Paul Bercea, trainer în asistență din Marea Britanie: „Asistența socială nu este pentru toată lumea, fiindcă ajungi să vezi acolo toate fețele urâte ale umanității” - LIFE.ro

Căutare

Share this article

Paul Bercea este trainer, cu formare în asistență socială, a fost recrutat imediat ce a terminat studiile la Cluj și s-a mutat, împreună cu soția lui, în Anglia, unde trăiește și lucrează ca formator, manager și supervizor de aproape 20 de ani.

Acum este implicat în programele organizației Terre des Hommes, încearcă să aducă în România, în educație și în asistență socială, principiile și bunele practici pe care le-a exersat în acești ani în Marea Britanie și se pregătește pentru un rol de lector la Universitatea din Lincoln.

Ce te-a convins să te alături organizației Terre des Hommes?

Paul Bercea: Mi-a plăcut faptul că activează în mai multe țări din Europa, că are un istoric interesant, care a pornit din Elveția și s-a extins în mai multe zone, unde am văzut că se poate face o schimbare. Mă gândesc și pot numi o multitudine de programe: de protecție a copilului, de imigrație sau justiție juvenilă, iar mie mi-a plăcut cel mai mult deschiderea lor, nu în ideea de a bifa o activitate, ci de a realiza o schimbare reală, profundă.

Paul Bercea, alături de Răzvan Burleanu, FRF, în pregătirea proiectului Siguranță pentru Copii în Sport

Am fost parte din mai multe proiecte ale Terre des Hommes, iar la un moment dat am fost chiar și regional child safeguarding adviser pentru Europa, moment în care am putut să văd proiectele în perspectivă și în direcția impactului lor în comunități.

Ulterior, m-a atras conexiunea pe care am creat-o cu oameni din organizație, iar Kirsten Theuns a fost unul dintre ei; oameni cu care lucrezi și pe care îi vezi că-și pun sufletul în ce fac.  Atunci am testat munca în echipă, când lucram, discutam, uneori în contradictoriu, ceea ce este absolut normal, dar am văzut că mereu am găsit soluții și am reușit să creăm impact asupra oamenilor. Uite, spun aici de pildă despre proiectul Keep the Children Safe in Sport, cu care am început curajos și pe care am reușit să îi transpunem în practică, să vedem că ajută oamenii să facă ce spun obiectivele proiectului: să ofere siguranță copiilor în sport, dar și în alte activități sportive și recreaționale.

În plus, Terre des Hommes mi-a dat ocazia să mă pot reîntoarce spre România, un lucru ce devenise extrem de important pentru mine, ca asistent social și trainer care lucrează de aproape 20 de ani în Marea Britanie. Așadar am primit oportunitatea de a implementa și în țara mea lucruri pe care le fac în Anglia de ani de zile, de a vedea ce funcționează și ce mai trebuie ajustat.

De ce ești în Marea Britanie?

Paul Bercea: Trebuie să mă întorc în timp pentru a-ți da răspunsul. În 2001 am terminat facultatea, asistență socială la Cluj-Napoca, iar atunci am cunoscut pe cineva care recruta asistenți sociali și care mi-a propus să merg în Marea Britanie, să lucrez. Am acceptat provocarea, iar după o perioadă de interviuri și întâlniri, în 26 ianuarie 2004 am început lucrul în Anglia. Așa încât amândoi, eu și soția mea, am luat lumea în piept, tineri și curioși, și ne-am mutat aici.

Dacă mă uit acum în urmă ți-aș spune că tot timpul am avut o conexiune cu această parte a Europei, datorită profesorilor de engleză. Uite, diriginta mea, profesoara de engleză, care m-a făcut să iubesc această limbă, este unul dintre ei, iar la liceu am avut o profesoară care ne provoca să creăm niște dialoguri extrem de interesante, plecând de la întrebări cum ar fi: de ce e cerul albastru?

Cumva s-a creat în mine atunci o dorință care s-a materializat ulterior cu gândul că vreau să locuiesc în Marea Britanie, deși ca elev la liceul meu din Bistrița nicio clipă nu m-aș fi gândit că aș putea reuși să lucrez în această parte de lume.

Când am ajuns la facultate, am auzit pentru prima dată că sistemul de asistență socială cel mai bine dezvoltat se află în Marea Britanie. Deci iată cum s-au potrivit lucrurile, fără să ne fi gândit și să fi plănuit foarte riguros această mutare.

Ce ați găsit acolo și, din ce ați găsit, ce v-a convins să rămâneți în toți acești ani?

Paul Bercea: Peste tot sunt bune și rele ar fi primul lucru pe care aș vrea să-l spun aici. Dincolo de asta, aici am găsit un mediu profesional care, pe noi, ne-a atras.

Am ajuns în Grantham din Lincolnshire, locul în care s-au născut Margaret Thatcher și Isaac Newton, unde am găsit norii negri, la propriu, de care se povestește tot timpul, dar și o cultură total diferită de a noastră și oameni cu care, aproape 20 de ani mai târziu, suntem încă prieteni.

Îmi amintesc că în iarna anului 2002 citeam o carte despre cum sunt oamenii din Anglia și aflasem că sunt reci, distanți, neprietenoși. Dar ce am găsit când am ajuns aici a fost exact opusul: oameni calzi, săritori, care ne-au ajutat să ne integrăm, să găsim soluții și să ne simțim parte din comunitate.

Ce ai lucrat acolo?

Paul Bercea: Am fost asistent social din prima zi, adică exact ce eram calificat să fiu, fiindcă studiile mi-au fost recunoscute aici.

Am ajuns așadar în oraș în 26 ianuarie, iar din 27 ianuarie am început să muncesc în rolul de asistent social, în echipa de intervenție rapidă din cadrul serviciilor sociale din orașul Grantham. Am rămas acolo patru ani, iar în 2008 m-am mutat într-o unitate rezidențială, unde am început să lucrez ca practice manager, deci primul rol de manager pe care l-am primit. În 2011 am ajuns în altă organizație, NSPCC (National Society for the Prevention of Cruelty to Children), unde am lucrat în rolul de coordonator de echipă, din 2008 până în 2011, cu mai multe echipe din diferite zone, iar din 2015 sunt în rolul de trainer și consultant. Iar din 2018 am început să lucrez cu Terre des Hommes, ce mi-a oferit o altă deschidere, spre ceva ce a venit în continuarea muncii din Marea Britanie, dar s-a și consolidat ca activitate de sine stătătoare în alte țări din Europa: România, Ungaria, dar și Germania sau Italia, în zona de protecție a copilului, siguranța copilului sau leadership în asistență socială și în protecția copilului.

Cum arăta vulnerabilitatea în zona în care ai ajuns față de ce lăsaseși în România?

Paul Bercea: Nevoile sunt aceleași; copiii sunt la fel peste tot: fără familii, abuzați, care experimentează rele tratamente. Diferența principală este că în Marea Britanie există un număr mult mai mare de servicii, care sunt mult mai bine țintite. În plus, când identificăm un serviciu, avem grijă ca acela să răspundă în mod specific nevoii, nu universal. Dacă ne adresăm nevoii prin metode specifice de evaluare, o putem identifica și o putem rezolva.

Cum te-a schimbat pe tine trecerea către leadership? Îmi imaginez că te-ai îndepărtat de beneficiari când ai devenit coordonator de echipă, nu?

Paul Bercea: Am început ca asistent social în 2001, dar vreo cinci ani mai târziu am început să-mi doresc să fac mai mult decât a fi practician, ci să încerc să-i ajut și pe ceilalți. Primul meu rol de leader a venit în momentul când am primit spre supervizare, în echipa din Lincoln, doi asistenți sociali care tocmai se calificaseră și erau în primul an de practică. Atunci am realizat cât de mult mi-a plăcut acel rol, fiindcă în realitate eu tot timpul am fost un om conectat cu alții, mi-a plăcut să mă implic și să văd că într-adevăr, prin ce discutăm, cineva poate învăța ceva și poate aplica practic.

