Beauty
Nu cred în frumuseţea fără emoţie
În 2006 am cunoscut-o pe Isabella Rossellini. A fost cel mai greu interviu din viaţa mea. Fusesem trimisă la Londra cu o misiune clară: să o fac să-mi spună totul…
Lioara Bradu
|Reading time: 4 mins
În 2006 am cunoscut-o pe Isabella Rossellini. A fost cel mai greu interviu din viaţa mea. Fusesem trimisă la Londra cu o misiune clară: să o fac să-mi spună totul…
Lioara Bradu
|Reading time: 4 mins
Share this article

În 2006 am cunoscut-o pe Isabella Rossellini. A fost cel mai greu interviu din viaţa mea. Fusesem trimisă la Londra cu o misiune clară: să o fac să-mi spună totul despre parfumul pe care urma să-l lanseze, despre rezilierea contractului cu Lancôme (ce lăsase loc de multe bârfe şi speculaţii), despre Manifesto, colecţia sa de machiaje (ce se zvonea că ar fi fost născută tocmai în replica acestui scandal)… În fine, fusesem trimisă să scriu un material de beauty. Aşa ceruse advertiserul şi aşa trebuia să se facă.

După două zile petrecute împreună, nu aveam nimic. De fapt aveam. Strânsesem poveşti – despre familie şi prieteni, despre copiii ei cei uluitori, despre Hollywoodul de altă dată şi cel de dată recentă, despre căsniciile eşuate şi cele reuşite, despre faimă, fericire şi nesiguranţă, despre viaţă şi amintirea de dincolo de viaţă – cât să umplu o carte. Dar nu aveam nimic, absolut nimic, pentru amărâtul meu de interviu de beauty. Femeia aceasta faimoasă şi splendidă, care fusese ani la rând imaginea celor mai mari companii cosmetice, port-drapelul celor mai renumite case de modă din lume, nu dădea doi bani pe frumuseţe. „Frumuseţea fără emoţie nu există.”

Cum mi-am salvat pielea şi cum am adus din condei ploaia de poveşti pogorâtă asupra mea de uluitoarea Isabella, chiar nu are importanţă. (De vreţi, puteţi citi interviul integral pe blogul meu). Importantă, cu adevărat importantă – şi-aş vrea să vă rămână în gând ca sărutarea mamei dinainte de culcare – este afirmaţia: „Frumuseţea fără emoţie nu există.”

… Imaginaţi-vă că intraţi într-o încăpere pustie. E înaltă , înaltă ca o catedrală. Şi mare. Mare cât marea . Pe stânga şi pe dreapta, pereţi imaculaţi, sfârtecaţi pe alocuri de două şiruri de geamuri prelungi ca fericirea, prin care pătrunde o lumină lăptoasă. E linişte şi-n jur miroase-a veşnicie. Habar nu aveţi şi habar nu am cum aţi ajuns acolo. Încercaţi să înţelegeţi, dar gândurile vi se aud ca dangăte de clopot, aşa că alegeţi să aşteptaţi cu toate întrebările şi neliniştile atârnându-vă de picioare – pietre de moară. Aşteptaţi… Şi aşteptaţi… Şi aşteptaţi… până ce pietrele de moară se fac baloane de săpun şi se sparg în milioane de scântei. Sunteţi liberă şi curată ca un nor călător. O voce (pe asta vă las să o imaginaţi aşa cum vă place) vă cere să vă îndreptaţi spre centrul încăperii. Păşiţi uşor şi pe vârfuri, încercând să nu spargeţi clipa, uitând cu desăvârşire că aţi putea zbura. În mijloc, vă aşteaptă un cântar şi un bilet. Eu mi-l imaginez scris de mână, dar voi puteţi alege şi unul tipărit ori unul electronic. Pe bilet scrie aşa: „Aşază pe cântar doar ceea ce te reprezintă”. Poate fi trupul tău în toată perfecţiunea lui, ori frumuseţea chipului, de eşti mai tânără (dar amândouă se vindecă cu anii), ori pot fi împlinirile la care ai muncit o viaţă – o căsnicie nemaiîntâlnită, o mare iubire, călătoriile, descoperirile, curajul, înţelepciunea, dărnicia, cea mai bună prăjitură din lume ieşită chiar din mâna ta, o clipă de sinceritate, dimineţile de Crăciun…

Mărturisesc că eu mi-aş aşeza, pe loc şi fără ezitare, copiii. Pe amândoi odată. I-aş lua în braţe şi i-aş sui pe cântar. Ei sunt realizarea mea deplină. În ochii lor, toate cicatricile timpului lăsate pe chipul şi trupul meu devin iubire. În oglinda lor mă văd singura femeie perfectă din lume.

În mod normal mi-aş opri scrisul aici. Dar acesta se vrea a fi un articol de beauty, deci trebuie să închei cu ceva practic. Promit să fie scurt şi la obiect. Nu e un sfat, ci o rugăminte: doamnelor, dragelor, data viitoare când lucraţi la frumuseţea dumneavoastră (că vă cumpăraţi un nou ruj – al douăzecilea, vă puneţi unghii false sau silicon în buze, vă schimbaţi culoarea părului sau numărul ridurilor, nu are importanţă) întrebaţi-vă în ce fel această investiţie -de bani şi timp – vă împlineşte, vă ajută să vă redescoperiţi şi să vă spuneţi povestea. Dacă răspunsul vine instantaneu, e o investiţie bună. Dar de se cere căutat, mergeţi mai departe. Cumpăraţi altceva, care să vă facă cu adevărat fericite. Şi savuraţi clipa până la ultima picătură. Frumuseţea fără emoţie… nu există.

Notă: acest articol a fost inspirat de un videoclip Lean Cuisine. 

Beauty
Share this article