Căutare

Share this article

Nu o cunoşteam personal pe Monica Macovei, nu am văzut-o decât la televizor, în rarele momente când mă mai uit. Politica şi personajele politice mă lasă rece. Am fost însă curioasă să aflu cum trăieşte Monica Macovei, ce face, ce viaţă are. Am fost chiar curioasă să ştiu dacă iubeşte şi dacă e iubită, dacă îi este frică de ceva, dacă, dacă, dacă…

Am întrebat-o dacă ar vrea să-mi răspundă la câteva întrebări, a acceptat şi iată-ne în biroul domniei-sale de la Palatul Parlamentului European.

(citiţi partea întâi a interviului aici)

Eu am venit aici, la sediul Parlamentului European de la Bruxelles ca să văd o expoziţie de pictură pe care biroul dvs a organizat-o. Am venit să admir pictură, sculptură…

Da, facem şi expoziţii, şi legi…

Care a fost scopul expoziţiei „Two countries, one soul” cu artişti din Republica Moldova?

Arta uneşte, educă. Ne-a educat şi în timpul comunismului, ne-a explicat, în felul ei, ce se întâmplă, dacă ne aducem aminte de unele replici din spectacolele de teatru, de pildă… Cât despre această expoziţie, da, ne uneşte, pentru că orice s-ar spune, cele două ţări au un singur suflet… Eu am mai făcut astfel de evenimente, am adus aici profesori din Transnistria, de exemplu, de la liceele româneşti de acolo. Am adus şi profesori din liceele din România, ca să se cunoască, să facem parteneriate. Şi a fost o întâlnire colosală, pentru că profesorii din România ascultau uluiţi cum profesorii de română transnistreni le povesteau, şi nu exagerau cu nimic, că asta era viaţa lor, aşa trăiau, le povesteau deci, cum sunt persecutaţi, cum li se închid şcolile, cum aduc manuale din Chişinău (pentru că acolo se tipăresc) cu maşina lor, în portbagaj. La graniţă sunt opriţi de soldaţi înarmaţi din armata rusească care îi controlează şi dacă găsesc orice „tipăritură” – cum spun ei – este confiscată, iar ei sunt reţinuţi. Şi atunci, cum ajung, totuşi, manualele? „Pe cărare”! Adică fac contrabandă prin pădure cu cărţi româneşti… Îşi riscă viaţa!

Incredibil!

Nici eu nu am scăpat de peripeţii. Eram şefa delegaţiei Parlamentului European cu Moldova şi, ca să intru în Transnistria, trebuia să mă pună preşedintele Transnistriei, un stat pe care nu l-a recunoscut nimeni, pe o listă la graniţă! Simţi cum te întorci în anii ’50! Dacă nu eşti pe listă, nu treci… Mi s-a întâmplat să nu mă lase să trec, pentru că mersesem cu câteva luni în urmă la nişte şcoli româneşti. M-au lăsat după ce le-am promis că nu mă mai duc la şcoli româneşti. Fireşte că m-am dus la una… Dar să ştiţi că tot timpul le închid şcolile. Peste noapte vine armata şi le închide şcoala. Aşa trăiesc, asta este povestea lor de viaţă. Sau vine unu şi spune câte unui profesor: „aleargă cu grenada asta în buzunar!”. Dacă te împiedici, mori! Părinţii sunt presaţi să nu-şi mai dea copiii la şcoala românească, sunt daţi afară din serviciu, copiii sunt un fel de paria, doar pentru că se duc la şcoala românească…

Prin ce momente riscante aţi trecut în cariera dvs?

Nu ştiu dacă „riscante” e cuvântul cel mai bun. Le-aş spune „dure”, mai degrabă, dar sunt pregătită pentru ele, pentru că eu mereu mă gândesc la ce se poate întâmpla mai rău şi ce soluţii ar fi atunci… dar riscant nu aş spune, fiindcă nu mă gândesc la riscuri. Când te gândeşti la riscuri sau când te gândeşti că rişti ceva, îţi intră frica în tine, se insinuează şi nu mai faci nimic. Am primit ameninţări. Ştiţi cum trec pe lângă urechile mele? Uite-aşa… Le uit instanteu!

Cine v-a ameninţat? Când?

Am fost ameninţată şi acum câteva luni în biroul acesta, când mi s-a spus ce păţesc dacă mai vorbesc de rău Federaţia Rusă!

Credeţi în Dumnezeu?

Da. Cea mai serioasă spovedanie a mea a durat 6 ore. Am fost la un preot de la Biserica Vasile Cel Mare din strada Polonă. M-a întrebat: „De când nu te-ai mai spovedit?”. „Din copilărie”. „Hai la mine să te spovedesc, că e bine”. Şi m-am dus la el acasă, de fapt într-o cămăruţă, o chilie în care locuia şi în care era îngrijit de o soră. Trăia ca un călugăr. A durat 6 ore spovedania şi mi-am dat seama cât de serioasă era treaba asta şi, la un moment dat, chiar am ajuns să negociez într-un fel cu el spunându-i că nu cred că trebuie să regret absolut tot şi că trebuie să-mi cer iertare (era legat de ceva anume) şi i-am zis că nu pot să-mi cer iertare pentru că ştiu sigur că nu am greşit. Am tot spus asta până când preotul mi-a zis „fă-o pentru o secundă şi apoi revino, dacă vrei, la gândul tău păcătos” – păcătos din punctul lui de vedere, dintr-al meu, nu. Şi i-am spus că nici asta nu pot să fac, că nu ar fi sincer din partea mea. Am rămas într-o relaţie bună cu el, o relaţie ca de la preot la credincios şi mă umplea de energie de câte ori aveam nevoie, eram la pământ sau eram obosită. Avea capacitatea asta teribilă. Din păcate azi nu mai este printre noi…

Dar cu Dumnezeu nu negociaţi, nu?

Dumnezeu m-a ajutat în toate momentele vieţii mele, m-a pregătit pentru nişte lucruri, mi-a dat încercări. Cu Dumnezeu nu se negociază…

(citiţi partea întâi a interviului aici)

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO