoanele cu handicap sunt ca şi condamnate la moarte, fără proces, dar mai ales, ceea ce este îngrozitor, fără călău, să ne decapiteze ca în vremea Evului Mediu, dacă suntem lăsaţi fără sprijinul familiei, în particular şi fără sprijinul societăţii, în general!

Mai pe scurt: Noi, handicapaţii, suntem ca şi morţi, fără voi şi fără grija voastră neîntreruptă, în preajma noastră!

Handicapat indignat
read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO