fbpx

Căutare

Share this article

 Octavian Radu  este un antreprenor pentru care succesul s-a consolidat după multiple încercări, reușite și pierderi.

Înainte de criza economică din 2008 companiile pe care le fundase depășiseră 100 de milioane de euro profit, dar la puțin timp a venit falimentul. Octavian Radu s-a ridicat din nou, a schimbat modelele de business de mai multe ori, de la import-export, la distribuție, la retail, pentru ca acum să funcționeze în servicii, iar toate aceste schimbări i-au adus ceva ce nu credea că va avea vreodată, prudență.

La 26 de ani când a fugit în Germania prin Yemen, dintr-o Românie care l-a condamnat ulterior la 7 ani de închisoare ca transfug, prudența l-ar fi făcut să rămână în țară și să-și hrănească familia dintr-un pogon de pământ la Porumbacu de Sus.

A ales altfel însă, în ciuda crezului părinților lui și a ceea ce se aștepta de la el. A plecat și a lăsat în urmă o soție și doi copii: o fetiță de 2 ani și un băiețel de 6 luni. Câțiva ani mai târziu, după Revoluție, avea să revină în România, iar pe ei să-i lase din nou în urmă, în Germania, unde le era mai bine.

A început mai multe afaceri cu un ultimatum care i-a dat forță: „acum ori niciodată!”, iar acum, 30 de ani mai târziu, povestește cu onestitate și asumare despre alegerile sale, așa cum a făcut-o, pe larg, în cele trei volume ale autobiografiei My Way (ed. Diverta, 2020).

De ce ai scris cartea?

Octavian Radu: Există pe coperta 4 a cărții un citat ce aparține unui prieten al meu, care spune că, în momentul morții, amintirile dispar ca niște picături de ploaie care cad pe față. Am vrut să scriu cartea cu convingerea că aceste pagini vor trăi mai mult decât mine.

Principala motivație a fost că în acest fel voi putea vorbi cu copiii și cu nepoții, iar ei vor fi principalii beneficiari ai acestor volume.

E modalitatea ta de a intra în eternitate?

Octavian Radu: Cred că poți să spui și așa, dar cred că ar fi mai corect, mai smerit (iată un cuvânt pe care nu aș vrea să-l iei deloc în sensul său religios) să spun că era un regret față de lucrurile pierdute. Să „intru în eternitate” mi se pare cam pompos spus.

„My way”, de Octavian Radu, o autobiografie în 3 volume

Le lași o moștenire cu foarte mulți bani, o afacere funcțională, nu e de ajuns?

Octavian Radu: Banii? Nu sunt de ajuns. Dacă ei nu învață și cum se face, business-ul se va nărui.

Din mai bine de 100 de firme care au apărut în 1990, mai există vreo trei, iar ce făceam eu atunci nu mai avea nicio legătură cu ce făceam zece ani mai târziu ori cu ce fac acum.

Trebuie să fii pregătit să urmărești continuu schimbarea.

Ai scris singur cartea sau ai avut ajutor?

Octavian Radu: Cartea este începută acum vreo 16 ani, s-a odihnit o vreme lungă în sertar/laptop, iar acum vreo 4 ani am decis să continuu să o scriu.

M-am întâlnit cu cineva, cu care am avut un dialog, asemănător cu avem noi acum, din el am extras structura, apoi am început să dictez.

Îmi spuneai mai devreme că a lăsa unor copii niște bani și a nu-i învăța ce să facă bun din ei e o inconștiență pentru un părinte. Dar ție cine ți-a spus? Cine te-a învățat?

Octavian Radu: Hai să lămurim de la început că nu e cazul să creadă cineva că va învăța un business doar citind cartea mea.

Eu am avut, la rândul meu, lucru pe care l-am povestit în carte, nenumărați oameni care m-au învățat nenumărate lucruri. Iar pentru copiii mei, această carte este doar unul dintre acele „nenumărate” despre care spuneam.

Toți învățăm de la alții. Dacă suntem curioși, vrednici și dacă vrem să învățam, desigur.

Eu am avut sursele mele, la serviciu – niște oameni grozavi, de la care am învățat mult; la facultate alți oameni.

Am învățat mult și de la părinți. Ei lucrau în comerț exterior, iar seara, când veneau acasă, unul încălzea ciorba, celălalt făcea o salată, după care ne așezam toți la o masă și povesteam ce am făcut în timpul zilei: eu, ce făceam la școală; ei, de la serviciu, cu cine s-au certat, cu cine nu și de ce și așa mai departe. E tot o formă de a învăța.

Având 5 copii, eu nu prea am avut timp să stau cu ei. Cel puțin cu primii.

Există un spirit antreprenorial în familie, ai moștenit pe cineva sau ești primul vlăstar?

Octavian Radu: Există, da. E vorba de mama și de ai ei, unchi, veri, bunici.

Cine era mama și cine era această familie prodigioasă?

Octavian Radu: Bunicul meu era un om foarte frumos, se zice, iar bunica mea, pe lângă că era foarte frumoasă, era și foarte bogată.

Ea avea 16 ani când bunicul a „furat-o” de la părinții ei, iar cu el a avut 16 copii , din care au trăit 8. Practic era însărcinată tot timpul. (râde)

Îți imaginezi că părinții ei au fost foc și pară că au fugit împreună, probabil i-au amenințat că nu le dau nimic din avere, dar după o vreme au acceptat situația și l-au acceptat și pe ginere. Mai ales că ei aveau o singură fiică, deci nu-și puteau permite să o piardă.

Doar că după o vreme bunicul le-a vândut toate proprietățile, măcelăria și ce altceva mai aveau ei agonisit. Și i-a lăsat fără nimic. Sigur că asta ar părea o dramă în sine, dacă nu ne-am gândi la un mic detaliu istoric: venirea regimului comunist și confiscarea tuturor averilor chiaburilor. Practic, bunicul i-a salvat de la a deveni chiaburi. (râde)

Mai târziu, aveam să aflu că unchiul meu, fratele mamei, era genial. Făcea bani din orice. Iar flerul este cel mai important în modul în care noi facem afaceri. Fiindcă noi nu avem business-uri precum Coca-Cola, cu rețetă, bani și brand, noi facem bani din felul în care ne sprijinim între noi, ne dăm idei și umplem niște goluri pe care le provoacă marile afaceri.

Unchiul tău din ce s-a ridicat, dacă tatăl lui pierduse tot?

Octavian Radu: Pe la 15 ani a organizat un bal la școală, din care a făcut profit, iar cu toți banii a plecat la București, unde a început să facă comerț, în vreme de foamete: aducea țuică de la țară și tot ce se mai căuta la oraș. Mai târziu, a ajuns să vândă tot ce se căuta dar nu se găsea, până la carnete de conducere, ceea ce, văd, se practică și azi. (râde) Dar tot ce vindea și făcea era complet ilegal, se numea speculă și se pedepsea penal.

Fără nicio spaimă și fără consecințe?

Octavian Radu: Consecința cea mai mare a fost că, la vârsta mea, 59 de ani, a murit, după ce a stat de vreo două ori în închisoare.

De spaime, nu știu. Eram prea mic să pot vorbi astfel de lucruri cu el.

Tata, pe de altă parte, era exact opusul acestui unchi al meu.

Adică?

Octavian Radu: Respecta legea și dacă nu era scrisă, ci doar dacă și-o imagina el.

Tata era total neantreprenorial, dar era mai profund, îi plăcea să citească.

Ce ai învățat de la el?

Octavian Radu: Să muncesc, să fiu corect. Era excesiv de corect.

Ajută?

Octavian Radu: dacă îți alegi asta ca fundament al vieții tale, da. Nu poți altfel. Citeam de curând un sfat bun: despre politică și religie să nu te cerți. E inutil, nu convingi pe nimeni.

Așa era și cu tata: dacă opțiunea lui a fost corectitudinea, pur și simplu nu-și putea imagina alternativa. E o credință.

Ce profesie avea?

Octavian Radu: Tata a fost economist. A făcut facultatea și a lucrat în comerț exterior. Adică făcea import-export și muncea fără nicio pretenție de a urca în poziție managerială sau în carieră. El era preocupat mai degrabă de familie, de cărți, de alte lucruri importante.

Eu și mama ce mai trăgeam de el.

Cum îl chema pe tatăl tău?

Octavian Radu: Benedict. (râde) S-au îmbătat la țară, când s-a născut tata, fiindcă nu-mi explic cum ar fi putut ca numele de familie al bunicului meu, tatăl tatălui, din Ivan să devină Radu. Iar Benedict, un nume care nu avea ce căuta în Bărăgan, probabil că le-a sărit în ochi în vreun calendar catolic găsit printre hârțoage.

Mai târziu, la școală, nimeni nu și-a imaginat că pe tata îl chema Benedict Radu, așa că în catalog apărea ca Benedict Ivan. Iar când și-a luat diploma de absolvire și foaia matricolă, apăreau numele diferite. Nu s-a putut înscrie la liceu, așa că s-a întors la școala lui din Bărăgan și a pus lucrurile în ordine. (râde)

Mama, prin comparație cu tata, cum era?

Octavian Radu: Mama era foarte intuitivă. De ea se lipeau limbile străine una-două, iar tata scria caiete întregi să ajungă la nivelul care-l mulțumea pe el. Fiindcă tata era genul de om care nu putea articula două cuvinte dacă nu știa foarte bine ce urma să spună.

Avea un sentiment al rușinii exacerbat.

Pe când mama se descurca. Iar culmea era că ea se descurca mai bine. Când mergeam în RDG vorbea mama nu tata.

Dincolo de aceste diferențe între ei, se înțelegeau foarte bine. Cumva, nu știu cum, s-au iubit toată viața.

Mama ta ce profesie avea?

Octavian Radu: Mama lucrase la Poștă înainte de a face ASE, după care a muncit cu tata, în comerț exterior.

Sesizez din ce-mi spui o mai mare admirație pentru mama. Greșesc eu?

Octavian Radu: Nu greșești. Am o admirație mai potolită pentru tata, dar uneori mă și enerva. Uite un exemplu: plecam cu bicicleta în Herăstrău. Noi locuiam în Balta Albă, iar tata venea cu impuneri absurde: „să nu pleci mai departe de două străzi!” În vreme ce mama îmi spunea atât: „du-te, dar să-mi spui unde, să știu unde te găsesc dacă am nevoie de tine!”

Tata era fricos, deși spunea că e puternic. Mama era curajoasă, iar la 5 ani m-a trimis singur cu troleibuzul.

Eu sunt ca mama, nu am frică, nu se lipește de mine. Or, tata își punea o mie de întrebări înainte de a face ceva. De cele mai multe ori nu mai făcea nimic.

E mai privilegiată această adolescență a ta decât a celorlalți copii ori cum?

Octavian Radu: Fără îndoială, iar lucrul care mi-a influențat viața radical a fost că la vârsta de 7 ani, când am început clasa a II-a, ne-am mutat pentru 5 ani la Praga, la Agenția economică, unde tata reprezenta Universal Frankfurt. De fapt, tata a lucrat toată viața la această firmă.

La Praga am învățat germană. Apoi, în România, am învățat la Liceul German din București, apoi am fugit în Germania, unde am lucrat ca ghid turistic, ceea ce a fost crucial pentru dezvoltarea mea ca antreprenor. Fiindcă abilități antreprenoriale poți avea, dar dacă nu le exersezi, se pierd.

Faptul că am știut limba germană a fost unul dintre cele mai importante avantaje din întreaga mea viață. Să-ți dau un exemplu simplu: când ajungeam la un CEO al unei companii și vorbeam în germană, se simte un accent, crede că sunt din Germania, apoi spun că sunt din România, apare uluirea, dar uite că asta dezleagă tensiuni, leagă relații. Practic, în așa fel am găsit investitori care să aibă încrederea de a mă finanța atunci când am avut nevoie de infuzie de capital.

S-a pus vreodată problema să rămâneți la Praga?

Octavian Radu: Nu era cazul, fiindcă eram din blocul de est, deci ne-ar fi trimis pachet în țară probabil.

Dar mama a ieșit și în Europa occidentală spre finalul carierei ei, și e un detaliu interesant aici care spune multe despre ea.

Când am fugit din România, mama urma să plece în Suedia. Am sunat-o din Yemen și i-am spus că nu mă mai întorc în țară. I-am sugerat atunci să rămână în Suedia. Știi ce a făcut ea? S-a dus la securistul întreprinderii, i-a dat pașaportul și i-a spus că eu nu mai aveam de gând să revin în țară. Asta cred că îți răspunde la întrebare: era de neconceput să rămânem în străinătate.

Cum i-ai spune tu? Patriotism, inconștiență?

Octavian Radu: În niciun fel; pur și simplu nu concepeau acest lucru. Acest gând nu era acolo. Deloc.

Aveam 26 de ani când am plecat din țară, mă așteptam la înțelegere din partea lor, dar m-au condamnat. Simțeau că fuga asta este un mod de a trăda țara.

Tu ai văzut-o vreodată așa?

Octavian Radu: Nu, dar asta poate că se datorează și faptului că eu am învățat într-un liceu unde existau o mulțime de străini.

Și mai era ceva. Părinții mei aveau venituri în valută, iar la insistențele mele au făcut abonament săptămânal la revista Stern. O citeam din scoarță-n scoarță, iar acolo găsisem un univers, niște valori care nu aveau nimic a face cu ce se întâmpla în țară. Acolo libertatea de mișcare era un drept fundamental al nostru, deci cum aș fi putut accepta rigorile legale ale lui Ceaușescu? Nu eram pe feuda lui, nu? Nu puteam admite așa ceva.

De ce ai așteptat până la 26 de ani pentru a pleca?

Octavian Radu: Am mai fost o dată plecat în Germania.

Lucram ca ghid în România de la 16 ani, iar pe la 19 ani am plecat în RDG, cu turiști români. În 1980 am prins o excursie în RFG. Evident că vreo câțiva din grup au rămas acolo. Încolțise și în mintea mea gândul, recunosc.

Când am ajuns la Frankfurt, unde am rămas vreo două săptămâni, m-am întâlnit cu o prietenă a mea din copilărie și cu mama ei. Am povestit cu ele despre ideea de a pleca din țară, mi-au spus despre lagăr, eu nu știam ce e, îmi imaginam că e vorba de exterminare sau ceva cumplit. Pe urmă aveam să aflu că lagărul lor era mai civilizat decât Bulevardul Magheru din București. În plus, tocmai intrasem la facultate iar ideea unui început într-un lagăr, vorba ceea, nu era tocmai promițător. Așa că am renunțat la planul meu de a imigra.

Am făcut facultatea în țară, m-am angajat, observam cum din ce în ce mai mulți colegi plecau din România, așa că m-am întors la acest plan, iar cu prima ocazie am plecat.

Când și cum?

Octavian Radu: Am plecat în interes de serviciu, chiar dacă la vârsta mea de atunci era greu să prinzi așa ceva.

Am fost membru de partid din facultate, nici nu puteam altfel, fiindcă eram șef de promoție. Eram speranța tineretului comunist. (râde) Iar după absolvire, m-am angajat la Chimica. Bine, m-am tot plimbat de la o întreprindere la alta: mai întâi am fost la Export-Lemn, care era în Piața Rosetti, apoi la Chim Import-Export, în Piața Universității, apoi la Chimica, lângă Ministerul Chimiei, pe Splaiul Independenței.

Am avut norocul să ne reclame cineva din Yemen, unde noi vânduserăm saci de ciment, iar acolo ajunseseră goi. Doar că în partea română, cine gestiona acest contract? O femeie. Iar să trimiți o femeie în Yemen, la negociere, era puțin inconștient.

Nimeni din birou nu se arunca să plece, fiindcă era reclamație și putea să iasă prost negocierea. La încheiat contracte se repezea toată lumea. Așa că m-am oferit eu.

Am plecat în Yemen și nu m-am mai întors. De ani de zile așteptam ocazia asta.

Cât de simplu sau complicat a fost să pleci mai departe din Yemen?

Octavian Radu: N-a fost deloc ușor.

Luasem toți banii părinților mei, vreo 700 de dolari, după ce i-am spus mamei că la întoarcere, prin Abu Dhabi, aveam să cumpăr un video, fiindcă electronicele erau foarte ieftine. Dar acești bani nu mi-au ajuns de bilet. Făcusem escală în Cairo și puteam pleca de acolo, dar nu aveam bani suficienți. (râde)

Dar am avut norocul că am găsit o rută Beirut-Frankfurt, unde am prins o ofertă specială și am putut pleca.

Nu era ușor. Eram fugar, în jurul meu erau soldați cu mitraliere, nu știam ce se putea întâmpla, la ce să mă aștept. Mai ales că știam bine ce mă aștepta în România de mă întorceam.

Ce te aștepta? Cum e să te simți al nimănui?

Octavian Radu: Hai să-ți spun ceva: în timp ce așteptam să urc în avion pe un ecran rula un film, cu Whoopi Goldberg. Mă uitam la el inert și nu pricepeam nimic. Nu vedeam acțiunea, nu vedeam personajele, mă holbam în gol.

Eram ca un iepuraș prins în bătaia farurilor.

Nu știam absolut nimic despre ce mă aștepta în Germania, dar știam ce pățeam în România, pentru această tentativă de fugă.

Ulterior, m-au condamnat, în contumacie, la 7 ani de închisoare. Poate că, dacă m-aș fi întors, aș fi primit vreo doi ani și nu era exclus să-i execut, fiindcă eram tânărul, speranța comunismului, care îi păcălise.

În plus, știam la ce situație economică mă întorceam. Era absolut neverosimil să cred că se pregătește Perestroika. Noi veneam după un deceniu în care nu se mai cumpăraseră reviste de specialitate, nu se mai investise în tehnologie modernă și decăzuse capacitatea țării de a fi competitivă și performantă. Era clar că ne îndreptam spre Coreea de Nord.

Nu voiam să-mi cresc copiii într-o astfel de țară. Era iresponsabil din partea mea.

Îmi făcusem un plan alternativ pentru eventualitatea de a rămâne în țară și studiasem că e nevoie de jumătate de hectar pentru a hrăni o familie, iar fosta mea soție, Gina, avea ceva legături cu Porumbacu de Sus. Planul era să ne mutăm acolo și să ne creștem copiii din ce producea pământul. Cam așa se vedea viitorul.

Dar cum a fost prins între două lumi: cea în care te mutaseși, unde era bine, și cea din care plecaseși, dar lăsaseși doi copii și o soție?

Octavian Radu: Le scriam scrisori, fiindcă era interzis să vorbim la telefon. Dar nu am regretat nicio secundă că am plecat. Am fost încântat de tot ce am găsit acolo, citeam și încercam să cunosc cât mai multe din această lume nouă în care mă mutasem, mergeam la biserici, chiar dacă am rămas ateu până în ziua de azi, eram avid să înțeleg cum funcționează acest sistem atât de diferit față de ce lăsasem acasă.

În plus, îi așteptam în Germania. Auzisem despre ideea de reîntregire a familiei, speram să se rezolve într-un an, dar a durat dublu. Ei au ajuns la mine în 1989, în august.

Băiețelul avea 6 luni când am plecat. Și l-am văzut apoi la 3 ani. Îl știam un pic din poze.

Dar nu am regretat nicio secundă.

De ce te-ai întors?

Octavian Radu: Mă apucasem de afaceri. Începusem de prin 1989, iar în 1990 mi-am dat demisia și mi-am zis: „acum ori niciodată” și am început să fac business cu Germania, Polonia, Italia, Danemarca și Olanda. Era un model de import-export dar mi-a fost clar destul de repede că nu putea funcționa multă vreme. Și am avut dreptate.

Modelul următor a fost distribuția, adică reprezinți niște business-uri mari într-o țară mică. Dar și acest model avea un termen de garanție limitat. Așa că apoi am intrat în retail, iar acum sunt în servicii.

Dar am venit în România fiindcă aici aveam oportunități pentru ce-mi doream.

În plus, copiii și soția au rămas în Germania, iar în România, după ce am ajuns, m-am îndrăgostit de Anca, actuala soție.

Povestește-mi!

Octavian Radu: Nu e mult de povestit, doar aș spune că a ieșit cu scântei.

Mie mi-a plăcut foarte mult filozofia, iar în facultate am citit cu sete tot ce prindeam. Sigur că o lungă perioadă am citit căutând sensul vieții, până când am realizat că nu există așa ceva și am abandonat cursa.

Iar ce mi se pare important acum este mai degrabă o filozofie a lui carpe diem. Vreau să fac lucrurile în așa fel încât eu și cei din jurul meu să se simtă bine.

Falimentul, în general, îți spune că nu faci bine ce faci, că mai bine iei un job, ca tatăl tău, te reapuci de citit filozofie și te bucuri de tihna vieții de familie, nu?

Octavian Radu: Falimentul nu-ți spune nimic. Pur și simplu mergi la bancă și acolo constați că nu mai ai bani. Nu e nimic intelectual aici. Doar că ai rămas fără bani.

Și cu datorii!

Octavian Radu: Știi ce nu înțeleg mulți din țara asta? Că firmele sunt vii. Ele nu există în sine, ci sunt rezultatul întâlnirii cu scop a unor oameni. Doar că uneori, această reuniune nu mai funcționează și se destramă.

Ca toate cele vii, firmele se nasc și mor. Doar că unii oameni, ca și Fiscul, cred că o firmă nu are voie să moară.

Insolvențele și falimentele mele au fost imprevizibile și nu au fost generate de erori ale noastre, ci din pricina unei crize economice extrem de brutale, cum nu mai existase de mai bine de 80 de ani.

Cum te-a schimbat această criză?

Octavian Radu: Sigur că m-a schimbat.

La un moment dat a desprins cineva un citat al meu și l-a pus pe ecranele magazinului Cocor. Ce am spus atunci venea în contradicție cu ce spuneau majoritatea celor ca mine, adică ceva ce cred și acum: „sper să nu învăț nimic din criză, să rămân la fel de entuziast și curajos!”. Dar nu am rămas la fel de curajos și entuziast.

Începi să devii prudent?

Octavian Radu: Da, am și eu bani puși deoparte, dacă-ți poți imagina așa ceva. Până atunci nu vedeam sensul acestor economii. Făceam zeci de milioane profit anual. De ce să pui bani deoparte?

Acum le spun celor mai tineri ca mine să ia în calcul tot timpul că poate apărea ceva, celebra Lebădă neagră, cum este această pandemie, care să-ți strice planurile. Majoritatea mă contrazic: „nu are ce să apară!”. Când aud asta, mă apucă damblaua, fiindcă știu că trebuie să iei întotdeauna în calcul, când iei deciziile, o alternativă posibilă, oricât de improbabilă ar părea.

Eu am un IRR (Internal Rate of Return) fantastic; am început de la 3.000 de euro, 7.000 de mărci și am ajuns la mai bine de 100 de milioane de euro, până în criza economică. Sigur că mi-a plăcut școala și știu că aceste curbe nu sunt în realitate în continuă creștere, ci mai vine și o scădere, o șa, dar speram, credeam că va mai ține măcar 10 sau 15 ani, fiindcă toate țările care au aderat la UE au primit multitudine de fonduri care au susținut creșterile lor, chiar dacă lumea era în criză. Din acest motiv, în 2006, nu mă gândeam la vreo criză pentru următorii 15 ani. Ei bine, a venit a doua criză, deja.

Pe de altă parte, o dată cu toată această creștere, putere, curaj, nu crește și ego-ul. Și dacă da, ce faci?

Octavian Radu: Ce înseamnă ego? (râde)

Valorile mele sunt mai degrabă morale și intelectuale decât financiare. Drept pentru care succesul financiar nu mi-a mărit nimic. Umblu în trening de un an și jumătate, după ce am trecut printr-o intervenție chirurgicală complicată. Mi-e comod și nu mi se pare nimic nelalocul lui. Nu am ceas, nu am nimic din ceea ce trece drept indiciu al milionarului. Nu am ego-ul legat de obiecte sau bani.

Accesul la ceva ce ți-a lipsit te transformă natural. Accesul la bani și la putere te schimbă; dintr-o dată poți orice, iar cuvintele tale devin lege pentru alții. Nu?

Octavian Radu: Oricine parcurge un drum al schimbărilor. Nu pot să-ți spun dacă aș fi fost altul de alegeam o carieră de profesor universitar și nu de antreprenor.

Dar ce știu despre mine este că pot fi șofer de taxi la Viena și să mă simt foarte bine. Deci mi-e foarte greu să-ți spun cu ce sunt diferit pentru că am avut succes financiar sau că am această casă mare în care locuiesc acum.

Ce mi-aș dori însă pentru viața mea este o saltea bună. Vorbesc acum despre o zonă de confort la care să nu fiu nevoit să renunț niciodată: un WC curat și o saltea bună.

Ai găsit până la urmă sensul vieții? Modestia asta despre care vorbești acum te-a ajutat în vreun fel spiritual ori e doar un exercițiu de luciditate?

Octavian Radu: Să stabilim ceva întâi: cuvântul modestie nu mă caracterizează. I-aș spune smerenie, dar fără conotația religioasă.

Nu cred într-un sens al vieții. Nu cred că există fiindcă nu cred că suntem născuți cu un scop, ci doar pentru a petrece o perioadă de timp pe-aici.

Cu ce rost? Doar așa? Să lăsăm o amprentă de carbon?

Octavian Radu: Dacă o facem prea mare amprenta asta nu prea vom mai avea pe unde locui. Dar Pământul se învârte în continuare.

Cred în evoluție, că am ajuns așa întâmplător, iar dacă putem face ceva real este mult bine pentru noi și pentru cei in jur.

Ce-ți lipsește?

Octavian Radu: Îmi lipsește forța tinereții. Fac 60 de ani în 4 luni. Încerc să mă obișnuiesc cu rolul de bunic și de sfătuitor. Nu mă mai uit în jur după vreo pradă, ci să văd de apare vreun carnivor, să-mi atace copiii. (râde)

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO