#Millenials. Frilensăr, o trupă de teatru cum alta nu-i!

Aţi fost vreodată la Teatrul de luni de la Green Hours? Dacă nu, vă recomand să mergeţi. Îi veţi putea întâlni pe cei de la Frilensăr, o trupă de teatru formată din 7 actori tineri şi foarte tineri, toţi extreme de talentaţi a căror mare pasiune este scena. Iar scena asta nu trebuie nepărat să fie o scenă de teatru pentru că au jucat şi în parc şi într-un cort military, dar şi într-un club de striptease din Botoşani cu aceeaşi pasiune şi dăruire. Au piesele proprii pe care le joacă ori de câte ori au ocazia, piese care au fost premiate alături de trupă cu multe premii la diferite festivaluri. Le place să joace, iar asta se vede.

Şi le place atât de mult încât acum câteva zile au plecat într-un turneu de aproape o lună, la graniţele României, acolo unde teatrul nu prea ajunge, pentru a le arăta tuturor ce înseamnă arta. Iar arta asta poartă numele: Frilensăr.

Conform comunicatului lor, urmează 10 spectacole de teatru în 10 localităţi de graniţă din România în aproximativ 20 de zile în perioada 21 iulie – 15 august 2017. Este vorba despre proiectul ”Green-Frilensăr pe contour”, proiect co-finanţat de către Administraţia Fondului Cultural Naţional şi organizat de Green Hours şi Frilensăr. Daniel, Loredana, Tiberiu, Alina, Dumitru, Claudia şi Ovidiu este numele celor din trupă, nici unul mai bătrân de 30 de ani. Sunt toţi moldoveni, extrem de spirituali, lucru care se va vedea şi în interviul de mai jos:

Nu ştiţi engleză, de ce „Frilensăr”? 

Daniel: Frilensăr pentru că ăsta e statutul nostru, statutul prospătului absolvent de teatru, statutul veşnicului artist debutant, statutul celor care se zbat. Frilensăr e o ironie împotriva mixului dintre concurenţa în arta modernă şi rădăcina teatrului de stat ostracizant. 

Unde v-aţi găsit toţi aşa de tineri şi frumoşi?

Daniel: Ne-am găsti prin Iaşi, unii s-au găsit mai mult, alţii mai puţin şi la un moment dat ne-am regăsit în Bucureşti la o idee şi o bere. Şi-aşa am pus ţara la cale şi-am început să spamăm facebook-ul.

Loredana: Dacă aş afla că ne-am născut cu toţii la aceiaşi maternitate, nu m-aş mira. Ce pot să spun, adevărul pe care îl ştiu este următorul: cu unii m-am întâlnit în familie (2) iar cu restul la şcoală, facultate(4).

Tiberiu: Câţiva în Iaşi…câţiva în Bucureşti.

Alina: La Dianei 4. Acolo ne-am văzut pentru prima dată. Tineri, frumoşi şi plini de poftă de muncă. Acolo ne-am văzut pentru prima oară.

Dumitru: Daniel ne-a găsit pe noi. Întâmplarea a făcut ca după câţiva ani de la absolvirea facultăţii şi după încheierea proiectelor fiecăruia din Iaşi să ne întâlnim în Bucureşti, dacă ţin eu minte bine, parcă de ziua mea în 2015. Am început cu „Mălăieş în călcăieş” în decembrie 2015 iar restul spectacolelor „Once Upon”, „Mioritza” şi „Înaintea erei noastre” au venit oarecum într-un mod natural, pentru că deja simţeam toată treaba asta cu teatrul la fel.

Claudia: Ne-am găsit câţiva la Iasi, câţiva la Bucureşti, câţiva lucram dinainte, câţiva au venit pe parcurs, şi am ajuns la formula asta faină.

Ovidiu: În univers,transcendental,pe glob, în cer şi-n stele.

Cine a avut ideea acestei trupe de teatru?

Daniel: Ideea a venit din nevoie, deci nevoia a avut ideea. Şi nevoia asta a avut şi oamenii cu care să se facă idee. Iar ideea persistă.

Sunteţi prieteni între voi, sau doar colegi?

Daniel: Prietenul e colegul care trece de conflicte, zic eu cu mintea mea, aşa că dacă încă suntem aici, înseamnă că suntem prieteni, fiecare cu fiecare, fiecare cu sine, ceea ce e mare lucru. 

Loredana: Colegi prieteni. Prieteni colegi. Câteodată e mai bine să fim mai mult colegi, câteodata mai mult prieteni. Cred ca se jonglează cu amândouă, în funcţie de situaţie.  Dar suntem prieteni. Eu de exemplu, dacă plec din oraş şi nu am cu cine să îmi las pisica, un Frilenăr cu siguranţă că nu doar ar hrăni-o ci chiar i-ar ţine de urât micuţei bestii. Iar eu pe această persoană aş considera-o 100% prieten.

Tiberiu: Nici una, nici alta. Suntem o familie.

Alina: Suntem prieteni. Suntem destul de apropiaţi şi fideli acestei relaţii de grup care s-a creat între noi. Avem accese de gelozie chiar. Noi suntem o familie unită, nu tradiţională, dar unită.

Dumitru: Eu simt că suntem chiar mai mult decât prieteni şi colegi. Simt că suntem o familie. Nu tradiţională. Dar suntem o familie. Ne certăm – ne împăcăm; râdem – plângem; lucrăm împreună şi avem încredere în sfaturile colegilor. Pentru mine ei sunt un sprijin.

Claudia: Aici funcţionează pe prietenie. Lucrurile se creează în general, pe relaţie şi feeling.

Ovidiu: Suntem prieteni,colegi, fraţi, nepoţi şi mătuşe. Suntem o familie şi la propriu şi la figurat.

De ce jucaţi la graniţă? De ce nu în centrul ţării?

Daniel: Am juca oriunde şi aproape la orice oră. O să jucăm şi în centru. Deocamdată jucăm pe graniţă pentru că ni s-a părut că în aceste zone inserţia culturală prin teatru este una destul de slabă. Adică cu teatru mai greu în zonele marginale, acolo unde deşi există o puternică multiculturalitate, teatru pătrunde mai greu, iar oamenii aproape că au uitat că există aşa ceva. În plus, ideea graniţelor, ideea de tur închis, dă unitate experiemntului nostru privind descoperirea culturalităţii ţării noastre.

Care sunt cele mai importante premii ale voastre la festivaluri?

Daniel: Cel mai important cred că este Premiul pentru cea mai bună trupă de actori de la Gala Hop 2016. Mai apoi am câştigat un premiul pentru cea mai bună dramaturgie la Maratonului teatrului independent 2014 şi încă ceva cu carpato-danubiano-pontic la FNTI 2014. Dar ne-am plimbat mult şi-a fost frumos.

Loredana: Cred că cel mai important este cel de la Gala Hop 2016, unde am câştigat premiul pentru cea mai bună trupă. Chiar dacă doar 3 dintre noi am participat propriu-zis, cu sufletul si cu prezenţa au fost toţi acolo ca să ne susţină.  Şi asta se simte bine .

Tiberiu: Pentru mine a fost premiul de la Gala HOP din 2016. BEST.ONE.EVER.

Cine vă scrie piesele?

Daniel: Deocamdată ceva ce nu pot să explic.

Care este reacţia publicului la finalul unei piese de-ale voastre?

Daniel: De obicei sunt entuziaşti. Asta când sunt mulţi şi se crează o energie mişto. Dar am jucat şi cu 15 oameni în sală şi nu i-am mai simţit atât de aproape. Sunt reacţii şi reacţii, dar cert e că dacă tu ca spectator vii cu nişte preconcepţii elitiste o să fii dezamăgit pentru că noi o luăm de jos şi considerăm elitismul punctul în care trebuie să ajungem, nu modul prin care să trişăm.

Care sunt cele mai ciudate locuri în care aţi jucat?

Daniel: Ateneul Tătăraşi Iaşi.

Loredana: Oi oi ooiii…. Este o poveste aici. A trecut ceva timp, cred că a fost prin 2014, sau 2015 când am început să organizăm mini turnee prin Moldova. De fapt prin oraşele noastre natale. Aşa am avut ocazia să jucăm la Iaşi, Piatra Neamţ. Târgu Neamţ şi Botoşani. La Botoşani, la mine acasă. Acolo am găsit spaţiu de joc la un local, nu dau nume, însă noaptea, din când în când acel spaţiu îşi schimba hainele si devenea nici mai mult nici mai puţin decat un bar în care fete frumoase dansau la o bară de fier. Noi am jucat Mălăieş în călcăieş, spectacol adaptare după Capra cu trei iezi a lui nenea Creangă Ion. Mamaia mea aka bunica mea, era în sală.Aurica. Femeia bătrână, de la ţară, stătea cuminţică pe canapeaua de piele roşie, aşteptând copilul să vină pe scenă. Şi am intrat. Am evitat barele respective, când, aud dintr-o parte vorbele unui bărbat cu ceafa mai lată, cum că îi mai trebuie nişte vodka.   Aho, aho copii şi fraţi, am continuat eu lupule ai coada scurtă a zis Tiberiu, iar spectacolul a decurs normal. Dar… ciudat. De obicei noi actorii suntem învăţaţi să nu ne facem că nu există lucrurile pe scenă, însă îţi imaginezi tu cum ar fi decurs totul dacă noi luam barele alea în serios?

Tiberiu: Un club de striptease din Botoşani…mai multe nu mai zic.

Alina: Un cort militaresc, într-o comună de lângă Bucuresti. Publicul era format din copii de liceu.

Dumitru: Cu trupa, nu am avut locaţii chiar aşa ciudate. Chiar toate mi s-au părut ok.

Claudia: În parc, am jucat efectiv pe iarbă, cu publicul stând la 1 metru mai departare.

Ovidiu: Cel mai ciudat a fost să joc la hotel Premier, în Botosani.  Aveam un spectacol cu Andrei Ciopec, “O seară altfel” , un spectacol de muzică, improvizaţie, poezie, iluzionism , iar oamenii de acolo nu prea înţelegeau nici ce făceam noi, nici ce spunem noi din cauza sonorizarii. Plus că, la un moment dat, a intrat un muncitor cu o sticluţă de vodka în buzunar, o alta de bere în mână, s-a oprit în mijlocul scenei s-a uitat vreo 30 de secunde la noi, nu a zis aboslut nimic şi a plecat foarte dezamăgit.

După caravană, unde vă găsim?

​Daniel: Undercloud în august, în Bucureşti. Festivalul Naţional de Teatru în octombrie. În Green Hours. Poate în Point şi poate în multe alte locuri. Dar cel mai sigur vezi pe www.facebook.com/frilensar sau pe www.frilensar.ro​.