O zi din viața unei asistente medicale: „în școală făceam practică una pe alta, ne spărgeam venele între noi”

Mihaela Timofte are 46 de ani este asistentă șefă la secția de neonatologie și la maternitatea Spitalului Medicover. Lucrează în pediatrie de la 18 ani, când a absolvit Liceul Sanitar din Galați. Este soția unui economist, cu care s-a căsătorit la 21 de ani și mama unui băiat ce se pregătește să devină informatician.

Am tras-o de limbă și am încercat să aflăm cum arată o zi din viața ei medicală, dar până acolo am aflat o poveste de viață care ne inspiră. #oZiDinViața unei asistente medicale. 

 „Profesoara de chimie ieșea din clasă, dădea doi-trei pumni în perete și revenea calmă la catedră”

Fac parte din generația care a terminat Liceul Sanitar, unde era extrem de greu să intri, la fel ca la cel Pedagogic, Militar sau Teologic. În vreme aceea, îți asigura un loc de muncă, iar meseria era extrem de respectată.

În clasa a VIII-a părinții m-au îndemnat către Sanitar, iar eu nu m-am opus. Am lăsat orașul, Tecuci, și m-am mutat la Galați, singură. Am locuit în gazdă la una dintre colegele de școală timp de 4 ani.

A fost o provocare să plec la 14 ani de lângă părinți și să mă descurc singură. Am respins din start ideea de a sta în cămin pentru că acolo trebuia să ceri bilet de voie chiar dacă mergeai să iei o înghețată.

Veneam dintr-o familie de muncitori, mama era tapițer în fabrica de mobilă, iar tata era tâmplar. Faptul că nu veneam dintr-un mediu de intelectuali am resimțit-o ca pe o provocare: aveam o obligație în plus, să demonstrez că pot să răzbat, fără nicio oră de pregătire suplimentară. Și am reușit, am intrat a 27-a din 72 de locuri.   

Am ajuns într-o clasă de 36 de fete și mă gândeam cu jind la colegii mei care rămăseseră la Tecuci, în clase mixte, și care se distrau pe cinste.

Ajungeam acasă o dată la trei săptămâni pentru că atunci se învăța și sâmbăta, iar noi terminam practica sau tehnica îngrijirii bolnavului după-masa, de la 3.00 la 6.00. Viața în Liceul Sanitar era mai complicată decât în alte părți.

În liceu am făcut practică întâi pe manechin și apoi una pe alta. Așa se făcea, nu aveai alternativă. Cine îți dădea ție voie, un simplu elev, să te atingi de un bolnav? Așa că ne spărgeam venele una alteia, ne desenam zone unde să ne înțepăm, le hașuram și treceam la acțiune. Eram 12 fete într-o grupă și nu scăpa niciuna, uneori o luam și pe doamna instructoare la înțepat.

În clasa a XII-a ne-a venit o profesoară de chimie de la Liceul de Marină, practic s-a mutat de la o clasă de 36 de băieți la una de 36 de fete. Îmi amintesc că semăna foarte bine cu Anda Călugăreanu.

Noi însă nu eram cea mai bună clasă la Chimie, dimpotrivă. Iar ea se enerva, se înroșea la față, nu ne jignea, dar ieșea din clasă și nu mai auzeam decât câteva bufnituri de pumn în perete. Apoi se întorcea calmă la noi.

Altfel eram niște fete cuminți și, dacă chiuleam, cel mult mergeam la Teatrul Dramatic, apoi mergeam la doamna dirigintă și ne motivam absențele.

„În primul an de școală am știut că nu pot să fac UPU, era prea multă durere acolo”

 Ce ați învățat în liceu?

Foarte multe. Dar tot ce am învățat nu mai avea valoare în momentul în care m-am angajat, la 18 ani, după ce am terminat liceul. Totul era foarte diferit. Teoria era teorie, dar practica ne omora.

Eu am ales pediatria și am mers la Spitalul din Galați, locul unde de fapt am învățat meserie. Acum lucrez în privat și orice ar spune careva, baza meseriei în spitalele de stat o capeți, pentru că acolo găsești cea mai vastă cazuistică.

 Între asistenta care nu îți găsește vena și cea care te întoarce din morți, nu prea avem repere intermediare. Și nici povești. Să facem puțin lumină!

Asistenta care nu găsește vena poate fi proaspăt ieșită din școală sau poate fi una cu experiență de 15 ani de terapie intensivă.

I se poate întâmpla oricui. Iar când recoltezi de la un bebeluș născut prematur ori de la un adult care îți leșină în brațe când vede acul situațiile devin imprevizibile.

 Care este cea mai emoționantă amintire de atunci?

Lucram în reanimare și veneau foarte mulți copii din familii sărace, unde nu erau foarte bine îngrijiți. Ajungeau la noi, îi tratam, apoi părinții ne rugau să inventăm alte diagnostice să îi mai ținem internați o săptămână-două până reușeau ei fie să își termine treburile pe câmp ori să facă rost de bani de lemne.

Aveam saloane de câte 4-6 paturi în care aveam copii sănătoși pe care îi ținem doar pentru a-i hrăni și a-i ține la căldură, în siguranță.  