Acolo am descoperit leadership-ul, în acel rol de supervizare, care însemna să avem întâlniri regulate, să discutăm despre cazurile dificile, să analizăm conduita lor în acele cazuri dificile, pentru ca astfel să ne dezvoltăm și să fim mai buni în rolul nostru, al meu de senior practitioner, iar al lor de newly qualified social worker. Ulterior am devenit practice manager și team manager, iar un pas important din cariera mea a venit în 2011, când am început să lucrez la NSPCC și am avut posibilitatea să practic ceea ce se numește VERP (Video Enhanced Reflective Practice), adică am început o acreditare de doi ani de zile, în timpul căreia eu mă înregistram, video, în timp ce făceam discuțiile și supervizările cu cei pe care îi conduceam. În plus, urmărind niște principii de comunicare, îmi notam punctele tari și le remarcam pe acelea unde mai aveam de lucrat. Tot în acea perioadă am descoperit o carte esențială pentru mine, Leadership plain and simple, scrisă de Steve Radcliff. Cum s-au întâmplat lucrurile, de fapt, fiindcă au existat niște oameni care mi-au arătat calea până am devenit persoana de astăzi.

Siguranță pentru Copii în Sport, un proiect Terre des Hommes care a fost implementat cu sprijinul lui Paul Bercea

Am început acreditarea, iar în acest proces am discutat tot timpul cu managerul meu, cu Nick fiindcă voiam să învăț de la el și l-am întrebat: „când tu, ca service manager, cum te „vinzi” pe tine într-o întâlnire de evaluare?”. Iar Nick mi-a răspuns: „Paul, în această întâlnire de evaluare nu voi vorbi despre mine, ci despre cât de bine îți faci tu treaba și angajații tăi!”. Acest răspuns a venit ca o revelație: eu pot să cred că sunt cel mai bun manager sau lider, dar dacă oamenii mei nu își fac treaba și nu se simt încurajați și sprijiniți să o ducă la capăt înseamnă că mă mint singur. Ulterior, Nick mi-a recomandat și această carte când i-am arătat filmările mele și a văzut cum devin mai bun la a găsi soluții conflictelor. Când am citit am realizat că se potrivea ca o mănușă cu ce făceam eu în practică, intuitiv.

Totuși, cum faci să te apropii de oameni, de beneficiarii tăi din postura de trainer?

Paul Bercea: Uite, am să-ți relatez o situație anecdotică. Mă gândesc la primul training pe care l-am făcut, undeva într-o școală prin East Midlands, în Anglia, și-mi amintesc că eram în fața a mai mult de 50 de oameni într-o sală, iar tot ce am făcut a fost să livrez niște materiale, am vorbit, fără să îi implic, să mă opresc, să îi întreb ceva. Am citit din niște slide-uri.

Eram atât de emoționat încât abia puteam articula cuvintele. (râde)

Ca să-ți răspund la întrebare, cu fiecare experiență și training pe care îl susțin învăț foarte mult de la oamenii din fața mea, care sunt în practică. Îți povesteam despre un training, Trauma informed practice, pe care îl susțin aici și unde toți împărtășim din experiențele cu copiii, și eu, dar și ei. Asta ajută să facem poduri între teorie și practică, iar acei asistenți reușesc să pună în practică, chiar de mâine, ceea ce lucrăm împreună.

Principiul după care îmi construiesc training-urile ține tot de leadership, să fiu cât mai bun, în cea mai mare parte a timpului cu oamenii cu care lucrez sau pe care îi întâlnesc.  De ce cred asta? Uite: pot fi în forma cea mai bună doar dacă învăț continuu, dar și dacă acele informații sunt puse în relație cu alții și dacă le putem aplica în practică. Pentru mine măsura sesiunilor de formare este dată de câteva repere: fiecare trebuie să aibă cel puțin o bucată de informație, un instrument de lucru și o legătură între instrumente și rolul lor din acel moment.

Spune-mi cu ce te schimbă conexiunea cu oamenii, cu copiii?