 Când v-ați dat seama că meseria dumneavoastră înseamnă a salva vieți?

Din primul an de liceu, când am ajuns la terapie intensivă și am asistat la intervențiile din Spitalul Județean Galați. Noi doar priveam și eram fascinate de ce se întâmpla. Când vedeam o echipă întreagă cum face front comun în jurul unui pacient adus cu o salvare din Șantierul Naval Galați, care suferise un accident și nu mai avea două degete ori când îi vedeai pe toți, doctori și asistente, pregătiți să preia următoare urgență. E fascinant.

Dar atunci mi-am dat seama că eu nu voi putea face față emoțiilor, să lucrez vreodată în UPU, pentru că este prea multă durere acolo.

Cred că nu aș fi reușit să învăț să mă desprind de ce făceam la serviciu. Aici, la neonatologie, ne încărcăm de emoțiile extraordinare ale mamelor, de mirosul cald al bebelușilor și suntem privilegiate. Dar am un mare respect pentru colegele care muncesc în secțiile de oncologie ori în terapie intensivă.

Primul copil care mi-a murit în brațe avea 10 ani. Avea hemofilie peste un diagnostic de Sindrom Down și un istoric de zeci de internări la noi. S-a stins la mine în brațe și nu am să uit cum mă privea, ca și cum ar fi vrut să nu îl las. Dar nu puteam să facem nimic. A fost cumplit pentru mine. Aveam 19 ani.

Dar înveți să treci peste ele, te învață practica, colega care a mai trecut prin asta și care te îmbrățișează, te bate pe umăr și îți spune că va trece.

Dar la sfârșitul zilei, chiar dacă a fost cumplit, faptul că ai adus pe lume un bebeluș sau ai ajutat o mamă să își ducă travaliul până la capăt te încarcă, iar mâine ai forță să o iei de la capăt.

Apoi te întâlnești pe stradă cu doamnă care te recunoaște: „bună ziua, doamna Mihaela!” O vezi că ține în brațe un bebeluș și realizezi că ți-a fost pacientă. Apoi completează: „datorită dumneavoastră am alăptat până la doi ani!” Atunci afli că, deși nu părea că ai făcut foarte multe, afli după câteva luni sau ani că a fost foarte bine ce ai făcut.  

„Surpriza apare când naște mama în taxi, în fața spitalului”

 Cum începe o zi din viața unei asistente-șefe?

Începe în zori, la 5.30, când mă trezesc, iar în maximum 40 de minute sunt deja în metrou. Stau în Berceni și practic trebuie să traversez orașul până în Aviației, acolo unde este spitalul.

Tura de noapte se schimbă la ora 7.00 și este important să fim acolo pentru că atunci aflăm ce s-a întâmplat peste noapte.

Ați întârziat vreodată? 

Sigur. A sunat ceasul la ora fixată, dar l-am închis și m-am trezit la 6.30. Ce fac atunci? O anunț pe directoarea de îngrijiri, șefa mea. Se întâmplă asta și cu colegele mele, asistentele. Atunci eu, ca asistentă-șefă preiau sarcinile lor de peste zi.

 Unde este efectul de surpriză în munca dvs?

Când se întâmplă să avem o naștere în taxi, în fața spitalului, de pildă. Atunci îți iei trusa de prim ajutor și intervii. Sau când vine mama cu dilatație completă, de 10 și urcă direct în sala de naștere. Atunci nu ai timp să te gândești prea mult. Intervii. Este o muncă de echipă și ne bizuim unii pe alții.

Noi suntem cele mai apropiate de mame și de bebeluși, dar și medicul se implică total: spală bebelușul, îl hrănește, îl schimbă sau ajută mamele la alăptat. Asta înseamnă neonatologia.  

 Concret, ce trebuie să faceți dvs. în sala de naștere?

Împreună cu medicul, asigurăm primele îngrijiri și confortul bebelușului. Iar prima atenție merge către a face cald pentru el. Vine din burtica mamei, de la 37 de grade, la 22-24 de grade cât avem într-o sală de operație și are nevoie de căldură suplimentară. Care vine de la scutece încălzite sau de la contactul piele pe piele. Se vorbește acum foarte mult despre ora magică, prima oră din viața bebelușului când îl așezăm pe abdomenul mamei și, timp de o oră, este lăsat să se descurce singur, așa încât reușește să se cațere cumva de acolo până la sânul mamei și se hrănește.

 Oboseala este cel mai mare dușman al dvs. Cum rezolvați? 

Bem o cafea, ne oferă doamna doctor un ceai bun, se duce o colegă și ia dulciuri de la chioșcul dejos sau ieșim la aer. Găsești o soluție să te refaci.

De cele mai multe ori nici nu ai timp să simți oboseala, pentru că dacă nu participi la o naștere ai de completat hârtii. În niciun caz nu se pune problema să dormi acolo. Nici nu ai avea unde. Și nici când.

 Cum ieșiți din tură?

Rămâi cu satisfacția că faci ceva bun și pui capul pe pernă cu gândul ăsta. Și sunt mândră de mine că am reușit să fac bine. Și oricât de teribilă ar fi ziua, ceva trebuie să rămână bun din ea.