Paul Bercea: Hai să povestim despre un caz de abuz. Am lucrat cu o fetiță care, la vârsta de 7 ani a fost abuzată sexual de tatăl ei timp de 3 ani de zile. Una este să citești și să scrii despre asta și alta e sa fii lângă ea, să-i vezi și să-i simți durerea când vorbești cu ea. Alta e să vorbești cu tatăl abuzator, care-ți spune: „Paul, dar ea mi-a cerut să fac lucrul ăsta!”, iar tu ajungi să-ți amintești de cele mai oribile lucruri. Noi știm, adulții, că este imposibil ca o fetiță de 7 ani să-i ceară tatălui ei să-i facă așa ceva. Iar tata, evident, a mers la închisoare.

Ce se întâmpla, de fapt? Tatăl zicea că fata îi cerea, iar fata, adevărat, îi spunea: „tată, te aștept în camera mea!”, dar noi știm că există niște dinamici psihologice care se activează în copil în urma unui abuz repetat timp de atâția ani, așa încât pentru ea acest lucru devenise parte din identitatea ei. Or, asta nu poți afla din cărți, ci doar din interacțiune directă cu familia.

Și sunt tot atâtea povești, cu alte familii, cu care am experimentat ceva ce se numește rezistență la asistență socială, o temă de mare actualitate, sau ambivalență, evitarea ori supunerea disimulată, apoi confruntarea sau violența. Când lucrezi ca asistent social, direct cu familiile, vezi aceste manifestări și reacții. Nu este deloc ușor să stai față în față cu cineva care te înjură, vrea să te bată pentru că știe că s-ar putea să-i iei copilul, fiindcă acela a experimentat numeroase rele tratamente. Deci, cum faci față ca specialist? Una este să le vorbești din cărți și alta este să le vorbești din experiență.

Paul Bercea, trainer și asistent social, lector în Marea Britanie

De ce crezi că se întâmplă ca mulți dintre absolvenții de școli de asistență socială nu știu cum să practice? Teoretic sunt convins că vor enunța toate principiile, dar de ce nu știu să le pună în practică? Pentru că nu au experimentat.

Dar mai e un aspect aici, Paul. Poate nici nu vrei să experimentezi. Uite, mă întorc la cazul tău cu fetița abuzată de tată. Mă pun în rolul asistentului social care stă față în față cu tatăl, aude acele lucruri care frizează argumentul și te întrebi, dacă oare…? Îți trebuie atâta claritate și un filtru atât de bun încât să le vezi așa. Dar poate nu-l ai sau poate nici nu vrei să-l ai. Poate că durerea pe care o vezi e atât de mare încât nu vrei să asiști la ea!

Paul Bercea: Sunt două aspecte aici. Dacă ne uităm la acel caz de abuz social despre care ai amintit. Pentru noi, situația este clară: un copil abuzat sexual nu este niciodată o persoană învinuită pentru abuz. Adultul este, nu copilul. Iar acesta este unul dintre principiile de bază în siguranța copiilor. Faptul că există copii care poate mai întorc adevărul câteodată e real, dar studiile arată că cei mici nu ne mint atunci când spun că sunt abuzați sexual în mai bine de 87% din cazuri. Copiii au spus adevărul, așa încât abordarea noastră este următoarea: credem copilul, evaluăm și oprim situația abuzivă, iar dacă se întâmplă să descoperim că nu este adevărată, vom investiga mai departe.

Al doilea semnal pe care l-ai tras tu este acesta: dacă eu nu vreau să fiu asistent social sau nu vreau să fiu acolo, să investighez ce se întâmplă. Se întâmplă ce vedem la fiecare facultate de specialitate, fie București, fie Cluj, Lincoln sau Leicester, o universitate apropiată de sufletul meu, în anul II, când 30, 40% din studenții admiși la început renunță. De ce? Fiindcă își dau seama că nu e pentru ei. Ceea ce este perfect adevărat: asistența socială nu este pentru toată lumea, fiindcă acolo vezi atâta rău, toate fețele hâde ale umanității.

Tu de ce ai rămas?

Paul Bercea: În 1997, când am fost admis la Cluj, la facultate, m-am dus acasă fericit și i-am spus tatei că am luat examenul pentru unul dintre cele câteva locuri disponibile la admitere. Iar tata mi-a spus: „Fiule, felicitări! De azi înainte vei face cea mai grea muncă de pe Pământ, să muncești cu oamenii!”

Ne întoarcem în 2001, când am început eu prima dată să lucrez în asistență socială la Bistrița, în orașul meu natal, la Direcția de Protecția Copilului. Mi-a plăcut atunci relația cu oamenii și am descoperit la mine acea dorință, pe care cred că toți o avem, de a-i ajuta pe ceilalți.

Când am venit în Anglia, am stat față în față cu marile provocări: să trec de la limba română la engleză, pe care credeam că o știu dar când am intrat în prima întâlnire cu profesioniști nu numai că mă durea capul, dar dacă mă întrebai ce am înțeles nu știam să articulez o frază. (râde) Totul era nou și diferit.

Apoi, când am crescut în rolul pe care-l am, pentru că atunci am reușit să văd că pot să fac mai mult și mai bine și când am înțeles abilitățile mele, care ajută oamenii cu care lucrez să se înțeleagă mai bine și să fie mai buni în munca lor. Iar mie mi-a plăcut întotdeauna să-mi urmăresc acea continuă dezvoltare profesională.

Dacă era să rămân toată viața asistent social nu cred că aș fi rămas.

Prin 2007-2008 am trecut printr-o perioadă crucială. Lucrasem din 2001 cu situații dificile, văzusem atâtea tipuri de abuzuri încât mergeam pe stradă și tot ce vedeam în jur erau profiluri de abuzatori, mi se părea că recunosc atitudini ale părinților pe care îi investigam noi. Acum ce simțeam eu are un nume: vicarious trauma, suntem expuși la acele dureri și, fără să vrem, le transformăm în durerile noastre, iar asta ne apasă foarte mult, ceva ce englezii numesc compassion fatigue. Eu cred că am reușit să mă dezvolt în carieră pentru că mi-am găsit un alt țel. Lucram cu familii, dar făceam și supervizări, ceea ce m-a ajutat să mă desprind de aceste efecte vicioase specifice muncii de asistent social.

În Anglia am fost norocos să am posibilitatea să continuu dezvoltarea profesională. Și am să-ți dau un exemplu din ce mi s-a întâmplat în relația cu supervizorul meu. Dar înainte am să-ți spun puțin ce trebuie să facă supervizorul în relație cu asistentul pe care îl conduce. Întâi de toate răspunde unei funcții manageriale, ceea ce înseamnă că trebuie să mă pună pe mine în relație cu organizația din care face parte, cu reguli, proceduri, așa încât eu să pot ajunge la cea mai bună performanță. Apoi, supervizorul meu trebuie să știe la ce sunt bun deja și unde pot să mai îmbunătățesc, iar pentru asta să îmi recomande cursuri, cărți sau traininguri. Supervizorul apoi trebuie să fie acolo pentru situația în care eu pot experimenta una dintre situațiile despre care îți spuneam mai devreme, vicaroius trauma, iar managerul meu trebuie să fie acolo, să mă susțină. Dar asta înseamnă că el trebuie să fie conectat cu mine, iar când vede o schimbare de comportament, când vede că îmi pierd cumpătul trebuie să intervină și să încerce să afle ce mi s-a întâmplat. Mai departe, managerul este un mediator în conflicte pe care le pot avea cu colegii mei sau cu beneficiarii. Așadar, dacă un manager face aceste lucruri, atunci va fi foarte aproape de a-și face treaba foarte bine, să-și dezvolte capacitățile, dar să și mențină nivelul de echilibru sănătos.

Pe manageri cine îi ajută?

Paul Bercea: Pe manageri și pe lideri îi ajutăm noi, trainerii. (râde)

Dar acum vreau să-ți dau un exemplu al unui supervizor al meu care și-a făcut foarte bine treaba. Mai devreme îți spuneam despre Nick, omul care mi-a deschis ușa spre leadership. Tracey este managerul care m-a ajutat să fiu practicianul din toți acești ani. Eram în al 6-lea an de practician și cred că simțeam acea vicarious trauma, acea durere pe care o internalizam fără să vreau.

Eu n-am fost niciodată angajatul care să-și ia liber din motive medicale, dar în acea perioadă am simțit că am căzut. Și mi-am luat liber, medical câteva zile. A treia zi, managerul meu, Tracey, când m-am întors la lucru, a venit la mine și mi-a zis ceva ce mi-a plăcut enorm: „Paul, hai să povestim un pic despre ce s-a întâmplat, cum ești, dacă ești bine și te poți întoarce la lucru sau dimpotrivă?” I-am povestit prin ce am trecut și ea a adăugat: „Paul, când cineva care nu și-a mai luat niciodată liber din motive medicale cere brusc această pauză, de cele mai multe ori asta ascunde și o altă cauză decât motivul fizic.” Această discuție a devenit model pentru mine când am ajuns în rolul pe care îl avea atunci Tracey.

Durerea mea este că în România nu am reușit să explorăm la adevărata ei valoare funcția supervizării. De cele mai multe ori se folosește coaching-ul sau un soi de supervizare ad-hoc. Și nu e de ajuns, fiindcă supervizarea trebuie făcută în mod structural și sistematic, nu să vin azi la tine și mai vin peste o săptămână.

Am făcut deja multe training-uri în educație, să ajutăm profesorii să fie mai buni la clasă pentru toți copiii, mai tot timpul. Și discutam cu cineva din minister despre acest fenomen al profesorilor care vin cu entuziasm de pe băncile școlii, intră în sistem și, pentru că nu sunt susținuți, doi ani mai târziu se plafonează și se adaptează stilului majorității, vechi și ineficient. Ce se poate face aici de fapt este ca directorii să primească training în leadership, așa încât aceștia să se deschidă și să permită această nouă energie, un nou stil de educație.

Uite un exemplu al unui profesor de limba germană care nu reușea să determine niște elevi de clasa întâia să învețe să numere de la 1 la 10. Eu am întrebat cum a făcut, iar profesorul mi-a spus că s-a așezat la catedră și i-a pus pe copii să repete după el. Nimeni nu s-a conformat. Eu am întrebat mai departe: „Mai povestește-mi puțin despre tine! Ce-ți place ție?” Așa am aflat că el făcea modelling. Și-atunci am ajuns la această întrebare: „nu ai putea oare să faci cu copiii acel cat-walk exact ca în modelling?” Magia a venit când am primit video-ul pe care l-a înregistrat profesorul: au mutat mesele și scaunele, au trasat niște dungi galbene cu bandă adezivă și au improvizat un podium pe care au pășit toți copiii și au numărat nu numai până la 10, ci până la 100. Iar asta s-a întâmplat pentru că profesorul a acceptat să folosească în predare ceva ce-i plăcea, ce-l definea, ce-l făcea autentic.
Ce vreau să spun acum este că mi-ar plăcea să aduc supervizarea, leadership-ul în România, dar aș vrea să-l facem să fie semnificativ; cei care termină acele cursuri să știe, să afle cum să fie susținuți. Aș mai adăuga aici ceva: ești la clasă și intră pe ușă un copil supărat. Poate pentru că și-a pierdut jucăria ori s-a certat cu un prieten. Este necăjit. Reacția ta poate să fie de simpatie sau de empatie. Eu le-aș pune în opoziție pe cele două. Empatia creează conexiuni, în vreme ce simpatia ne izolează. Când zic: „O, da, dar cel puțin tu faci asta și asta!”, acel „cel puțin” nu ajută deloc. Când copilul este supărat nu-l ajută să-i spun că totul va fi bine, ci conexiunea: „Înțeleg că ești trist, înțeleg că ai pierdut jucăria, poate că nu știu cum să te ajut, dar sunt aici, cu tine!”. Asta ajută și în asistență socială, și în educație, fiindcă din star activăm un principiu al comunicării care se cheamă „îmi pasă”, „sunt interesat de tine”. Iar al doilea principiu care îmi place este legat de curiozitatea profesională: „vreau să aflu mai multe despre tine, fiindcă doar așa pot să știu ce ți s-a întâmplat și cum te pot ajuta mai departe”. Aici se întâmplă magia prin care ajutăm profesorii, sau asistenții, sau copiii: afli povestea cuiva, investești din timpul tău în a-i ajuta.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO